marți, 30 iulie 2019

Ce nu știai despre Tudor Argezi, viața și opera sa



Tudor Arghezi a trăit într-o viaţă de om cât alţii în zece. A fost călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica şi diacon. A muncit în străinătate ca bijutier şi ceasornicar. Nu şi-a încheiat studiile liceale, a făcut închisoare de două ori din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. A fost interzis de comunişti, trăind la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor.
În spatele autorului lui ”Zdreanţă” şi al ”Florilor de mucigai” stă o personalitate complexă şi un destin remarcabil. Arghezi a avut de-alungul vieţii peste zece meserii, a oscilat între credinţă şi îndoială în relaţia cu Dumnezeu şi a făcut închisoare pentru convingerile exprimate ca publicist. A fost favorizat de unele regimuri şi interzis de altele, fiind considerat într-o vreme ”duşmanul poporului”, iar în alta ”poet naţional”. Tudor Arghezi, pe numele său adevărat Ion N. Theodorescu, s-a născut la Bucureşti, pe 21 mai 1880. Tatăl, Nae Theodorescu, era originar din Gorj. A fost nevoit să se întreţină singur încă de la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei financiare precare a familiei. Între 1887 şi 1891 a fost elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru”. A urmat iniţial cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” şi mai apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din Bucureşti. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii. La 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură. A abandonat studiile la 18 ani, fără să susţină Bacalaureatul. La 18 ani era deja angajat ca laborant la o fabrică de zahăr din Chitila. 
A folosit pentru prima dată pseudonimul Tudor Arghezi în perioada 1897-1899, pe vremea când începuse să publice poezii şi proză scurtă în reviste. Aşa cum va explica mai târziu, a ales pseudonimul Tudor Arghezi, îmbinând numele de familie al tatăului (Theodorescu-Tudor) cu denumirea latină a Argeşului (Argesis). 

La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu.
Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.
Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească.
În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.

În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor – , alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-şi ia soarta în mâini şi pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obţine cetăţenia acestui stat şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.
Se spune că a făcut naveta între Paris şi Geneva cu motocicleta şi pentru a-şi câştiga existenţa în cei cinci ani cât a trăit pe meleaguri străine a prestat diverse meserii. Despre anii petrecuţi în Europa, Arghezi avea să declare mai târziu că perioada a fost o etapă fără de care nu s-ar fi desăvârşit ca scriitor.

În 1919, după o serie de articole în care şi-a exprimat părerea despre menţinerea neutralităţii României în primul război mondial, Arghezi este învinuit de trădare şi colaboraţionism cu forţe germane. Alături de alţi patru ziarişti, printre care şi Ioan Slavici, Arghezi este condamnat la ”cinci ani de recluziune” şi este întemniţat la Văcăreşti. Din închisoare, Arghezi trimite scrisori prin care cere eliberarea: ” Va cer iertaciune ca Va scriu. De la intoarcerea Dv. în tara am pornit de mai multe ori să o fac, dar o ratiune de inoportunitate, pe care de data asta izbutesc să o înving, m-a îndepartat continuu de la impulsul meu spontaneu. Stiţi, poate, că sunt închis, dimpreuna cu patru colegi de presa, dintre care unii V-au fost si V-au rămas recunoscatori şi devotati. Capriciile rău informate ale unor adversari fantezisti ne-au dus în faţa Curtii Martiale, care amestecandu-ne pe toti în acelasi dosar şi în aceeaşi cauză, ne-a condamnat pentru articole de ziar, scrise sub ocupatie, la pedepse în disproportie cu vina noastra - daca vina a fost - fără să se fi ostenit cineva să se opreasca la antecedentele inculpatilor si să faca deosebirile de rigoare” (28 august 1919).
După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, cu ceilalţi colegi ziarişti de detenţie. ”Flori de mucigai” şi ”Poarta neagră” au fost inspirate din trăirile poetului din închisoarea de la Văcăreşti.

Terenul pe care şi-a construit celebra locuinţă ”Mărţişor” a fost cumpărat de Arghezi în 1926. Pe dealul Mărţişorului, în vecinătatea închisorii Văcăreşti, pe terenul de 17.250 de m.p, Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie. Construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile au durat 15 ani.

În 1927, la 47 de ani, Tudor Arghezi îşi publică primul volum. Debutul său are loc la 31 de ani de la apariţia primelor scrieri. Primul său volum de versuri, “Cuvinte potrivite”, este primit de criticii vremii cu elogii. Se spune că unii critici au vorbit despre poetul Arghezi la apariţia primului volum tipărit ca fiind „cel mai mare poet român de la Eminescu încoace”. 

 În 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi cade într-o suferinţă care părea să îi aducă moartea. Se vindecă miraculos, datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe seama misterioasei boli a lui Arghezi s-au făcut de-alungul anilor mult speculaţii. S-a spus că ar fi avut cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare. Alte voci au susţinut că, de fapt, Arghezi nu a avut cancer ci ar fi suferit de sciatică, boală pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament real, ci doar unul cu efect placebo. 

În pamfletul ”Baroane”, adresat şefului Legaţiei Germane în România, baronul Manfred von Killinger, Arghezi îşi exprimă în mod liber atitudinea antifascistă: „Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ştefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?”.  
Se spune că din cauza pamfletului ”Baroane” Arghezi a fost la un pas de a fi trimis într-un lagăr de exterminare german sau de a fi asasinat de Gestapo. Pedepsit pentru atitudinea antifascistă, Arghezi a stat un an la închisoare, la Târgu Jiu. 
 
