Scrisoarea lui Umberto Eco către nepotul său

Umberto Eco (1932-2016)

Dragul meu nepot,

nu aș dori ca această scrisoare de Crăciun să fie prea în stilul lui De Amicis și să-ți dea sfaturi legate de iubirea pentru semeni, pentru patrie și pentru lumea în care trăim, sau alte lucruri de acest gen. Oricum nu i-ai da ascultare și, la momentul punerii ei în practică, (tu adult iar eu de mult plecat spre alte zări) sistemul de valori probabil că se va fi schimbat atât de mult, încât recomandările mele ți s-ar părea depășite.

Așa că aș dori să mă opresc asupra unei singure recomandări, pe care vei putea să o pui în aplicare încă de pe acum, în vreme ce navighezi pe iPad, pe care nu voi face greșeala să-l ponegresc, nu numai pentru că aș părea un bunic ramolit, dar și pentru că și eu mă folosesc de un iPad.

Cel puțin pot să-ți recomand, dacă din întâmplare ajungi pe unul din sutele de site-uri porno care arată raporturile dintre două ființe umane, sau dintre o ființă umană și un animal, în mii de feluri, încearcă să nu crezi că asta înseamnă sex, un act destul de monoton, pentru că aceste site-uri pun în scenă un simplu scenariu care să te țină prizonier în casă ca să nu ieși și să te uiți la fete adevărate. Pornesc de la principiul că ești heterosexual, în caz contrar te rog să adaptezi recomandările mele la ce-ți face plăcere: dar uită-te la fete, la școală sau acolo unde mergi să te joci, pentru că fetele în carne și oase sunt de preferat iar într-o zi îți vor oferi satisfacții mai mari decât cele pe care le vezi pe Internet. Te rog să crezi în cuvintele unui om care are experiență mai multă decât tine (dacă n-ași fi făcut decât să mă uit la partidele de sex de pe computer, tatăl tău nu s-ar fi născut, iar tu cine știe unde ai fi, de fapt n-ai exista deloc).

Însă nu despre asta am dorit să-ți vorbesc, ci despre boala care a lovit generația ta și chiar și pe copiii mai mari decât tine, care probabil acum sunt deja studenți: pierderea memoriei.

Este adevărat că dacă-ți vine cheful să afli cine a fost Carol cel Mare sau unde se află Kuala Lumpur nu trebuie decât să apeși câteva butoane, iar Internetul îți răspunde imediat. Fă și asta atunci când trebuie, însă după ce ai căutat un răspuns, încearcă să ții minte, pentru a nu fi obligat să cauți a doua oară același răspuns atunci când îți va trebui pentru un proiect la școală bunăoară. Riscul este că, din cauză că știi că poți afla imediat de pe calculator răspunsul la orice întrebare, îți piere cheful de a memora acea informație. Este ca și cum, după ce ai aflat că pentru a ajunge pe strada Cutare sau Cutărică există autobuze sau metrouri care îți oferă posibilitatea de a te deplasa fără efort (sigur că este un mijloc foarte comod și trebuie să-l folosești de câte ori te grăbești) crezi că în felul acesta nu mai ești obligat deloc să mergi pe jos. Însă dacă nu mergi pe jos suficient devii „o persoană cu dizabilități”, așa cum se numește în ziua de astăzi o persoană în cărucior. Bine, știu că faci sport și că știi să-ți folosești trupul, dar să ne întoarcem, totuși, la creier.

Memoria este un mușchi precum cei de la picioare, dacă nu o pui la treabă se lenevește iar tu devii (din punct de vedere mintal) o persoană cu dizabilități, adică (spunând lucrurilor pe nume) un idiot. Iar în plus, așa cum pentru toată lumea există riscul ca la bătrânețe să dezvolte boala Alzheimer, una dintre metodele prin care se poate evita acest incident neplăcut este să-ți antrenezi permanent memoria.

Iată așadar dieta pe care ți-o propun. În fiecare dimineață învață câte o poezioară. Și eventual provoacă-i la concurs pe prietenii tăi, să vedeți cine își amintește mai bine. Dacă nu vă plac poeziile, faceți concurs cu echipele de fotbal, însă bagă de seamă că nu este suficient să știi ce fotbaliști joacă în prezent la AS Roma, învață cum se numesc și jucătorii altor echipe și, eventual, cum se numeau jucătorii mai vechi. Faceți concursuri de memorie, eventual cu cărțile pe care le-ați citit. Vezi dacă prietenii tăi își amintesc cum se numeau servitorii celor trei mușchetari plus D’Artagnan (Grimaud, Bazin, Mousqueton și Planchet). Și dacă nu vei dori să citești „Cei trei mușchetari” (și nici nu știi ce pierzi) faceți concurs cu una dintre poveștile pe care le-ați citit.

Pare un joc (și chiar este un joc), însă vei vedea cum memoria ta se va umple cu personaje, povești, amintiri de tot felul. Poate te-ai întrebat de ce la început computerele se numeau ”creiere electronice”: pentru că au fost concepute pe modelul creierului uman, însă creierul nostru are mai multe conexiuni decât un computer, este un fel de computer la purtător care crește și se întărește pe măsură ce îl folosești, în vreme ce calculatorul pe care îl ai pe birou, cu cât mai mult îl folosești cu atât își pierde din viteză și după câțiva ani ești nevoit să-l înlocuiești cu altul mai rapid. În schimb, de creierul tău poți să te folosești până la 90 de ani, iar la 90 de ani (dacă ți l-ai îngrijit cum se cuvine) își va aminti mai mult decât îți amintești tu în prezent. E pe gratis.

Există apoi memoria istorică, cea care nu se referă la faptele petrecute în timpul vieții tale, ci la ceea ce s-a petrecut înainte să te naști.

În prezent școala (pe lângă lecturile tale personale) ar trebui să te învețe să memorezi tot ce s-a întâmplat înainte de nașterea ta, însă se vede că nu prea reușește asta, pentru că mai multe cercetări arată că tinerii din ziua de azi, inclusiv studenții, dacă sunt născuți, să spunem, în 1990 nu știu ce s-a întâmplat în 1980 (ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat acum 50 de ani).

Însă de ce este așa de important să știm ce s-a întâmplat în trecut? Pentru că de multe ori trecutul te ajută să înțelegi prezentul și în orice caz, ca și cu echipele de fotbaliști, te ajută să-ți îmbogățești memoria.

Important de menționat că poți face asta nu doar cu ajutorul cărților și revistelor, ci și recurgând la Internet. Pe care trebuie să-l folosești nu doar ca să comunici cu prietenii tăi, ci pentru a intra în dialog cu istoria lumii.

