Scrisoarea lui Umberto Eco către nepotul său

Umberto Eco (1932-2016)

Dragul meu nepot,

nu aș dori ca această scrisoare de Crăciun să fie prea în stilul lui De Amicis și să-ți dea sfaturi legate de iubirea pentru semeni, pentru patrie și pentru lumea în care trăim, sau alte lucruri de acest gen. Oricum nu i-ai da ascultare și, la momentul punerii ei în practică, (tu adult iar eu de mult plecat spre alte zări) sistemul de valori probabil că se va fi schimbat atât de mult, încât recomandările mele ți s-ar părea depășite.

Așa că aș dori să mă opresc asupra unei singure recomandări, pe care vei putea să o pui în aplicare încă de pe acum, în vreme ce navighezi pe iPad, pe care nu voi face greșeala să-l ponegresc, nu numai pentru că aș părea un bunic ramolit, dar și pentru că și eu mă folosesc de un iPad.

Cel puțin pot să-ți recomand, dacă din întâmplare ajungi pe unul din sutele de site-uri porno care arată raporturile dintre două ființe umane, sau dintre o ființă umană și un animal, în mii de feluri, încearcă să nu crezi că asta înseamnă sex, un act destul de monoton, pentru că aceste site-uri pun în scenă un simplu scenariu care să te țină prizonier în casă ca să nu ieși și să te uiți la fete adevărate. Pornesc de la principiul că ești heterosexual, în caz contrar te rog să adaptezi recomandările mele la ce-ți face plăcere: dar uită-te la fete, la școală sau acolo unde mergi să te joci, pentru că fetele în carne și oase sunt de preferat iar într-o zi îți vor oferi satisfacții mai mari decât cele pe care le vezi pe Internet. Te rog să crezi în cuvintele unui om care are experiență mai multă decât tine (dacă n-ași fi făcut decât să mă uit la partidele de sex de pe computer, tatăl tău nu s-ar fi născut, iar tu cine știe unde ai fi, de fapt n-ai exista deloc).

Însă nu despre asta am dorit să-ți vorbesc, ci despre boala care a lovit generația ta și chiar și pe copiii mai mari decât tine, care probabil acum sunt deja studenți: pierderea memoriei.

Este adevărat că dacă-ți vine cheful să afli cine a fost Carol cel Mare sau unde se află Kuala Lumpur nu trebuie decât să apeși câteva butoane, iar Internetul îți răspunde imediat. Fă și asta atunci când trebuie, însă după ce ai căutat un răspuns, încearcă să ții minte, pentru a nu fi obligat să cauți a doua oară același răspuns atunci când îți va trebui pentru un proiect la școală bunăoară. Riscul este că, din cauză că știi că poți afla imediat de pe calculator răspunsul la orice întrebare, îți piere cheful de a memora acea informație. Este ca și cum, după ce ai aflat că pentru a ajunge pe strada Cutare sau Cutărică există autobuze sau metrouri care îți oferă posibilitatea de a te deplasa fără efort (sigur că este un mijloc foarte comod și trebuie să-l folosești de câte ori te grăbești) crezi că în felul acesta nu mai ești obligat deloc să mergi pe jos. Însă dacă nu mergi pe jos suficient devii „o persoană cu dizabilități”, așa cum se numește în ziua de astăzi o persoană în cărucior. Bine, știu că faci sport și că știi să-ți folosești trupul, dar să ne întoarcem, totuși, la creier.

Memoria este un mușchi precum cei de la picioare, dacă nu o pui la treabă se lenevește iar tu devii (din punct de vedere mintal) o persoană cu dizabilități, adică (spunând lucrurilor pe nume) un idiot. Iar în plus, așa cum pentru toată lumea există riscul ca la bătrânețe să dezvolte boala Alzheimer, una dintre metodele prin care se poate evita acest incident neplăcut este să-ți antrenezi permanent memoria.

Iată așadar dieta pe care ți-o propun. În fiecare dimineață învață câte o poezioară. Și eventual provoacă-i la concurs pe prietenii tăi, să vedeți cine își amintește mai bine. Dacă nu vă plac poeziile, faceți concurs cu echipele de fotbal, însă bagă de seamă că nu este suficient să știi ce fotbaliști joacă în prezent la AS Roma, învață cum se numesc și jucătorii altor echipe și, eventual, cum se numeau jucătorii mai vechi. Faceți concursuri de memorie, eventual cu cărțile pe care le-ați citit. Vezi dacă prietenii tăi își amintesc cum se numeau servitorii celor trei mușchetari plus D’Artagnan (Grimaud, Bazin, Mousqueton și Planchet). Și dacă nu vei dori să citești „Cei trei mușchetari” (și nici nu știi ce pierzi) faceți concurs cu una dintre poveștile pe care le-ați citit.