Începând cu 1947, publicistului Arghezi i se interzice orice apariţie în presă. Poetul intră în cea mai neagră perioadă din viaţa sa. Este atacat în 1948 în ”Scânteia” într-un celebru articol ”Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită. În cei mai grei ani din viaţa sa, Arghezi a fost exilat la Mărţişor. Cărţile poetului au fost retrase din librării, tipografia de la Mărţişor devastată. Comuniştii au vrut să îi ia şi casa. Alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi, poetul a dus în toţi anii în care a fost interzis o luptă pentru supravieţuire. „Am ars ulucile din gardul grădinii. Ne era frig, nu aveam lemne, mai puneam un lemn din gard pe foc. Când am terminat de ars gardul grădinii, am trecut la crengile pomilor din grădină. Câteodată, pe cărămizi turnam gaz, îi dădeam foc şi le lăsam în sobele de teracotă ca să le încălzească", povestea Baruţu Arghezi în interviurile date mai târziu. Mulţi ani, familia a dus un trai la limita supravieţuirii, trăind din banii scoşi pe vânzarea cireşelor de la Mărţişor.

Arghezi a continuat să scrie în toţi ani în care a fost interzis. „La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colţ de un fir de sârmă", povestea în interviuri, fiul Baruţu Arghezi. S-au creat adevărate legende despre manuscrisele de la Mărţişor, urmărite de Securitate. Se spune că, pentru a nu fi confiscate, manuscrisele au fost îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut. Altele au fost aduse la lumină de familie.

Din 1952, Arghezi a început să fie reabilitat, la sugestia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Poetul a plătit un preţ pentru revenirea în viaţa publică: articole favorabile regimului Dej. Compromisul făcut cu regimul pentru a supravieţui ca poet i-a permis lui Arghezi să publice din nou, însă despre volumele din acea perioadă se spune că nu l-ar reprezenta ca poet, având o anume înclinaţie socialistă. Complet reintegrat în viaţa publică, Arghezi este sărbătorit ca poet naţional în 1960, la împlinirea vârstei de 80 de ani şi în 1965, când aniversează 85 de ani. Arghezi a murit pe 14 iulie 1967 şi a fost înmormântat cu funeralii naţionale.

Ce nu știai despre Liviu Rebreanu și romanul Ion


Tatăl său, Vasile Rebreanu, învățător, a fost coleg de liceu și prieten cu George Coșbuc. Și el a cochetat cu literatura publicând “spre cea mai mare bucurie a inimiii sale, povești, descântece și chiuituri”
A avut 13 frați. Liviu a fost primul copil din cei 14, 11 băieți și 3 fete ai familiei învățătorului Rebreanu.
Vorbea perfect 3 limbi. A urmat primele 2 clase la liceul maghiar din Năsăud și alte 3 la liceul german din Bistrița. Ca urmare, el cunostea la fel de bine româna, maghiara și germana.
Și-a dorit o carieră militară. Urmează mai multe școli militare și la 20 de ani este sublocotenent de honvezi. După 2 ani demisionează din armată ca să se ocupe numai de literatură.
A fost ajutor de notar. Se alătură familiei care se stabilise între timp la Prislop și ocupă o vreme mici funcții rurale printre care și pe cea de ajutor de notar în satul Măgura.
A scris prima nuvelă la 23 de ani. Debutează în noiembrie 1908 în Luceafărul de la Sibiu cu nuvela Codrea. Între timp scrie multe nuvele pe care le va publica ulterior.
Încurajat de părinți și de prieteni pleacă la Sibiu și de acolo trece munții și ajunge la București. Tatăl său l-a condus la gară și i-a urat “Dumnezeu să te ajute și să ajungi cât Coșbuc de mare”
Era să fie arestat. Fiindcă fugise din Ardeal a fost considerat nesupus la încorporare. I s-a emis un ordin de arestare și, în 1910, a fost extrădat. Se întoarce acasă și își rezolvă încurcăturile militare. Apoi revine la București și își continuă activitatea gazetărească.
Trăiește destul de greu și acceptă postul de secretar literar al Teatrului Național din Craiova dar continuă să scrie și să publice. În 1912 apare un volum de nuvele “Frământări” iar în 1916 volumul “Golanii” cu o prefață de Mihai Dragomirescu.
Fratele lui, Emil Rebreanu, a fost pe front în armata austro-ungară, a încercat să treacă de partea românilor, a fost prins și spânzurat. Evenimentul l-a inspirat să scrie “Pădurea spânzuraților”


