luni, 21 octombrie 2019

Max Lucado - Ești deosebit, traducere Felix Rian Constantinescu



Vemicii erau oameni mici de lemn. Toţi oamenii de lemn erau ciopliţi de un dulgher numit Eli. Atelierul său se afla pe un deal cu vedere asupra sătucului lor.

Fiecare vemic era diferit. Unii aveau nasuri mari alţii aveau ochi rotunzi. Unii erau înalţi şi alţii erau scunzi. Unii purtau pălării, alţii purtau paltoane. Dar toţi erau făcuţi de acelaşi cioplitor şi toţi locuiau în sat.

Şi toată ziua, în fiecare zi, vemicii făceau acelaşi lucru: îşi acordau unii altora abţibilduri. Fiecare vemic avea o cutie de abţibilduri stea galbenă şi o cutie de abţibilduri punct cenuşiu. În sus şi-n jos pe străzi în tot oraşul, oamenii îşi petreceau zilele lipind stele ori puncte unul pe altul.

Cei drăguţi, acei cu lemn fin ori vopsea de calitate, primeau întotdeauna stele. Însă dacă lemnul era neprelucrat ori vopseaua se scorojea, vemicii acordau puncte.

Cei talentaţi primeau stele de asemenea. Unii puteau ridica lemne mari sus deasupra capetelor ori să sară peste cutii înalte. Sau alţii cunoşteau cuvinte mari ori puteau cânta cântece drăguţe. Fiecare le acorda stele.

Unii vemici aveau stele pe ei peste tot! De fiecare dată când primeau o stea asta îi făcea să se simtă aşa de bine! Îi făcea să-şi dorească să facă altceva şi să mai primească o stea.

Alţii, totuşi, puteau face puţin. Ei primeau puncte.

Pumncinel era unul din aceştia. A încercat să sară mult ca şi ceilalţi, dar întotdeauna cădea. Şi când cădea, ceilalţi se adunau în jurul lui şi îi dădeau puncte.

Uneori când cădea, lemnul său se zgâria, astfel că oamenii îi dădeau şi mai multe puncte.

Apoi când încerca să explice de ce a căzut, spunea ceva prostuţ, astfel că vemicii îi dădeau şi mai multe puncte.

După o vreme avea atât de multe puncte încât nu-şi mai dorea să meargă afară. Se temea că ar face ceva aiurit, precum să-şi uite pălăria ori să calce în apă şi apoi oamenii să-i dea încă un punct. De fapt, avea atât de multe puncte cenuşii încât oamenii veneau aproape de el şi-i dădeau puncte absolut fără nici un motiv.

„Merită multe puncte,” oamenii de lemn cădeau de acord unul cu altul. „Nu este un bun omuleţ de lemn.”

După o vreme Pumncinel i-a crezut. „Nu sunt un bun vemic,” obişnuia să spună.

Puţinele dăţi în care a mers afară şi-a petrecut timpul cu alţi vemici care de asemenea aveau o mulţime de puncte. Se simţea mai bine în jurul lor.

Într-o zi a întâlnit un vemic care nu era ca nici unul pe care l-a întâlnit vreodată. Ea nu avea puncte ori stele. Era doar de lemn. Numele ei era Lucia.

Nu era că oamenii nu încercau să-i dea abţibilduri; doar că abţibildurile nu se lipeau. Unii dintre vemici o admirau pe Lucia pentru că nu avea puncte deloc, aşa că alergau şi îi dădeau o stea. Dar aceasta cădea jos. Alţii o desconsiderau pentru că nu avea stele, aşa că îi dădeau un punct. Însă nici acesta nu se lipea.

Acesta e felul în care vreau să fiu, s-a gândit Pumncinel. Nu vreau etichetele nimănui. Aşa că a întrebat-o pe vemica fără abţibilduri cum a reuşit.

„E uşor,” a răspuns Lucia. „În fiecare zi mă duc să-l văd pe Eli.”

„Eli?”

„Da, Eli. Dulgherul. Stau în atelier cu el.”

„De ce?”

„De ce nu te duci să afli singur? Mergi sus pe deal. El e acolo.”

Şi cu aceasta vemicul care nu avea abţibilduri s-a întors şi s-a îndepărtat săltând.

„Dar o să vrea să mă vadă?” a strigat Pumncinel. Lucia nu a auzit. Aşa că Pumncinel s-a dus acasă. A stat lângă o fereastră şi i-a privit oamenii de lemn cum mergeau repede acordându-i unii altora stele şi puncte „Nu e bine,” a murmurat pentru sine însuşi. Şi apoi s-a decis să meargă să-l vadă pe Eli.

A păşit pe cărarea îngustă spre vârful dealului şi a intrat în atelierul mare. Ochii săi de lemn s-au lărgit de mărimea fiecărui lucru. Scaunul era la fel de înalt cât el. A trebuit să se ridice pe vârfuri pentru a vedea partea de sus a mesei de lucru. Un ciocan era la fel de lung ca şi braţul său. Pumncinel a înghiţit din greu. „Nu stau aici!” şi s-a întors să plece.

Apoi şi-a auzit numele.

„Pumncinel?” Glasul era profund şi puternic.

Pumncinel s-a oprit.

„Pumncinel! Ce bine să te văd. Vino şi lasă-mă să te privesc.”