Pare un joc (și chiar este un joc), însă vei vedea cum memoria ta se va umple cu personaje, povești, amintiri de tot felul. Poate te-ai întrebat de ce la început computerele se numeau ”creiere electronice”: pentru că au fost concepute pe modelul creierului uman, însă creierul nostru are mai multe conexiuni decât un computer, este un fel de computer la purtător care crește și se întărește pe măsură ce îl folosești, în vreme ce calculatorul pe care îl ai pe birou, cu cât mai mult îl folosești cu atât își pierde din viteză și după câțiva ani ești nevoit să-l înlocuiești cu altul mai rapid. În schimb, de creierul tău poți să te folosești până la 90 de ani, iar la 90 de ani (dacă ți l-ai îngrijit cum se cuvine) își va aminti mai mult decât îți amintești tu în prezent. E pe gratis.

Există apoi memoria istorică, cea care nu se referă la faptele petrecute în timpul vieții tale, ci la ceea ce s-a petrecut înainte să te naști.

În prezent școala (pe lângă lecturile tale personale) ar trebui să te învețe să memorezi tot ce s-a întâmplat înainte de nașterea ta, însă se vede că nu prea reușește asta, pentru că mai multe cercetări arată că tinerii din ziua de azi, inclusiv studenții, dacă sunt născuți, să spunem, în 1990 nu știu ce s-a întâmplat în 1980 (ca să nu mai vorbim despre ce s-a întâmplat acum 50 de ani).

Însă de ce este așa de important să știm ce s-a întâmplat în trecut? Pentru că de multe ori trecutul te ajută să înțelegi prezentul și în orice caz, ca și cu echipele de fotbaliști, te ajută să-ți îmbogățești memoria.

Important de menționat că poți face asta nu doar cu ajutorul cărților și revistelor, ci și recurgând la Internet. Pe care trebuie să-l folosești nu doar ca să comunici cu prietenii tăi, ci pentru a intra în dialog cu istoria lumii.

Va veni momentul când vei îmbătrâni și te vei simți de parcă ai trăit o mie de vieți, pentru că va fi ca și cum ai participat personal la bătălia de la Waterloo, ai fost martor la asasinarea lui Iulius Cezar sau te-ai aflat la câțiva pași de Berthold Schwarz pe când amesteca substanțe într-un mojar sperând să producă aur și descoperind din greșeală praful de pușcă, sărind din cauza asta în aer (și bine a făcut).

Alți prieteni de-ai tăi, care nu și-au antrenat memoria, au trăit însă o singură viață, pe a lor, și bănuiesc că a fost o viață destul de tristă și lipsită de mari emoții.

sursa: https://dozadesucces.ro/scrisoarea-lui-umberto-eco-catre-nepotul-sau-dragul-meu/

Despre viața surorilor Bronte

surorile Bronte

Emily Jane Brontë s-a născut la 30 iulie 1818, în Thornton, Marea Britanie, fiind a cincea născută din cei şase copii ai familiei unui preot anglican sărac, Patrick Brontë şi ai Mariei Branwell.

Maria a fost prima născută a familiei, în 1814, a urmat Elisabeth în 1815, Charlotte Brontë născută în 21 aprilie 1816, apoi Branwell, singurul fiu, născut în 1817, Emily, şi sora lor cea mai mică, Anne Brontë, născută în 17 ianuarie 1820.

Primii ani de viaţă ai celor şase copii au fost marcaţi de nefericire. În anul 1821, mama lor a murit de cancer, iar sora mamei lor, mătuşa Elisabeth, a fost cea care îi va prelua şi îi va creşte pe copii, alături de tatăl lor. Acesta avea însă un caracter dificil, nu le acorda copiilor niciun fel de atenţie, lăsându-i exclusiv în seama mătuşii lor. Pe lângă sărăcia cumplită, fetele aveau să primească o educaţie puritană, fără să trăiască bucuria primilor ani de viaţă.

Cu toate acestea, Emily, Charlotte şi Anne, alături de fratele lor, au făcut o pasiune din a citi vechile cărţi din biblioteca familiei, pentru ca, mai apoi, să înceapă să scrie, pentru a-şi putea da frâu liber fanteziilor înăbuşite, timp îndelungat, de monotonia casei din Haworth, în care familia se mutase pentru a-şi urma capul familiei, care obţinuse postul de vicar. Copiii au început să-şi creeze o lume a visurilor, cu împărăţii, intrigi, personaje luminoase şi nobile, scenarii care s-au regăsit, peste ani, în cărţi cu subiecte legate de viaţa lor.