Creatorul romanului românesc modern a scris la opera de bază a sa, ”Ion”, timp de şapte ani, creaţia bazându-se pe personaje reale. Prima variantă a romanului s-a numit "Zestrea". 
În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu publică în Revista Fundaţiilor Regale, sub titlul "Mărturisiri", povestea naşterii şi scrierii celui mai important roman al său şi poate al literaturii române, ”Ion”. O capodoperă literară, la care a lucrat nu mai puţin de şapte ani, pornită de la o întâmplare petrecută în satul unde locuiau părinţii săi. 
Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar nu am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia”, povesteşte scriitorul. Liviu Rebreanu menţionează că scena s-a petrecut în satul Prislop, aproape de Năsăud, unde tatăl scriitorului era învăţător. Se întâmpla într-un moment în care tocmai părăsise cariera militară pentru a se dedica scrisului, spre dezolarea părinţilor, care doreau să-l vadă ori militar, ori preot.
În continuarea mărturisirilor sale, autorul spune că după întâmplarea cu ţăranul care sărutase pământul a apărut în sat un alt eveniment care l-a marcat. Un ţăran văduv, dar bogat, şi-a bătut fiica într-un mod barbar, tânăra fiind scăpată din mâinile tatălui de vecini. Pe fată o chema Rodovica şi păcatul ei era că a rămas însărcinată cu cel mai sărac om din sat. Păţania acestei fete a fost transformată într-o nuvelă pe care Liviu Rebreanu a intitulat-o “Ruşinea”, dar care a rămas nepublicată. Acesta îşi aminteşte că tot în zilele petrecute în sat a stat mai mult de vorbă cu un tânăr ţăran, Ion Pop al Glanetaşului, flăcău muncitor dar foarte sărac. “Din toate vorbele lui se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunţa de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adorată. Ascultându-i jelania, mi-am adus aminte de omul care a sărutat deunăzi pământul, afară, pe hotar, pe ascuns. Şi mi-am zis că flăcăul acesta, Ion al Glanetaşului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrăţişeze şi e, ca şi cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai mare ardoare”, îşi continuă mărturisirea Liviu Rebreanu. Făcând legătura între cele trei momente trăite, scriitorul şi-a conturat astfel un viitor schelet de roman, în care Ion al Glanetaşului, cel însetat de pământ, trebuia să-i sucească minţile Rodovicăi, pentru a o lua de nevastă împreună cu pământul ei, pe care să-l sărute drept simbol al posesiunii. Iniţial, scriitorul spune că a vrut să denumească romanul Zestrea. 

Toate aceste evenimente se petreceau după răscoalele ţărăneşti din anul 1907, care zguduiseră statul din rădăcini, iar cărţile citite de autor în perioada cu pricina, pe tema revoltelor oamenilor de la sate, au deschis pentru romanul lui Liviu Rebreanu orizonturi mai largi, în care problema pământului i se părea mai vastă. A conceput astfel un roman în mai multe volume, gândind că este mai comod pentru cititor o trilogie, plecând de la cele trei ţinuturi româneşti deslipite pe atunci de la patria mamă. Sora autorului i-a dat o mână de ajutor nesperată în scrierea romanului Autorul mai precizează că o întâmplare din familia sa, unde o soră a fost aproape să se mărite cu un preot din zona Sătmarului, a venit ca mănuşă în completarea a materialului documentar pe care îl adunase pentru scrierea romanului. Sora logodită i-a înapoiat celui care o ceruse de nevastă verigheta, iar ea s-a căsătorit mai târziu cu un profesor de liceu. 
Căsătoria mi-a fost necesară, pentru că prin ea am putut urzi nişte fire, care să-mi servească mai târziu în celelalte două părţi ale trilogiei”, spune autorul, lucru care l-a ajutat în final să dea familiei Herdelea înfăţişarea din roman. Scriitorul spune că a fost total decepţionat de primele scrieri la roman, începute în primăvara anului 1913, adunate în vreo 300 de pagini lucrate la urgenţă. I-au trebuit trei ani să-şi pună cap la cap materialul de care dispunea, iar în august 1916 Liviu Rebreanu a reluat de la zero opera sa. 
Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespund în mare parte realităţii. De când romanul Ion a devenit prea cunoscut, şi satul Prislop a dobândit o faimă, pe care nu a nădăjduit-o niciodată.  Elevii din Năsăud se plimbă deseori până la Pripas, urmând paşii lui Titu Herdelea şi ai surorilor lui, căutând să fixeze cu precizie locul unde s-a întâlnit Titu cu d-na Roza lang şi altele, şi altele”, mărturiseşte Liviu Rebreanu. 
Patru ani i-au trebuit autorului să-şi scrie opera sa de căpătâi, alegându-şi însă un nou titlu, Ion, plecând de la considerentul că numele are o însemnătate hotărâtoare asupra soartei celui care îl poartă. 
În Ion am lucrat într-un fel şi până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat aievea şi se numea aproape aşa. Mai mult, el trăieşte şi azi, necăjit şi amărât, copleşit de copii, vreo şapte. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet ţăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se ştie câte pozne şi totuşi ce carieră face înainte de a muri asasinat”. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ion Belciug, notarului Soessel, care mai târziu l-a vizitat pe Liviu Rebreanu în Bucureşti pentru a-i mulţumi pentru felul cum l-a zugrăvit în roman.


sursa: http://zaiafet.blogspot.com/2014/10/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre.html

duminică, 21 iulie 2019

Scrisorile lui Nicolae Labiș către Doina Cornelia Sălăjan


foto: Gheorghe Tomozei și Nicolae Labiș


Corespondenţa poetului Nicolae Labiş (primită/expediată), scrisori către Doamna Doina-Cornelia Sălăjan, care, cu mare greutate şi emoţii de nedescris, a decis de curând să le dea publicităţii pe cele primite, între anii 1954-1956, de la fostul său coleg şi bun prieten de la Şcoala de Literatură şi Critică Literară ,,Mihai Eminescu” din Bucureşti de sub patronajul Uniunii Scriitorilor din R. P. Română (1952-1954).
Totodată, a hotărât ca originalele să le doneze Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