Va veni momentul când vei îmbătrâni și te vei simți de parcă ai trăit o mie de vieți, pentru că va fi ca și cum ai participat personal la bătălia de la Waterloo, ai fost martor la asasinarea lui Iulius Cezar sau te-ai aflat la câțiva pași de Berthold Schwarz pe când amesteca substanțe într-un mojar sperând să producă aur și descoperind din greșeală praful de pușcă, sărind din cauza asta în aer (și bine a făcut).

Alți prieteni de-ai tăi, care nu și-au antrenat memoria, au trăit însă o singură viață, pe a lor, și bănuiesc că a fost o viață destul de tristă și lipsită de mari emoții.

sursa: https://dozadesucces.ro/scrisoarea-lui-umberto-eco-catre-nepotul-sau-dragul-meu/

Despre viața surorilor Bronte

surorile Bronte

Emily Jane Brontë s-a născut la 30 iulie 1818, în Thornton, Marea Britanie, fiind a cincea născută din cei şase copii ai familiei unui preot anglican sărac, Patrick Brontë şi ai Mariei Branwell.

Maria a fost prima născută a familiei, în 1814, a urmat Elisabeth în 1815, Charlotte Brontë născută în 21 aprilie 1816, apoi Branwell, singurul fiu, născut în 1817, Emily, şi sora lor cea mai mică, Anne Brontë, născută în 17 ianuarie 1820.

Primii ani de viaţă ai celor şase copii au fost marcaţi de nefericire. În anul 1821, mama lor a murit de cancer, iar sora mamei lor, mătuşa Elisabeth, a fost cea care îi va prelua şi îi va creşte pe copii, alături de tatăl lor. Acesta avea însă un caracter dificil, nu le acorda copiilor niciun fel de atenţie, lăsându-i exclusiv în seama mătuşii lor. Pe lângă sărăcia cumplită, fetele aveau să primească o educaţie puritană, fără să trăiască bucuria primilor ani de viaţă.

Cu toate acestea, Emily, Charlotte şi Anne, alături de fratele lor, au făcut o pasiune din a citi vechile cărţi din biblioteca familiei, pentru ca, mai apoi, să înceapă să scrie, pentru a-şi putea da frâu liber fanteziilor înăbuşite, timp îndelungat, de monotonia casei din Haworth, în care familia se mutase pentru a-şi urma capul familiei, care obţinuse postul de vicar. Copiii au început să-şi creeze o lume a visurilor, cu împărăţii, intrigi, personaje luminoase şi nobile, scenarii care s-au regăsit, peste ani, în cărţi cu subiecte legate de viaţa lor.

Se spune despre Emily că pe lângă cei mai apropiați membri ai familiei – fraţii săi -, cel mai mult iubea animalele și ținutul sălbatic și mlăștinos din Yorkshire – pasiune care avea să se remarce, peste ani, în „La răscruce de vânturi”.

Au urmat anii educaţiei în sordidul pension condus de pastorul Carus Wilson, în care și-au distrus sănătatea şi viața atâtea ființe omenești plăpânde, un loc așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin păduri întunecate. Pensionul găzduia 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare, de educația puritană menită să îmblânzească orgoliul presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț să înveţe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Frigul și inaniția ajunseseră la rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii, somnul le era „asigurat” în încăperi înghețate, igiena le era îngăduită prin spălarea „câte șase într-un lighean”, hrana de dimineață era o fiertură de ovăz mai mereu arsă, la prânz le era oferit un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, iar seara se consuma un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz. Acesta era mediul în care copiii au început să se îmbolnăvească de friguri palustre sau tuberculoză.

Charlotte Brontë descria aceste condiţii astfel: “Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Prima care a avut de suferit în urma acestor condiţii, dar şi a antipatiei uneia dintre educatoare faţă de ea, a fost Maria Brontë. Pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte, pedepsele se țineau lanț, era pusă mereu la colţ, la regim de apă și pâine pentru o zi sau două, era bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, era certată şi umilită fără încetare, în schimb, ea nu se plângea niciodată. Însă, slăbită peste poate şi chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge, pentru ca peste doar câteva luni să moară de tuberculoză, la vârsta de doar 11 ani.

În mai 1825, şi Elizabeth devenise foarte slabă și fusese atinsă de ftizie, este trimisă la Haworth, pentru ca după doar două săptămâni să plece şi ea din această lume.

Confruntat cu perspectiva sumbră de a-şi pierde toţi copii, pastorul Brontë le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge, la 1 iunie 1825, însă sănătatea celor două surori avea să rămână foarte afectată de experienţele sumbre prin care au trecut la pension.

Charlotte a decis să plece prima de acasă pentru a se angaja ca guvernantă, însă din cauza sănătăţii ei precare, dar şi a vieţii lipsite de atracţii, a renunţat la această activitate.

Anna a fost următoarea care părăsea casa părintească, însă şi ea avea să revină, destul de repede, acasă.

La rândul său, Brenuell, devenit un pictor talentat, căzuse în patima băuturii.

Surorile încearcă apoi să deschidă o şcoală proprie, iar mătuşa lor le-a dat nepoatelor Charlotte şi Emily, sprijinul material necesar, pentru a-şi realiza visul.

Mai întâi ele pleacă pentru doi ani la Bruxelles, pentru a învăţa limbile moderne, în faţa lor deschizându-se perspective luminoase de viaţă, însă, după moartea mătuşii lor, tinerele sunt nevoite să revină acasă, pentru a-l îngriji pe tatăl lor. După ce proiectul şcolii proprii devenise un vis nerealizabil, surorile, reunite din nou, reîncep viaţa mizeră, zbătându-se în sărăcie.

Fără să știe una de cealaltă, Anne, Emily și Charlotte scriau poezii pe ascuns. Charlotte a descoperit din întâmplare versurile lui Emily, moment în care și Anne a recunoscut că are preocupări asemănătoare.

Asfel, în anul 1846, la inițiativa lui Charlotte, poeziile au fost publicate într-un volum intitulat „Poeziile lui Currer, Ellis şi Acton Bell”, din care din păcate s-au vândut doar două exemplare la vremea respectivă.
Criticii contemporani opinau, peste ani, că dintre cele trei surori, doar Emily avea cu adevărat talent la poezie.

După ce primul lor volum de poezii nu a fost întâmpinat cu interes, cele trei surori se decid să scrie proză, editorului Smith din Londra fiindu-i prezentate trei romane noi: „Jane Eyre” de Currer Bell, „La răscruce de vânturi” de Ellis Bell şi „Agnes Grey” de Acton Bell, toate scrise sub pseudonim, într-o perioadă în care lumea literaturii era rezervată exclusiv bărbaţilor.