Pumncinel s-a întors încet şi a privit la meşteşugarul cu barbă mare.

„Îmi ştii numele?” a întrebat micul vemic.

„Sigur că îl ştiu. Eu te-am făcut.”

Eli s-a aplecat şi l-a ridicat şi l-a aşezat pe bancă. „Hmm”, făcătorul a vorbit gânditor pe când se uita la punctele gri. „Se pare că ai primit câteva note proaste.”

„Nu am vrut, Eli. Chiar m-am străduit din greu.”

„O, nu trebuie să te aperi în faţa mea, copile. Nu-mi pasă de ceea ce gândesc ceilalţi vemici.”

„Nu?”

„Nu, şi nici ţie nu ar trebui. Cine sunt ei să acorde stele ori puncte? Sunt doar vemici ca şi tine. Ceea ce gândesc ei nu contează, Pumncinel. Tot ce contează este ceea ce eu gândesc. Şi eu gândesc că tu eşti foarte deosebit.”

Pumncinel a râs. „Eu, special? De ce? Nu pot merge repede. Nu pot sări. Vopseaua mi se scorojeşte. De ce contez pentru tine?

Eli a privit la Pumncinel, şi-a pus mâinile pe acei mici umeri de lemn şi a vorbit foarte încet. „Pentru că eşti al meu. De aceea contezi pentru mine.”

Pumncinel nu a avut pe nimeni care să îl privească aşa – cu atât mai puţin făcătorul său. Nu ştia ce să spună.

„În fiecare zi am sperat că vei veni,” Eli a explicat.

„Am venit pentru că am întâlnit pe cineva care nu avea etichete,” a spus Pumncinel.

„Ştiu. Mi-a spus despre tine.”

„De ce nu stau abţibildurile pe ea?”

Făcătorul a vorbit blând.

„Pentru că ea a decis că ceea ce eu gândesc este mai important decât ceea ce gândesc ei. Abţibildurile se lipesc doar dacă le laşi.

„Poftim?”

„Abţibildurile se lipesc doar dacă contează pentru tine. Cu cât te încrezi mai mult în iubirea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de abţibildurile lor.”

„Nu sunt sigur că înţeleg.”

Eli a zâmbit.

„Vei înţelege, dar aceasta va lua timp. Ai multe etichete. Pentru acum, doar vino să mă vezi în fiecare zi şi lasă-mă să-ţi reamintesc cât de mult țin la tine.”

Eli l-a ridicat pe Pumncinel de pe bancă şi l-a aşezat pe pământ.

„Aminteşte-ţi,” Eli a spus pe când vemicul ieşea pe uşă, „eşti special pentru că eu te-am făcut. Şi eu nu fac greşeli.”

Pumncinel nu s-a oprit, însă în inima sa s-a gândit, Cred că el chiar vorbeşte serios.

Şi când a făcut aceasta, un punct a căzut la pământ.

(traducere de Felix Rian Constantinescu)

luni, 14 octombrie 2019

Povestioară cu tâlc - Paharul cu lapte



Într-o zi, un tânăr sărac care vindea diferite mărfuri din poartă în poartă ca să-și plătească studiile la universitate, găsi în buzunar doar o moneda de 10 cents și-i era foame. Decise să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar nervii lui l-au trădat când îi deschise ușa o femeie superbă. În loc să ceară ceva de mâncare, ceru un pahar cu apă.
Ea se gândi că tânărul părea înfometat, așa că îi aduse un pahar mare cu lapte.
El îl bău încet și după aceea întrebă:
-Cât vă datorez?
-Nu-mi datorezi nimic, răspunse ea. - mama mea ne-a învățat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..
- Și el răspunse: vă mulțumesc din suflet...!
Când Howard Kelly plecă de la casa aceea, nu numai căse simți mai ușurat, dar și încrederea în D-zeu și în oameni deveni mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei.
După câțiva ani, femeia se îmbolnăvi grav.
Medicii din satul ei erau îngrijorați. După puțîn timp au trimis-o în oraș. Îl căutară pe Dr. Howard Kelly pentru o consultație. Când el auzi numele satului din care provenea pacienta, simți în ochi o lumină specială și o senzație plăcută.
Imediat Dr. Kelly urcă din holul spitalului în camera ei. Îmbrăcat în halatul lui, doctorul intră să o vadă. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat. Se întoarse în sala de vizite determinat să facă tot posibilul să-i salveze viața. Din ziua aceea urmări cazul femeii cu cea mai mare atenție, ea fu operată pe cord deschis și se recupera foarte încet…
După o lungă luptă, ea învinse boala...! Era în sfârșit sănătoasă..!
Dat fiind că pacienta era în afară oricărui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. O recontrola și o semna. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii și o trimise în camera pacientei.
Factura a ajuns în camera pacientei, dar ei îi era teamă să o deschidă, pentru că știa că ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca să plătească costul unei intervențîi atât de complicate...
În sfârșit o deschise și ceva îi atrase imediat atenția: pe marginile facturii citi aceste cuvinte...
“Plătită integral acum mulți ani, cu un pahar de lapte"
Semnat
Dr. Howard Kelly"

Despre Miron Radu Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

Dacă ați citit pe vremuri celebrul roman „Torente”, de Marie-Anne Desmarest, să știți că el l-a tradus în română. Și-a câștigat pâinea scri...