Dragă Doina,

Mi-a făcut bucurie scrisoarea ta şi, împotriva obişnuinţelor mele, îţi răspund imediat. Cu această ocazie, îţi mulţumesc pentru sfaturile tale de natură etică. Am auzit că n-o duci prea bine în Cluj, dar nu cred. Poate că Pişta a exagerat. Oricum, înflăcărarea ta din timpul anului la a pleca la redacţia clujeană era prea mare ca să poată fi desamăgită şi hilarizată. Eu lucrez la „Gazeta literară”, unde mă prezint din an în paşti. În curând, voi pleca acasă, c’est à dire „în documentare”. Acolo, voi relua ocupaţia mea centrală din lunga vacanţă pe care mi-am făcut-o: călăria. Actual, mă prezint ca un jokeu desăvârşit. Lucrez la un volum, care, cred că, va ieşi mult mai bun decât restul delirurilor mele semi-lirice de până acum. Între timp, sfidez muzele şi dau periodicelor stanţe ridicole. Am scris, întâia oară, o cronică laudativă la „Steaua”, care o să apară în „Viaţa românească” no. nu ştiu care, la „Revista revistelor”. Nu ştiu ce mi-a venit; cred că numerele 3-4 din „Steaua” erau într-adevăr bune. Îl salut cordial pe A. Rău. Aştept să-mi scrii la şcoală, până nu plec din Bucureşti. Îţi mulţumesc pt. invitaţia din Februar. Cred că am să trec prin Cluj mai repede. 
Cu distinsă afecţiune, 
                                Nicolae 

30 august 1954



Dragă Doina, 

Nu m-am dus acasă, după cum n-am mai trecut nici prin Cluj. Treburi redacţionale mă reţin în Bucureşti până după Congresul Partidului. Cu toate că am fost în Bucureşti, n-am primit scrisoarea de care mi-a vorbit Ţic. S-o fi rătăcit sau cine ştie ce s-a întâmplat cu ea. Dacă vrei să-mi scrii, scriemi pe adresa „Gazetei literare”. Deocamdată mai stau la Şcoală, însă, cred că, în curând, am să mă mut într-o chilioară pe care am găsito. Este foarte mică (4 mp), dar este acceptabilă. Te aştept să vii în Bucureşti, aşa cum mi-ai spus. Vizita mea la Cluj o las pe altădată. Despre viaţa mea cotidiană, n-am prea multe de spus. Am program de la ora 5 după masă şi dimineţile, sunt liber. Ora târzie la care isprăvesc serviciul mă împiedică să fac obişnuitele orgii. Le-am mai rărit. Singura pasiune zilnică: cafeaua. Mi-a plăcut poezia ta din „Steaua”. Te rog foarte mult să ne trimiţi o poezie pentru Congresul Partidului. Dacă accepţi, lucreaz-o cât mai mult şi vezi să fie pe linie, pentru că cenzura este foarte atentă cu noi. Încă odată, te aştept în Buc(ureşti). 
Cu dragoste, 
           Nicolae Labiş 

13 sept(embrie) 1954 

miercuri, 17 iulie 2019

Salvador Dali - Constanta memoriei



„În ziua în care m-am hotărât să pictez ceasuri, le-am pictat moi. Într-o seară mă simţeam obosit şi mă durea capul. Voiam să mergem la cinema cu câţiva prieteni, însă în ultimul moment am hotărât să rămân acasă. Gala a ieşit, iar eu mă gândeam să mă bag în pat. După cină mâncasem camembert şi imediat ce au plecat musafirii eu am mai rămas la masă, gândindu-mă la problema filosofică a “moliciunii” acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-am dus în atelier şi, ca de obicei, am aprins lumina pentru a mai arunca o privire la tabloul la care lucram. Ştiam că atmosfera pe care am reuşit să o redau în acel tablou trebuia să fie fundalul unei idei, dar nu ştiam care. Voiam să sting lumina, când, dintr-odată, “am văzut” soluţia. Am văzut două ceasuri moi, unul dintre ele atârnând de creanga măslinului. În ciuda faptului că mă durea capul îngrozitor, am început să pictez. Când s-a întors Gala, după două ore, tabloul, care va deveni unul dintre cele mai faimoase, era gata. Totul a plecat de la influenţa mediului, de la o bucată de brânză “descompusă”, de la un obiect comestibil, care devine metafora aspectului psihologic al timpului”, povestea Salvador Dali. Așteptând revenirea soției sale Gala de la cinema, Salvador Dali a pictat un peisaj absolut pustiu al coastei mării. Brusc, a văzut pe masă o bucată de brânză care se topea la soare, pe care o mâncau seara cu prietenii. Brânza s-a topit și a devenit mai moale și mai moale. Pierdut în gânduri la asocierea timpului cu o bucată de brânză topită, Dali a început să umple pânza cu ceasuri de împrăștiere.
O personalitate marcantă a secolului XX, pictorul spaniol Salvador Dali, originar din Figueras, unde, în prezent, există un muzeu dedicat lui, a spart tiparele vremurilor în care a trăit prin operele pe care le-a creat. Dali mers atât de departe, încât a dezvoltat un cult al personalităţii, conturat de la o vârstă fragedă. În „Jurnalul unui geniu” mărturisea că „în copilărie atât de mult m-am crezut geniu, încât până la urmă am şi ajuns”. Afirma despre Pablo Picasso că este al doilea mare geniu al lumii, după el insuşi.
Inspirat de teoria relativității lui Einstein, Salvador Dali a ilustrat acest ceas de topire, faimos în întreaga lume. Acesta amintește de tranziția ființei noastre și dă câteodată motive pentru reflecție profundă. Nu este de mirare că imaginea "Constanța memoriei" până în ziua de azi este discutată în mod activ în cercurile creative.
Salvador Dali și-a numit opera "Constanța memoriei",  spunând că, odată ce te uiți la o imagine, nu o vei uita niciodată.