„La răscruce de vânturi”, singurul roman al lui Emily Brontë, reliefează dragostea intensă, aproape demonică, dintre Catherine Earnshaw şi Heathcliff, un copil găst ş crescut de tată ei. Dupa moartea domnului Earnshaw, Heathcliff este umilit de Hindley, fratele lui Catherine, care era gelos pe afecţiunea pe care părintele său i-o purtase copilului orfan, în ciuda lipsei de educaţie şi de maniere a acestuia. Între timp, Catherine îşi descoperă atracţia pentru Edgar Linton, fiul unui mic nobil vecin, care o impresionează prin blândeţea şi comportamentul său aristocratic. Crezând că iubita lui nu-i împărtăşeşte sentimentele, Heathcliff părăseşte Wuthering Heights, reşedinta izolată a familiei, şi revine câţiva ani mai târziu ca un om bogat şi rafinat, nerăbdător să se răzbune pentru fostele sale suferinţe. „La răscruce de vânturi” impresionează printr-o structură narativă complexă, în care sunt prezentate emoţii violente, în care sunt descrise evocator ţinuturile mlăştinoase singuratice, iar viziunea excepţională a autoarei au plasat acest roman unic în rândul capodoperelor literaturii engleze şi universale.

Trebuie spus şi că au existat anumite suspiciuni conform cărora „La răscruce de vânturi” ar fi fost scrisă parțial de Branwell, fratele lui Emily, o idee rămasă la stadiul de legendă din moment ce criticii vremii nu puteau accepta aşa ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff şi ţinând cont că nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily.

Toate cele trei romane care fuseseră prezentate editorului de carte, aveau să fie publicate, obţinând, toate, un succes aproape uluitor la public, însă editorul nu se grăbea să plătească onorariul cuvenit autorilor.
Charlotte şi Anna au mers la Londra, pentru a-şi obţine sumele cuvenite, iar editorul a rămas consternat când a aflat că autoarele sunt femei.

După ce şi-au primit banii, surorile au putut să se dedice ocupaţiei lor preferate, literatura, iar vizita la Londra, apropierea de comunitatea literară, impresiile produse de acest mare oraş aveau să reprezinte, din păcate, ultimele bucurii din viaţa lor, în perioada următoare micuţa localitate Haworth, devenind mai mult decât o „vale a umbrelor”, un loc cu un lung şir de întâmplări terifiante.

Anna se îmbolnăveşte grav şi revine acasă, în timp ce Charlotte, mai are vreme să îi cunoască, la Londra, pe Dickens şi Thackeray.
A urmat moartea lui Brenuell, din cauza tuberculozei şi pe fondul altor afecţiuni provocate de alcoolism, iar la înmormântarea fratelui, Emily răceşte puternic, pe fondul tuberculozei, aceeaşi nenorocire care se va abate şi asupra Annei.

Conform unei scrisori rămase peste ani la editorii lui Emily, se pare că aceasta pregătea un al doilea roman, însă niciun manuscris nu a fost identificat pentru această a doua presupusă carte. Din păcate sănătatea i se deteriorează vertiginos și, în ciuda insistențelor lui Charlotte, Emily refuză să fie văzută de un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost “acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era din păcate mult prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare.

Emily Brontë a murit la doar 30 de ani, pe 19 decembrie 1848 la Haworth, iar Anne Brontë a murit la vârsta de 29 de ani, pe 28 mai 1849, la Scarborough.

Charlotte rămâne să îngrijească, singură, de tatăl lor orb, pe fondul depresiei cauzate de moartea surorilor sale, cărora obişnuia să le destăinuie multe din gândurile sale.
Totuşi, ea avea să-şi revină din starea de suferinţă şi a reînceput să scrie, apoi s-a căsătorit cu preotul Arthur Nichols.

La scurtă vreme, şi Charlotte pleacă din această lume, încheind şirul tragediilor cumplite care a lovit familia Brontë. Charlotte a murit la vârsta de 39 de ani, la 31 martie 1855, la Haworth.

Se presupune că unul dintre motivele pentru sănătatea atât de precară a familiei ar fi fost şi consumul de apă infestată de scurgerile care proveneau de la cimitirul din apropierea reședinței lor.

Abia după moartea lor prematură, romanele celor trei surori s-au bucurat de recunoaşterea adevărată, ocupând un loc binemeritat în istoria literaturii universale.
Romanele surorilor Brontë sunt considerate, de critica de specialitate, ca punct de pronire a mişcării de emanicipare a femeilor din secolul al XX-lea, fiindcă eroinele din scrierile surorilor Brontë sunt personaje cu simţul propriei demnităţi şi sunt conştiente de importanţa lor spirituală şi morală, sunt capabile de decizii independente, să–şi realizeze ţelurile şi să răspundă pentru propriile greşeli.

Scriitoarele au prezentat astfel, societăţii, suferinţele femeilor, în faţa cărora păreau închise toate căile vieţii.

La 7 iulie 2018, în cadrul Festivalului de Literatură din Bradford, Marea Britanie, au fost dezvelite patru pietre pe care patru artişti de marcă au scris mesaje de omagiere a surorilor Brontë. Aceste patru pietre, reunite sub forma unei instalaţii de artă, au fost amplasate una după alta, între casa familiei surorilor Brontë din satul Haworth şi locul în care s-au născut acestea, la peste 10 kilometri, în Thornton. Poeta Carol Ann Duffy a scris un mesaj dedicat lui Charlotte Brontë, poetul Jackie Kay pentru Anne Brontë, autoarea Jeanette Winterson a scris un mesaj care se referă la moştenirea surorilor Brontë, iar cântăreaţa Kate Bush şi-a dedicat mesajul lui Emily, la 40 de ani după ce solista a lansat hitul „Wuthering Heights” („La răscruce de vânturi”), inspirat de romanul omonim scris de Emily Brontë.

După aproape două secole, romanele surorilor Charlotte, Emily şi Anna Brontë sunt apreciate în mod deosebit, numărul vizitatorilor Muzeului Brontë continuă să fie mare, iar misterul casei din Haworth continuă să bulverseze raţionalul, prin seria de tragedii cumplite ce a marcat destinul famliei Brontë.

sursa: https://www.rador.ro/2023/12/19/portret-emily-bronte-o-existenta-dominata-de-istoria-tragica-a-familiei-si-de-capodopera-la-rascruce-de-vanturi-4/

„M-ați salvat, iar eu v-am răsplătit." — James Harrison (1936-2025)

Eroul care s-a temut de ace toată viața, dar a salvat 2,4 milioane de bebeluși

Povestea lui James Harrison, cunoscut drept „Omul cu Brațul de Aur”, este dovada că un singur om poate schimba destinul unei întregi națiuni.