După ce ajunge cel mai renumit artist al curentului suprarealist, Salvador Dali (11 mai 1904 – 23 ianuarie 1989) se vede vehement criticat de André Breton, pe motiv că spaniolul nu are o poziţie clară faţă de Hitler şi că nu se alatură mişcării de stânga a avangardiştilor. Exclus din sânul mişcării care l-a consacrat, Dali exclamă înfuriat: “Suprarealismul sunt eu!”.

Dali a avut mai multe manifestări șocante. Prima, cu ocazia unui bal mascat din New York, când pictorul s-a îmbrăcat precum răpitorul micului Lindbergh, în timp ce soţia sa, Gala, se costumase precum copilul răpit, în condiţiile în care uciderea băieţelului lui Lindbergh reprezentase o tragedie naţională în SUA la acea vreme, a doua, inscripţia pusă de genialul pictor pe o lucrare expusă la Paris: “Uneori, mă distrează să scuip pe portretul mamei mele”. Inexplicabilă şi grosolană “glumă”, din moment ce se ştia că Dali o venerase pe mama sa, Felipa, care murise de cancer pe când el era adolescent.
Într-un interviu pentru Paris Match, apărut după ruptura cu lumea, Dali explica relaţia sa cu Picasso: «El mi-a fost un adevărat tată. M-a hrănit, mi-a dat poziţie socială, mi-a împrumutat bani ca să călătoresc în America, pe care nu i-am restituit în întregime. Mergeam să-l văd de douaă ori pe lună, când locuia pe strada La Boesa. Îmi recita poeziile sale foarte frumoase. Era în timpul perioadei cubiste. A urmat o perioadă în care nu ne-am mai văzut, dar în fiecare an, în acelaşi anotimp, îi trimiteam câte o carte poştală, una din acelea înfăţişând o dansatoare spaniolă – invariabil cu acelaşi conţinut: “În iulie – nici frumoasele, nici prietenii!” 
Radu Beligan povestea în „Memoriile“ sale, apărute la Editura All, în 2013: „În 1964, l‑am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m‑a prezentat „divinului“, care mi‑a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi‑a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicație care cuprindea întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă. „Păstrează‑l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitație !“ L‑am asigurat că nu mă voi despărți niciodată de el“.



Salvador Dali a avut un frate, care a murit cu nouă luni înaine de nașterea sa. Artistul credea că este reîncarnarea fratelui său, iar acest lucru se observă și în operele sale.
„Eu m-am născut dublu, cu un frate în plus, pe care a trebuit să-l ucid ca să-mi ocup locul meu şi ca să-mi obţin propriul meu drept la propria mea moarte.”, spunea Dali despre fratele lui.
Dali a proiectat logo-ul firmei Chupa Chups, in anul 1969.
Salvador Dali nu a crezut niciodată în ideea de artist sărac. Așa că a adoptat un stil de viață risipitor, dar și lacom. Se spune că obișnuia să deseneze pe spatele cecurilor cu care plătea la restaurant, știind foarte bine că nimeni nu ar fi încasat vreodată un cec pe care se afla o operă originală a lui Dali.
El a reușit să îl despartă pe prietelul său, Paul Eluard, de soția sa, Gala, de care Dali s-a îndrăgostit. Gala și Salvador s-au căsătorit, iar el i-a cumpărat un castel, în Pubol, Spania. Totuși, artistul nu avea voie să pună piciorul în castel decât cu permisiunea scrisă a Galei.
Era celebru faptul că Dali are tendințe sadomasochiste. În copilărie, se arunca pe scări, spunând că „durerea era nesemnificativă, iar plăcerea era imensă”.
În anii ’60, Salvador Dali și-a luat un animal de companie mai neobișnuit... un leopard. Felina avea și un nume, Babou. Dali își lua animalul peste tot, iar când oamenii din jur se panicau le spunea că este o pisică normală, peste care a pictat un model de leopard.
Dali a murit de insuficiență cardiacă la data de 23 ianuarie 1989, la vărsta de 84 de ani.


„La vârsta de șase ani, vroiam să fiu bucătar. La șapte ani, vroiam să fiu Napoleon. Și ambițiile mele au crescut în mod constant de atunci încoace. În fiecare dimineață când ma trezesc, experimentez din nou plăcerea supremă: aceea de a fi Salvador Dali.”
Salvador Dali