Cum a început totul?
În 1951, la doar 14 ani, James a trecut printr-o operație dificilă la plămâni. A supraviețuit doar datorită celor 13 unități de sânge primite de la străini. Atunci a făcut o promisiune: de îndată ce va împlini 18 ani, va deveni și el donator.

Secretul din sângele său

Timp de 64 de ani, James Harrison s-a întors la centrul de donare de sânge la fiecare două săptămâni, ca un ceasornic. 

Medicii au descoperit ceva incredibil: sângele lui James conținea un anticorp rar, numit Anti-D. Acesta era piesa lipsă pentru crearea unui vaccin care să oprească boala Rhesus — o afecțiune în care sângele mamei atacă celulele bebelușului nenăscut, ducând adesea la pierderea sarcinii sau leziuni cerebrale.
Deși a donat de 1.173 de ori, James a mărturisit că s-a temut de ace până în ultima zi. Nu s-a uitat niciodată la brațul său în timpul procedurii; prefera să privească tavanul sau să glumească cu asistentele.
Printre milioanele de persoane salvate s-a numărat chiar și propria sa fiică, Tracey. 
Timp de zeci de ani, aproape fiecare doză de vaccin Anti-D produsă în Australia a conținut o parte din sângele lui James.

Acest om nu a fost miliardar, nu a fost celebru. A fost un angajat la căile ferate cu o credință extraordinară: dacă cineva a fost salvat prin generozitatea altora, atunci este datoria lui să dăruiască mai departe.
Povestea lui nu este doar despre medicină. Este despre lanțul uman al recunoștinței, care continuă să funcționeze. Un dar este oferit, un cont se deschide în inimă, iar un om decide să îl achite... de 1.173 de ori.
Oamenii de știință lucrează acum la un proiect pentru a replica sintetic anticorpul său, pentru a asigura continuitatea tratamentului.

James Harrison s-a stins din viață pe 17 februarie 2025, la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă o moștenire vie: peste 2 milioane de oameni care astăzi respiră datorită generozității lui neobosite.

 „M-ați salvat, iar eu v-am răsplătit." — James Harrison (1936-2025)

Despre Miron Radu Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

Dacă ați citit pe vremuri celebrul roman „Torente”, de Marie-Anne Desmarest, să știți că el l-a tradus în română. Și-a câștigat pâinea scriind la mai multe ziare în interbelic și și-a pierdut-o de câteva ori în comunism, când ba nu i se publicau cărțile, ba nu i se găsea de lucru prin vreo redacție la București. Credea în comunism într-un mod naiv, ce ținea mai degrabă de progresismul lui utopic, iar credința asta zdruncinată de realități avea să-l coste sănătatea mintală.

Ca bărbat, Miron Radu Paraschivescu a fost un fel de fante de Obor, ca Rică cel din versurile lui, dar la o scară mai intelectuală. Îi plăceau femeile, visa la dragostea cea mare, pe care se pare c-a avut-o, dar nu și-a dat seama decât când a pierdut-o, și în general părea un sentimental naiv. Asta l-a făcut mai degrabă nefericit. A murit la 59 de ani, după câteva mariaje și mai multe internări la psihiatrie – fără legătură între ele – și pare că nu a reușit să lase posterității acel roman măreț pe care-l visa. A ținut, însă un jurnal destul de interesant, timp de mai mulți ani, din interbelic până prin anii 60, a reușit să ducă o bună parte din el la Paris, clandestin, și să i-o dea lui Virgil Ierunca, cu mențiunea „fă ce vrei cu el”. Ierunca l-a tradus și l-a publicat în Franța. Journal d’un heretique a apărut în 1976, la cinci ani după ce Miron murise la București. Abia în 1994 a fost publicat și în România, cu titlul Jurnalul unui cobai. 

Cine ar ști să se roage cu adevărat, pentru sufletul meu, decât o curvă

Sidonia Drăgușanu a fost unica dintre soții care i-a rămas prietenă până la moarte. Altfel, marea lui dragoste se pare că ar fi fost prima nevastă, Loti, dar asta nu l-a împiedicat să caute mereu perfecțiunea în altele. Scria că întotdeauna se vor găsi pe lume obrazuri, voci noi, care-l așteaptă pe el să le admire, să le iubească și să treacă mai departe. Amorurile lui sunt fluide, efemere, iar risipirea lor îl descumpănește până și pe el. La un moment dat e amorezat pe o pictoriță, de care scria că o adora. Până când a venit să-l picteze, și când a văzut ce urât picta și-a dat seama cât de urâtă și mică e, ca artist. Prin urmare n-a mai iubit-o nici ca femeie.

Altă dată, mutat la Brașov și căsătorit cu a treia sau a patra nevastă, face o pasiune pentru o necunoscută pe care o tot zărește prin oraș. Începe s-o pândească și încearcă să-i atragă atenția, ba chiar îi scrie o declarație de dragoste fierbinte în speranța că o va vedea la un moment dat și va reuși să-i dea scrisoarea. Face planuri nebunești în minte, și când în sfârșit o întâlnește și intră în vorbă cu ea, are loc o scenă duios-amuzantă de flirt, care se încheie cu destăinuirea ei că e însărcinată. Unica repercusiune a poveștii, câțiva ani mai târziu, când, pregătind jurnalul pentru publicare, găsește în paginile lui, la scena cu necunoscuta, comentariile de pe margine ale Mioarei, nevastă-sa, care se pare că-i citea constant jurnalul: „De ce nu mă laşi atunci în pace pe mine? Cum mai poţi trăi cu mine, când ai asemenea revelaţii? Ce-ai spune tu despre mine dacă aş continua să trăiesc cu tine fiind îndrăgostită de altcineva?” Totuși s-a despărțit de Mioara abia după un an, ceea ce arată o doză de masochism din partea femeii – deși știa că e înșelată, se complăcea în situație. 

Miron Radu Paraschivescu și Sidonia

Nu lipsesc prostituatele din peisaj, ba chiar la un moment dat Miron e tentat să-i lase uneia dintre ele drepturile de autor pentru romanul măreț pe care de fapt nu-l scrie niciodată, cu gândul că fata sigur îi va păstra o memorie vie: „Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă?”

Citit azi, jurnalul ar scandaliza feministele și opinia publică, motiv pentru care, măcar declarativ, nu se mai scriu astfel de jurnale în ziua de azi. Asta nu înseamnă că faptele sau gândurile din el nu se petrec în continuare. Oricât de progresist era el din punct de vedere politic și economic, când era vorba de relația de cuplu, Miron părea să prefere metode tradiționale. Într-o vreme locuiește cu un prieten și soția acestuia, iar prezența lui constantă în casa lor și așa înghesuită pare s-o nemulțumească pe femeie. Cearta soților, deși înfundată, se aude seara din camera în care doarme Miron:

„Totul s-a terminat prin câteva palme, pe care Badea ştie să le dea bine, pe-nfundatelea, – şi plânsul Nanei, din care şi acum se mai aud scâncete. Toată istoria asta, care mi-e atât de familiară, m-a întors cu ani în urmă. La conflictele mele cu Loti. Aidoma. Reproşuri. Certuri. Şi bătaia, inevitabilă. Şi împăcarea, admirabilă. Cât îi invidiez!”

Jurnalul lui Paraschivescu îmi pare un demers indecis între scriere intimă și operă destinată publicării, de aceea cred că are o oarecare doză de manierism pe ici pe colo. Totuși, nu este artificial și nici nu-i lipsește savoarea. Observațiile, bârfele, criticile autorului cânticelor țigănești față de personajele și faptele vremii nu pot fi decât suculente și deci amuzante.

„Am fost la masă la „Bucureştii de altădată” cu Marin Preda. La masă, tot timpul, am fost priviţi şi am privit către două cucoane între două vârste. La ieşire – pe care am sincronizat-o cu a lor – le-am acostat. E o treabă pe care n-am mai făcut-o de ani de zile, de altfel. Până la urmă femeile mi-au răspuns: „Nu te-ai uitat în oglindă ca să vezi cât eşti pe lângă noi?” Lucrul m-a durut teribil şi mi-am amintit de ceea ce, acum doi ani, mi-a spus Magdalena: „Ce admir la tine e că nu ai complexul oamenilor mici de statură”. Şi iată că astă-seară l-am cunoscut. Îmi pare foarte rău.”

Ce nevoie au oamenii muncii de metropolitan?!

În jurnal apar tot felul de oameni despre care noi, ăștia de azi, n-am auzit. Pe mulți i-am googălit ca să-mi dau seama la ce se referă. Despre alții mai celebri am aflat lucruri noi. Marin Preda, un protejat al lui Paraschivescu, primește datorită lui ceva de lucru la Chișinău. Preda refuză, deși nu prea avea de unde alege, și au o discuție în contradictoriu în tramvai, unde un cetățean responsabil se bagă în vorbă și-i ține partea lui Miron. Despre Zaharia Stancu, Miron zice că era un oportunist fripturist, iar despre Caragiale – că era un acrit. Pare că-l simpatiza mai mult pe Mateiu.

Atmosfera se schimbă, din interbelic în comunism, dar angoasele și dilemele lui Paraschivescu rămân. Din 1935 până în 1947 scrie la mai multe ziare, câteodată concomitent la două, combate burghezia, fascismul, dictatura Carlistă și hitlerismul în timpul războiului, propovăduind din convingere virtuțile comunismului. Consemnează în jurnal întâmplări amuzante, dacă n-ar fi triste, despre clasa politică interbelică și de altfel de orice clasă politică, pentru că după instaurarea comuniștilor, Miron află că odată cocoțați la putere oamenii nu sunt deloc deosebiți de doctrine. Într-unul dintre ziare scrisese o cronică acidă despre Constantin Isachie, considerat în epocă un pictor monden, foarte apropiat de ministrul de externe Grigore Gafencu. Nevasta ministrului, nemulțumită de cronică, i-a cerut bărbatului să-l concedieze pe ziaristul impertinent. Era în ajunul războiului:

„În sfârşit, cronica despre Isachie îşi face efectul. Sunt, provizoriu, concediat de la gazetă fiindcă am scris despre pictorul lui Gafencu aşa cum am scris. Mircea îmi spune că Gafencu „e distrus” de cronica mea. Artemie – care e englez şi om cumsecade – se întreabă mirat: „Cum, Isachie este o problemă pentru un ministru de externe?” Într-adevăr, pare de necrezut; lumea e în război, Ribbentrop la Roma, Ryti şi Paasikivi la Moscova, Mannerheim la Stockholm, Sumner Welles în Europa, cancelariile fierb, obuzele trăsnesc, oamenii mor.… Şi „cancelarul” (cancelarul, de!) României noastre, domnul (sau doamna?) Gafencu, are o singură preocupare: cronica mea despre Isachie. Nu e rău, pentru mine. Dar pentru România? Cred că faptul ăsta, pe cât de ridicul, pe atâta de meschin, ilustrează întreg peisajul moral al României; de azi într-un an, putem fi colonie germană sau republică sovietică. Domnul ministru de externe, care judecă, se mişcă şi gândeşte din ordinul nevesti-sii, fosta dansatoare de pielea goală, domnul ministru care „conduce”, chipurile, destinele României în lume, e preocupat, furios şi deprimat că Miron Paraschivescu a scris o cronică defavorabilă despre zugravul său de closet (a nu se confunda acest „zugravul” cu epitetul ce şi-l acordase Luchian!) C. Isachie.”

Miron pare uneori rupt între conservatorismul desuet și progresismul politic, ceea ce face să aibă păreri curioase despre diverse chestiuni din epocă. Unele arată naivitatea și lipsa de viziune a poetului. De exemplu, are pasaje critice la adresa modului în care primăria lui Dombrovschi administrează orașul, ca să-i fie pe plac lui Carol și Lupeascăi, iar descrierile lui se potrivesc destul de bine cu Bucureștiul de azi, apoi se revoltă câțiva ani mai târziu că Gheorghiu Dej vrea să construiască metroul. Îl compară cu o Siberie pentru indezirabilii regimului, făcut doar ca să copieze și să mulțumească Moscova. Dacă ar fi știut el ce valoare are metroul azi!

„O altă explozie a slugărniciei şi a absurdităţii am înregistrat-o săptămâna trecută: hotărârea guvernului şi a PMR-ului, semnată de Gheorghiu-Dej, prin care se vesteşte „construirea metropolitanului din Bucureşti”. Asta se cheamă de-a dreptul tichia de mărgăritar care ne lipsea. Într-o vreme când criza locuinţelor e cumplită, când oamenii sunt înghesuiţi câte patru-cinci într-o odaie, când salariile muncitorilor şi slujbaşilor mici sunt de 200-500 de lei lunar, noi avem nevoie de metropolitan! Care poate fi explicaţia, în afară de una singură: că tehnicienii (bineînţeles, „cei mai avansaţi din lumea întreagă”) care-au lucrat zeci de ani la metroul moscovit, au rămas acum disponibili şi sunt plasaţi în ţările de democraţie populară. Bineînţeles, cu retribuţia cuvenită, din bugetul „pacific” al acestor ţări. Şi-mi aduc aminte de o întâmplare pe care am aflat-o la începutul acestui an, aici, la Braşov. Pe Livada-Poştei, au fost prinşi astă-iarnă, noaptea, o pereche care făceau dragoste pe-o bancă, în ger, ca pisicile. Legitimaţi, s-a constatat că erau soţ şi soţie. Întrebaţi de ce fac dragoste sub cerul liber, ei au răspuns că-n altă parte nu pot, fiindcă în cameră cu ei mai locuiesc doi oameni, străini, repartizaţi de spaţiul locativ. Iar Dej, în loc de-a iniţia un program uriaş de construcţii de locuinţe, se ţine de canale şi metrouri care servesc Rusiei. Şi regimului, e drept, fiindcă aceste şantiere ţin locul unei vaste Siberii pentru toţi indezirabilii regimului.”