marți, 16 iulie 2019

Misterul din pădurea Todorușelor din Buzău



Povestea unui localnic

”De 21 de ani locuiesc la oraş, dar aceste două decenii nu m-au făcut să uit nici satul meu natal, frumuseţea lui, şi nici unul dintre cele mai ciudate locuri pe care le-am întâlnit vreodată.
M-am născut în Stroeasca, un sat de munte din nordul judeţului Buzău. De la noi, din curte, în dimineţile limpezi, se vede Vârful Siriu. Şi despre acesta există o mulţime de legende şi de credinţe ciudate, dar locul straniu despre care m-am decis să vă scriu este altul. La nord de Stroeasca, peste o culme muntoasă căreia i se spune Casa Hoţilor, începe un drum forestier. Este singura legătură cu lumea a unui cătun, Puţul Vechi aflat la nu mai mult de 3 kilometri de sat. Pe vremea copilăriei mele, acolo nu mai locuiau decât vreo 20 de familii.
Când eram puşti, cea mai mare distracţie a băieţilor din sat erau excursiile până în Puţul Vechi, dar nu pe drumul forestier, ci de-a dreptul prin locul cel mai periculos din împrejurimile noastre, Codrul Todoruşelor. Câte poveşti n-am auzit despre această pădure… Bunicul îmi spunea că, pe vremurile străbunicului său, codrul primise acest nume, deoarece în noaptea de Todoruşe a unui an din secolul trecut, deasupra pădurii fuseseră văzute lumini ciudate şi toţi sătenii fuseseră convinşi că erau Sân Toaderii, care se întâlneau cu Rusaliile. «Măi băiete, îmi mai spunea bunicul, tu, dacă ai de gând să te duci pe acolo, să mergi doar la amiază şi să ai mereu o cruce la tine… Noaptea, să nu calci prin codrul acela, cum fac copiii fără minte! Unchiul tău era om în toată firea şi tot s-a dus noaptea în pădure, să pună capcane; nu s-a mai întors…» Am fost şi eu un copil fără minte.

Încă de pe la 8, 9 ani, am început să intru cu băieţii în pădurea cu pricina. Treceam de Casa Hoţilor, unde se află ruinele unui adăpost al haiducilor şi, în loc să o luăm pe cărare, coboram în valea în care se întinde codrul. Este cea mai stranie pădure pe care am văzut-o în viaţa mea. Aşezată într-o căldare stâncoasă, locul cel mai misterios şi, în acelaşi timp, cel mai periculos este mijlocul ei. Dar surprizele nu lipsesc nici până acolo: în primul rând, de fiecare dată când am intrat în el, codrul era de o tăcere înspăimântătoare. Parcă nici o vieţuitoare, nici măcar o pasăre n-ar fi vrut să locuiască sub crengile sale. Fie vară, fie iarnă, cu cât te apropii de centru, temperatura este tot mai puţin influenţată de exterior, iar în mijloc, în plină lună decembrie, noi, copiii, eram nevoiţi să ne scoatem cojoacele din pricina căldurii. Acolo, în miezul pădurii, este o văiugă în care se află o porţiune stâncoasă; nu există nici un izvor, dar se aude în permanenţă şipotul unor ape subterane.
Printre acele stânci, eu şi Nicu, prietenul meu cel mai bun din copilărie, am descoperit intrarea în lumea misterioasă de sub pădure. Era într-o zi de primăvară, în 1974 sau ’75… În noaptea dinainte avusesem parte de-o furtună zdravănă. Pe la prânz, am ajuns în văiugă şi am găsit un stejar doborât de vânt. O parte din trunchi, în cădere, mutase un bolovan şi, în locul acestuia, am găsit un puţ. Era de fapt o groapă, cu diametrul de aproape 3 metri, mascată până atunci de acea piatră uriaşă. Aveam vreo 14 ani şi eram amândoi curioşi din fire. Ne-am holbat ce ne-am holbat, apoi, a doua zi, am venit cu o frânghie din sat şi ne-am coborât în puţ. Şi acum îmi amintesc scena: pe măsură ce coboram, se făcea tot mai cald, de parcă eram acasă, lângă sobă. Dar cel mai ciudat era faptul că o lumină – verzui-fosforescentă aş spune astăzi – părea să izvorască de-a dreptul din pereţii puţului; aceştia, n-am să uit niciodată, erau săpaţi în stâncă, dar atât de bine săpaţi, încât n-am găsit nici o asperitate de care să ne agăţăm.
La vreo 4-5 metri adâncime, am dat de o galerie şi am pornit-o la dreapta ei. Aceeaşi lumină ne înconjura, venind de peste tot şi de nicăieri. Am mers mai bine de 100 de metri până am dat de o sală imensă. Vă rog să mă credeţi, nu exagerez cu nimic, nu era deloc mai mică decât sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Capitală. Şi era toată săpată în piatră, dar cu zidurile finisate uimitor de bine. În aceeaşi lumină verzuie am văzut, pe ambele laturi ale sălii, un fel de mese, tot în piatră săpate. Pe fiecare dintre ele era aşezat un schelet… Atunci am îngheţat de frică: erau schelete, păreau umane, numai că… aveau cel puţin 3-4 metri lungime. Altfel spus, fiinţele acelea avuseseră de două ori înălţimea unui om normal. Nu mai ţin minte dacă eu sau Nicu am luat-o primul la fugă.
În orice caz, am urcat pe frânghie cu o viteză demnă de un soldat al trupelor de elită… Când am ajuns acasă, eram prea îngrozit ca să tac din gură. Eu credeam că găsisem scheletele haiducilor şi i-am povestit totul tatei. După ce am încasat o bătaie zdravănă, l-am văzut pe tata îmbrăcându-se şi plecând către unchiul meu Vasile, care era şeful postului de miliţie din sat. A doua zi a început nebunia. Unchiul Vasile ne-a descusut, pe mine şi pe Nicu. După ce i-am povestit tot şi am mai încasat câteva palme, ne-a trimis acasă şi ne-a zis că, dacă vrem să nu le facem necazuri părinţilor, să uităm tot ce am văzut în codru.
În dimineaţa următoare, m-a trezit zgomotul unor camioane. Când am ieşit în grădină, nu mi-a venit să-mi cred ochilor; aproape 100 de soldaţi, înarmaţi şi încolonaţi, porniseră către pădure. Pe la prânz au început să apară Dacii din acelea negre, despre care tata îmi spusese că-s ale «securiştilor». Doar în câteva săptămâni, Casa Hoţilor a fost împodobită cu un radioreleu. Acesta era pretextul sosirii securiştilor la noi în sat: ridicau un «obiectiv strategic». De la unchiul Vasile n-am reuşit să aflăm decât că accesul în toată zona din nordul satului fusese interzis şi că urma să sosească un grup de arheologi de la Bucureşti. Cele câteva familii din Puţul Vechi au fost strămutate în Stroeasca în acelaşi an. În toamnă, eu am plecat la Buzău, unde am urmat liceul. Prin sat veneam doar în vacanţe: lucrurile nu se schimbaseră în nici un fel. Nimeni nu mai intra în pădure, toată zona fiind îngrădită cu sârmă ghimpată şi păzită zi şi noapte. În plus, teama pusese stăpânire pe toată lumea: rarele discuţii despre cercetările făcute în pădure se făceau în şoaptă, de parcă securiştii ar fi pus microfoane până şi în cârciuma satului.