Până la urmă „metropolitanul” nu a fost făcut cu specialiști de la ruși, ci mulți ani mai târziu, pe vremea lui Ceaușescu, strict cu intelighență, forță și material autohtone.

La Moscova curge laptele și mierea

Instaurarea comunismului a fost inițial pentru Miron o perioadă de exaltare sinceră. E trimis în Rusia de unde scrie reportaje elogioase, consemnează și în jurnal, încântat, ce vede acolo. Laudă bibliotecile din Moscova, prețul mic la medicamente, spre deosebire de cum era în capitalism, găsește sensuri poetice ascunse în orice: Rusia e plină de turle și furnale, aşa se şi explică de ce a prins aici noua religie, fiindcă pentru ruşi comunismul nu e o doctrină și o metodă ştiinţifică, ci o religie.” Sau „când Leningradul a fost blocat, s-au repartizat câte 125 gr. de pâine pe zi de persoană; se poate spune că au transformat pâinea în anaforă.” În final, povestește în detaliu despre vizita la un colhoz:

„Am vizitat un colhoz, cel de la Tarasova, sat cu nouă mii de locuitori; mă gândesc că e de două ori mai mare decât Vălenii mei. Aici sunt crescuţi o sută de copii refugiaţi din Spania. Colhozul are 400 ha cultivate astfel: 65 ha, livezi; 10 ha, căpşune (!); 1 ha, smeură; 3 ha, agrişe; 70 ha, trifoi şi alte plante furajere; 78 ha, cartofi; 13 ha, castraveţi; 11 ha, roşii; 25 ha, varză; 14 ha, secară; 50 ha, ovăz. În colhoz lucrează 280 de familii, ceea ce reprezintă un total de patru sute de oameni. Din nouă mii de locuitori… Fiecare gospodar are pe lângă casă 1/3 ha. Plata se socoteşte astfel: 5 kg legume, 6 kg cartofi plus 20 de ruble la fiecare zi-muncă. Fiecare familie colhoznică plăteşte 150 de ruble anual pentru casă şi loc; bătrânii şi prolificii, scutiţi. Inventarul viu: 30 de vaci; 30 de viţele; 67 de cai; 100 de porci, 100 de iepuri; 250 de găini. Mecanic: cinci camioane. Munca e organizată pe brigăzi: două pentru munca câmpului; două pentru livezi; una pentru sere; una pentru vite; una pentru transporturi; o brigadă are 4-10 detaşamente şi fiecare detaşament, câte zece oameni. Fiecare colhoznic are, pe lângă casă, o vacă, un viţel, un porc şi zece purcei, zece oi şi oricâte găini vrea. Vara se lucrează câte zece ore pe zi, iarna câte 5-6. Ziua de lucru se calculează pe spaţiul lucrat, nu pe timp: adică, o zi de lucru e egală cu munca investită de un om cu un cal, pe un pogon de loc. Dacă lucrează pogonul în zece zile, tot o zi i se socoteşte; dacă-l lucrează într-o jumătate de zi, tot o zi i se socoteşte. Anul ăsta, venitul colhozului a fost de 7 milioane de ruble, din care, ni se spune, 50% au primit colhoznicii; 1 milion s-au dus pe investiţii, construcţii, vite, etc. 700.000 pe seminţe, reparaţii; 300.000 pentru asigurări şi impozite.”

Din vizita în Iugoslavia, însă, nu se întoarce la fel de entuziast. Acolo asistă la niște procese publice și execuții pe stadioane, orchestrate de Tito, și rămâne marcat de cruzimea camarazilor. „Comunismul trebuie să devină o teologie creștină, care să repudieze pedeapsa cu moartea, dreptul de a lua viața unui om este doar al lui Dumnezeu – altfel rămâne doar o practică de a lua și menține puterea, ceea ce începe să dezintereseze masele.”, notează în jurnal. 

Între 1947 și 1949 stă mai mult timp internat în spitale de psihiatrie și are recăderi periodice. Asta îl face să povestească în jurnal, mai târziu un fragment de o sinceritate dezarmantă, despre boala psihică, manifestările ei și modul în care îi percepe societatea pe „nebuni”.

Despre nebunie – o boală în care omul nu mai are ce face cu el însuși/ 1949

În Uniunea Sovietică – îmi spunea unul din fruntaşii ştiinţei noastre medicale, dr. Gr. Benetatto – peste şaizeci la sută din bolnavii psihopaţi sunt trataţi după criteriul cel mai simplu în aparenţă, dar cel mai complex, în fond, adică sunt lăsaţi afară din balamuc, în contact direct cu viaţa de muncă, de odihnă, de preocupări şi bucurii, a tuturor oamenilor. În felul acesta, bolnavii se simt repuşi în rândul lumii şi îşi recapătă dreptul la viaţă pe care o eclipsă mintală l-a putut întuneca, dar nu li l-a răpit. Fiindcă, după cum se va vedea mai jos, din exemplele şi întâmplările pe care le-am cunoscut în balamuc, orişicare, dar absolut orişicare nebun suferă în fond de un singur lucru grav: conştiinţa că el e un om care nu mai are ce face cu el. Sau, cum s-ar zice, că e un om de prisos. Şi atunci, îşi împrumută sau îşi inventă o personalitate care să-l intereseze şi pe el, cel puţin în aceeaşi măsură în care îi poate interesa şi pe cei din jurul lui: medici, asistenţi, surori de ocrotire, paznici, vizitatori etc.