În 1981, am intrat la Politehnică, în Bucureşti. În anul III, am fost prieten cu o colegă de grupă, Narcisa Dragnea. Într-o seară, m-a invitat la ea acasă şi, cu acea ocazie, i-am cunoscut pe ai ei. Ca să nu fac vreo gafă în discuţii, mi-a spus că tatăl ei e ofiţer de Securitate. Domnul Dragnea era un tip la vreo 55 de ani, înalt şi slab, foarte politicos şi foarte interesat de persoana mea. Când i-am spus că sunt născut în Stroeasca, a rămas blocat: „Stroeasca… din Buzău? – Da. Aţi fost pe la noi? – Da, de câteva ori…“. După mai multe pahare de palincă, îmbujorat şi înveselit, mi-a mărturisit că mă place foarte mult, că ar vrea să mă văd mai mult cu Narcisa… Apoi a schimbat subiectul şi mi-a povestit că a fost la Stroeasca cu prilejul construirii radio-releului. După alte pahare de palincă, mi-a spus adevărul: „Măi, băiete, acolo, la voi în sat s-a descoperit ceva uluitor. În pădurea aia a voastră e o reţea de galerii subterane, săpate în granit, care însumează 8 kilometri pătraţi! Sunt săli de 200 de metri lungime!
Şi ştii care-i problema? Nu le-a săpat nici Burebista, nici Decebal, nici Traian! Sunt mult mai vechi, băiete! S-au făcut teste: datează de mai bine de 6 milenii! Sunt îngropaţi acolo câţiva din constructori: nici în basme n-ai întâlnit asemenea fiinţe! Aveau mai bine de 3 metri înălţime… N-ar trebui să vorbesc despre aşa ceva, dar oricum n-ai să mă crezi: nu erau oameni, băiete! Semănau cu noi în aceeaşi măsură în care semănăm noi cu cimpanzeii. Şi sub galeriile alea ştii ce se află? Nu? Nici noi nu ştim, fiindcă sub piatră se află un planşeu făcut dintr-un fel de metal pe care încă nu l-am străpuns… Dar ce se află acolo, sub galerii, este radioactiv…
Vezi în ce sat interesant te-ai născut? Nici nu ştii tu cât e de interesant…“. Bineînţeles că m-am arătat uimit, apoi chiar neîncrezător, ca să nu devină suspicios. M-am despărţit de Narcisa în 1988. Pe domnul Dragnea l-am mai văzut o singură dată, în 1994: firma la care lucram pe atunci a avut legături cu un S.R.L. patronat de nimeni altcineva decât de tatăl fostei mele prietene. Am stat la o cafeluţă, dar, când i-am amintit discuţia noastră despre uriaşii din Stroeasca, a negat totul: „Cred că mă confunzi, băiete… Eu nu ţi-am spus niciodată asemenea tâmpenii! Mă vezi pe mine, om serios, să îndrug basme cu extratereştri îngropaţi pe sub sate?! În sate nu mai creşte nici grâu, darămite extratereştri!“ Pădurea Todoruşelor e în continuare un teritoriu interzis. Astăzi însă, „băieţii cu ochi albaştri” au devenit mai rafinaţi: au abandonat povestea cu radio-releul şi au trecut la «prospecţiuni geologice». La ieşirea din sat dai de-un ditamai gard cu sârmă ghimpată, pe care, din 20 în 20 de metri, e atârnată o plăcuţă: «Accesul strict interzis! Zonă de prospecţiuni geologice».”