Ieșit din ospiciu, Miron Radu Paraschivescu începe să vadă comunismul ca pe o dictatură în numele democrației. I se tot refuză publicarea unor volume, constată că vechi prieteni sau cunoscuți, unii pe care-i ajutase să parvină, îi pun tocmai ei piedici și timp de mai mulți ani nu reușește să revină în București, unde deja viața era pe cartelă, locuințele puține, pe bază de repartiție. Notează în jurnal observații absurde despre regim, despre cum propaganda e folosită ca să laude comunismul, cu aceleași cuvinte și aproape de aceiași oameni care lăudaseră înainte fascismul sau hitlerismul. Servilismul față de nemți e înlocuit de cel față de ruși. Le scrie primului ministru sau ministrului culturii, despre „ce se întâmplă în popor” acolo unde ajunsese el să trăiască, la țară, și despre faptul că „poporul, dacă-l iubim cu adevărat şi avem încredere în el, – nu trebuie minţit, ci lămurit.”

„22 mai 1953, în timp ce la toate brutăriile Capitalei noastre se întindeau cozile de zeci de metri pentru cele 300 gr. de pâine pe cartelă, – în aceeaşi zi în care la restaurante nu se mai găseau de mâncare, în „Contemporanul” apărea următoarea „caricatură”: un tanc trecând prin faţa unei familii nevoiaşe, în Statele Unite, chipurile, iar o fetiţă îi spune mamei sale: „Uite, pâinea noastră, mamă!” „Satira”, dacă satiră vrea să fie, e atât de sinistră, încât nici n-aş mai comenta-o. Dar ea îmi aduce aminte de felul cum se scriu la noi anumite articole, de obicei cele mai importante, de fond, din „Scânteia” şi alte ziare sau reviste RPR-iste. Felul în care sunt exaltate în aceste articole ajutorul sovietic, experienţa sovietică, cultura sovietică, medicina sovietică, armata sovietică, şi tot ce mai vreţi de origine sovietică; abundenţa grosolană de adjective hiperbolice pe lângă tot ce e de provenienţă sovietică, – toată această lavă deşănţat revărsată de elogii desfrânate îmi aminteşte de tehnica pe care noi, comuniştii (chiar cei fără partid, dar nu mai puţin devotaţi decât cei din Com. Central.) o adoptasem în propaganda noastră din anii războiului hitlerist. Când ni se cerea să facem câte-un articol de fond, în care să fie elogiată o măsură a lui Hitler, începeam cu bombele de elogii: „genialul Führer, cu mintea sa atotvăzătoare, cu nedezminţitul său geniu strategic, conducătorul celei mai gigantice maşini de război, care s-a acoperit de glorie în stepele sovietice… etc., etc. – a dispus o altă operaţie de zdrobire a ultimelor rămăşiţe inamice, prin retragerea elastică de la Koletnicov…”

Și ăsta era abia antrenamentul. Ce elogii aveau să urmeze la adresa celui mai iubit fiu! Miron nu le-a mai prins în toată splendoarea lor, pentru că a murit în 1971.

Sunt împăcat, pot fi un ratat oarecare

Către final, jurnalul e plin de întâmplări și critici la adresa regimului comunist. Poziția veșnic critică nu-l ajută în sistemul în care se parvine pe baza principalei calități de a nu avea nicio părere. Ajuns la Paris prin anii 60 se întâlnește cu Eugen Ionescu și cu Virgil Ierunca, cu care înainte de comunism fusese pe poziții antagonic ideologice. Acum cei doi îi bat obrazul că el a fost printre cei care au militat pentru comunism și l-au dorit. Acum de ce nu-i mai convine? Un fel de „vezi că ai fost prost? acum taci și înghite!”. Paraschivescu găsește explicații pentru degradarea lucrurilor în calitatea slabă a liderilor, toți „târâți de universul pușcăriilor din care provin”. Nicio noutate. Ajunge să aibă dileme în legătură cu propriile alegeri. Înțelege cam târziu un adevăr universal, că schimbarea ideologiei nu lasă loc de opțiuni moderate. Ești ori cu noi, ori împotriva noastră. Miron este incapabil să facă această alegere între valorile în care crede – inteligenţă, căldură, simpatie, amor, îndoieli, amoralitate sau imoralitate chiar, non-conformism, pasiune, sinceritate, prietenie, credinţă – și nu pricepe de ce socialismul la care visase s-a transformat în comunismul ăsta arogant.

„Răspunsul e, bineînţeles, în Leon Troţki: socialismul a fost trădat de mult de Stalin. „Marele organizator al defetei” şi-a desăvârşit total opera, reuşind nu numai să trădeze idealurile socialismului, dar să-l şi compromită şi să-l transforme într-un imperialism crud şi rapace, specific rusesc. Ce e grav însă, ceea ce mi se pare de neînlăturat, e inevitabilul ev de întuneric în care-am intrat. Abolirea oricărei demnităţi umane, a spiritului protestatar şi liber, se manifestă cu aceeaşi putere şi la ruşi, ca şi la americani. Întunericul cuprinde planeta din două părţi: de la Răsărit şi de la Apus – şi domnia lui va ţine cel puţin un secol.

Profesional, îi merge tot mai rău. Volumele de poezii îi apar greu, la un moment dat primește un premiu important, literar, apoi e anunțat că i se taie stipendia modestă pe care o primea de la un ziar. Tot încearcă să revină în București și să primească o casă „cu două odăi”, dar nu reușește, se mută prin tot felul de orașe unde mai găsește de lucru, dar e veșnic nemulțumit de el de orânduire, de modul în care merg lucrurile. Are tot mai acut sentimentul ratării personale, într-o mare de ratare națională.

„În România, spunea pe bună dreptate Iliu, totul e de dimensiuni mici. De aceea, nici ratarea (nici realizarea) nu-nsemnează aici mare lucru. „Ratarea – spunea el foarte bine – până şi ea devine lucrativă, în România”. Şi, am completat eu, asta fiindcă suntem aşezaţi în roza-vânturilor, vorba marelui ratat Nae Ionescu, unde orice calitate şi orice defect pot fi convertite în misie naţională sau internaţională. Nimic nu e mare în România: nici diavolescul, nici îngerescul, nici bunul, nici răul. Sunt împăcat: pot fi un ratat oarecare.”

sursa: https://www.dollo.ro/2018/02/miron-paraschivescu-jurnalul-unui-cobai/

Amza Pellea - marea dragoste a vieții lui

Fotografie din ziua nunții

Nu există nimeni care să nu fi auzit măcat o dată în viață numele lui Amza Pellea. A fost unul dintre cei mai mari actori de teatru și film din România. Regretatul mare actor a trăit o poveste de dragoste ca-n filme cu Domnica.

Din iubirea lor s-a născut o fată, Oana Pellea, care este și ea actriță. 

Cum a cucerit-o Amza Pellea pe Domnica, marea dragoste a vieții lui.