luni, 15 iulie 2019

Constantin Noica - Scrisoare către Adrian Păunescu



„Sunt o natură fără de copertă", spuneți Dumneavoastră în cîntecele acestea, atît de impresionante, ale unui om despre sine, dar ați fost poate invers, o copertă fără de natură, sau poate ați părut așa!
Nu e o binefacere că vă sunteți restituit Dumneavoastră înșivă?
Am citit cu nelămurite, dar sporite meditații critice, poemele Dumneavoastră. Nu pot hotărî dacă poetul are dreptul să vorbească atît de deschis despre sine, sau trebuie să-și ridice permanent sinele la cel al omului fără buletin de identitate. În primul caz poezia este o mărturisire care curge, ca un torent, cînd tulbure, cînd cristalin, cum e tumultul poeziei Dumneavoastră, în celălalt caz, cu poezia cizelată și îngrijită ca o femeie ce se place mai mult pe sine și nu se interesează dacă place și altora, e vorba de poezia celor nerafinați. Nu sunteți un suprarafinat (un decadent) și riscați să încărcați poemele cu un lut narativ. Dar ce efecte lirice („Aș vrea să fiu un simplu obiect/O undiță, o ciutură, un teasc“) obțineți, de cele mai multe ori!
Nu aș îndrăzni să vă dau vreun sfat și de altfel nu am și nu văd necesar nici unul, în ce privește poetica Dumneavoastră. Dar pentru destinul Dumneavoastră uman și poetic, stărui în a vă spune, acum, cînd puteți afirma „Te-ntorci învins, din nici un fel de luptă“, că nu trebuie să vă bateți decît cu zeii și că, în „nedeslușita Dumneavoastră poveste“, e ceva limpede: i-ați întîlnit, îi întîlniți și cu siguranță îi veți mai întîlni.
Scrieți în continuare poeme ca acel „Transplant de albastru“, fugiți de oameni, chiar și de prieteni, cufundați-vă în fericirea de a pierde numele propriu spre a deveni un nume comun și pregătiți-vă să deveniți – căci sunteți în măsură s-o încercați – dintr-un monument, cum ați riscat să fiți pînă acum, un „monumunte“.
Cu mare și bogată încredere,
al dumneavoastră,

Constantin Noica

Balzac și contesa Ewelina Haska



Honoré de Balzac (1799-1850) este binecunoscut nu numai pentru moștenirea sa literară, ci și pentru tumultoasa sa viață amoroasă. La 23 de ani s-a îndrăgostit de madame Berny, o femeie aproape de două ori mai în vârstă decât el, cunoscută sub numele de "La Dilecta", a cărei influență intelectuală a avut un nemaipomenit impact asupra creativității sale în formare. În anul 1832, atunci când cei doi s-au despărțit, Balzac a intrat într-o relație de dragoste plină de peripeții cu marchiza de Castries, pe care a portretizat-o nu prea măgulitor în personajul său, ducesa de Langeais.

În același an, a primit o scrisoare plină de prețuire pentru opera sa literară de la contesa Ewelina Haska, o nobilă poloneză căsătorită, pe care scriitorul a menționat-o sub numele de "Străina". Între Balzac și Ewelina a început astfel o intensă corespondență, ce s-a închegat într-o legătură extrem de pasională, întinsă pe durata a șapte ani. Cei doi iubiți s-au întâlnit numai de două ori, o dată în Elveția în 1833, și a doua oară la Viena în anul 1835. Drept dovadă a iubirii ce și-o purtau, ei au jurat că se vor căsători după moartea soțului contesei. Deși, în cele din urmă, contele și-a dat duhul în 1842, mijloacele financiare șubrede ale lui Balzac au împiedicat această mult proiectată și visată cununie. În luna martie 1850, când Balzac era deja grav bolnav, s-a căsătorit totuși cu Ewelina, pentru ca după numai cinci luni să își dea obștescul sfârșit.

Contesa s-a îndrăgostit initial de romanele lui Balzac și a început să-i scrie scrisori anonime. Corespondența a durat ani la rând, până când cei doi au reușit să se î dentâlnească. „Ieri te-am vazut așa cum erai – frumoasă, uluitor de frumoasă! Și toată seara de ieri nu am putut să-mi spun decât E a mea! Îngerii nu sunt atât de fericiți în Rai așa cum am fost eu ieri!” mărturisea Balzac după o întâlnire cu Ewelina. Frumoasa contesă poloneză avea un efect răvășitor asupra lui Balzac. „Sunt aproape nebun după tine. Nu pot să-mi adun două idei fără ca tu să fii prezentă în ele. Nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât la tine. În ciuda mea chiar, imaginația mă poartă mereu spre tine – te mângâi, te sărut, te alint – mii de gânduri pline de dragoste pun stăpânire pe mine. Cât despre inima mea, am un sentiment plăcut, savuros, al prezenței tale acolo. Dar, Doamne, ce-o să se aleagă de mine dacă mă privezi de toate acestea, de rațiunea mea de a trăi?”

Născut în orașul francez Tours, Balzac și-a petrecut mai tot timpul copilăriei prin internate. Familia nu este de acord cu hotărârea acestuia de a deveni scriitor. Sora acestuia a povestit că tatăl i-a spus lui Honore: ”în literatură trebuie să fii rege, ca să nu fi ordonanță”, iar tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi i-a răspuns:”Eu voi fi rege”. Familia i-a oferit doi ani pentru a-și demonstra calitățile literare, dacă nu, urma să devină avocat. Astfel, Balzac a rămas la Paris, urmând să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci.
După cei doi ani petrecuți în lipsuri, familia a hotărât că nu are talent, interzocându-i întoarcerea la Paris. Succesul a venit în 1829 după publicarea operei ”Șuanii”, o scriere istorică, și ”Fiziologia căsătoriei”, un eseu comic despre infidelitatea conjugală.
În perioada următoare, scriitorul a scris un număr impresionant de romane și povestiri. Scria cu o pană de gâscă câte 14-16 ore pe zi. În anul 1834 a prins contur ideea de a-și uni romanele și astfel proiectul s-a finalizat în 1840 într-un număr de 12 volume, purtând titlul ”La Comedie humaine”.


Ce nu știai despre Tudor Argezi, viața și opera sa

Tudor Arghezi a trăit într-o viaţă de om cât alţii în zece. A fost călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica şi diacon. A muncit în st...