Amza Pellea a fost, fără nicio îndoială, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut țara noastră. Actorul arăta incredibil în tinerețe, și deși avea extrem de multe admiratoare, o singură femeie a fost marea lui dragoste. Este vorba despre Domnica Mihaela Policrat, care i-a și devenit soție, în fața lui Dumnezeu, în septembrie 1958.

13 septembrie – Ziua logodnei lor. 

Multe emoții și multă, multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rauțchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori. Făcea o grămadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa Rock’n Roll extraordinar! Și Amza când a văzut-o a zis „Mamă, ce frumusețe!” Dar toată lumea i-a spus sa stea liniștit, că nu era de nasul lui. Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica ?
S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau ca Amza nu învățase să înoate. Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbească Domnicăi. Iar ea nu-l băga în seamă. Amza era doar unul din miliardele de băieți care-i făceau curte. După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova.

„Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap să se duca la întâlnire. Dar… destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc. Și dusă a fost! Până-n zori. Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir. A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare…”, a povesit Oana Pellea.

Actrița a povestit cum a decurs prima întâlnire a părinților ei, o întâmplare care ar putea fi demnă de scena unui film. Oana Pellea spune că mamei sale i-a fost teamă se se întoarcă înapoi acasă prin cimitir, așa că s-a urcat într-un copac pentru a fi la adăpost. În acest timp, Amza trecea prin parc fără să se gândească la faptul că ar putea să o revadă pe Domnica.

„La ora 23:30, pe aleea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând „Je suis seul ce soir…” Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: „Pâs-Pâs!”. Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o fată superbă într-un copac… A ajutat-o sa coboare și i-a recitat din Minulescu ” Și ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești ” Cu asta a cucerit-o.”, a continuat ea.

Și primul sărut a fost totul unul pe care l-au ținut minte întreaga viață

„Pe Podul din Parcul Bibescu a sărutat-o și a condus-o acasă. Doamna și domnul Policrat tremurau de groază, că fata lor nu se întorsese până la două noaptea. Iar Amza n-a fost erou că le-a adus fata? N-a fost deloc erou, pentru că în curte, i-a sărutat mâna, tot artistic, iar Domnica s-a emoționat îngrozitor, a uitat că are de trecut un prag și a căzut.
S-a julit pe genunchi, și-a rupt rochia și a intrat în casă plină de sânge, toată ciufulită și disperată, plângând în hohote în fata familiei Policrat. Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat. Iar ea, în hohote de plâns, atât a spus ” M-am în-dră-gos-tiiit”. Ce întâlnire! Dar așa a fost toată viața lor. Au trăit una dintre cele mai frumoase povești de iubire. A fost mai mult decât o iubire: a fost și o prietenie extraordinară! S-au logodit la Craiova, pe 13 septembrie 1958 și s-au unit în fata Domnului în 28 septembrie, tot la Craiova.”, a încheiat Oana Pellea.

Fiica celor doi a dezvăluit că tatăl și mama ei au avut parte de momente atât fericite, dar au trecut împreună și prin greutăție vieții. Important este că au avut o relație de prietenie și s-au iubit enorm.

sursa: https://newsweek.ro/timp-liber/marea-dragoste-a-lui-amza-pellea-actorul-a-trait-alaturi-de-ea-o-poveste-de-iubire-ca-n-filme

Geo Bogza despre specificul culinar al Cadrilaterului - Ardei iuți cu lapte

 „Fiecare popor își are felul său de a îndura mizeria. Metoda țăranilor români e burta umflată cu mămăligă, sau un pește sărat, prăjit pe cărbuni și pus într-o strachină cu apă. Se obține astfel o zeamă de oarecare gust, dar concentrată, încât oamenii pot să înmoaie în ea mămăligi întregi care în felul acesta pot să alunece mai ușor pe gât. Popoarele sărace ale Cadrilaterului, care după ce se lasă fotografiate de vizitatori, se întorc în bordeiul lor, pentru a îndura o crâncenă mizerie, cunosc un procedeu tot atât de tragic și elocvent. Cum fiecare familie are câte o capră și mai mulți copii, pentru a-i putea sătura pe toți cu laptele caprei, gospodina ia mai întâi o mână de ardei mici, ardeii aceia iuți ca focul și care se găsesc din abundență în Cadrilater, și după ce îi pisează bine într-o farfurie, toarnă deasupra laptele. Iese o zeamă atât de concentrat ardeiată, încât nimeni nu mai poate da o dușcă pe gât. Copii se mulțumesc să întingă înăuntru cu bucăți de pâine sau mămăligă. Dar și așa, mâncarea e atât de iute încât le curge lacrimi din ochi tot timpul. Câteva sute de muște vin și ele să-și ia partea. Dar astfel preparat, o jumătate de kilogram de lapte ajunge și pentru muște, și pentru copii și pentru părinți, și chiar la două mese.

În mahalalele Bazargicului, în satele sărăcăcioase din lungul Cadrilaterului, dimineața, la prânz și seara am văzut nenumărate familii mâncând mâncarea aceasta. Ardei iuți cu lapte, ardei iuți cu lapte.”

Sursa: Vremea, 1 septembrie 1935

Sigmund Freud - Drumul care duce de la fantezie la realitate este drumul artei.

Drumul care duce de la fantezie la realitate este drumul artei.

Artistul este cineva care este condus de nevoi hormonale extrem de puternice, tânjind după dobândirea
onoarei, gloriei, puterii, bogăției, faimă și dragoste din partea femeilor, dar nu are mijloacele de a le obține. Astfel, ca oricare altul cu dorințe neîmplinite, el se îndepărtează de realitate și transferă interesul și libidoul său dorințelor fanteziilor sale.
Un artist adevărat știe cum să proceseze visele sale cu ochii deschiși astfel încât acestea să-și piardă elementele personale care displac celor din afară și să se poată bucura de ele și alții. De asemenea, știe cum să le atenueze, astfel încât originea lor
din surse interzise, să nu fie ușor de identificat.
În plus, are capacitatea misterioasă de a transforma un anumit material, până când acesta devine o replică exactă a fanteziilor sale și știe cum să transmită mirajelor fanteziilor sale  un flux atât de mare de plăcere, încât, cel puțin pentru o clipă, respingerile par ca și cum ar fi zdruncinate și se prăbușesc.
De fiecare dată când reușește acest lucru, el deschide calea pentru alții spre eliberare și satisfacerea propriilor lor surse inconștiente de plăcere, astfel, culege recunoștința și admirația lor.

Câștigă astfel - prin imaginația sa - tot ceea ce până atunci obținuse doar prin intermediul fanteziei sale:
glorie, putere și iubirea femeilor.

traducere din greacă Adina V. 

Sigmund Freud