Se spune despre Emily că pe lângă cei mai apropiați membri ai familiei – fraţii săi -, cel mai mult iubea animalele și ținutul sălbatic și mlăștinos din Yorkshire – pasiune care avea să se remarce, peste ani, în „La răscruce de vânturi”.

Au urmat anii educaţiei în sordidul pension condus de pastorul Carus Wilson, în care și-au distrus sănătatea şi viața atâtea ființe omenești plăpânde, un loc așezat într-o văgăună mlăștinoasă spre care se cobora prin păduri întunecate. Pensionul găzduia 80 de fete de diferite vârste, uniformizate de purtarea unor veșminte urâte și umilitoare, de educația puritană menită să îmblânzească orgoliul presupus al unor copii, care trebuiau cu orice preț să înveţe că sărăcia lor nu le putea îngădui pe lume decât cea mai mare supunere și umilință. Frigul și inaniția ajunseseră la rangul de mijloace de educație “pioasă” a sufletului nefericiților copii, somnul le era „asigurat” în încăperi înghețate, igiena le era îngăduită prin spălarea „câte șase într-un lighean”, hrana de dimineață era o fiertură de ovăz mai mereu arsă, la prânz le era oferit un singur fel de mâncare gătit cu grăsime râncedă, iar seara se consuma un pahar de apă și o felie subțire de prăjitură de ovăz. Acesta era mediul în care copiii au început să se îmbolnăvească de friguri palustre sau tuberculoză.

Charlotte Brontë descria aceste condiţii astfel: “Îmbrăcămintea nu era îndestulătoare pentru a ne apăra de gerul aspru; n-aveam ghete, zăpada pătrundea în pantofi și se topea acolo; mâinile fără mănuși ne înțepeneau și se acopereau de degerături ca și picioarele: mi-aduc aminte suferința înnebunitoare pe care o înduram în fiece seară din această cauză, când mi se umflau picioarele, ca și chinul de a băga dimineața în pantofi degetele umflate, jupuite și țepene.”

Prima care a avut de suferit în urma acestor condiţii, dar şi a antipatiei uneia dintre educatoare faţă de ea, a fost Maria Brontë. Pentru o pată făcută pe caiet, pentru un moment de neatenție în timpul explicației sau al întrebărilor puse în clasă, pentru felul nepotrivit în care își ținea picioarele pe podea, cu tălpile prea înclinate într-o parte, pedepsele se țineau lanț, era pusă mereu la colţ, la regim de apă și pâine pentru o zi sau două, era bătută cu biciul pe care era trimisă să-l aducă ea singură, era certată şi umilită fără încetare, în schimb, ea nu se plângea niciodată. Însă, slăbită peste poate şi chinuită de o tuse suspectă, Maria e luată de tatăl ei înapoi acasă la 14 februarie 1825, după o ședere de șapte luni la Cowan Bridge, pentru ca peste doar câteva luni să moară de tuberculoză, la vârsta de doar 11 ani.

În mai 1825, şi Elizabeth devenise foarte slabă și fusese atinsă de ftizie, este trimisă la Haworth, pentru ca după doar două săptămâni să plece şi ea din această lume.

Confruntat cu perspectiva sumbră de a-şi pierde toţi copii, pastorul Brontë le readuce pe Charlotte și pe Emily de la Cowan Bridge, la 1 iunie 1825, însă sănătatea celor două surori avea să rămână foarte afectată de experienţele sumbre prin care au trecut la pension.

Charlotte a decis să plece prima de acasă pentru a se angaja ca guvernantă, însă din cauza sănătăţii ei precare, dar şi a vieţii lipsite de atracţii, a renunţat la această activitate.

Anna a fost următoarea care părăsea casa părintească, însă şi ea avea să revină, destul de repede, acasă.

La rândul său, Brenuell, devenit un pictor talentat, căzuse în patima băuturii.

Surorile încearcă apoi să deschidă o şcoală proprie, iar mătuşa lor le-a dat nepoatelor Charlotte şi Emily, sprijinul material necesar, pentru a-şi realiza visul.

Mai întâi ele pleacă pentru doi ani la Bruxelles, pentru a învăţa limbile moderne, în faţa lor deschizându-se perspective luminoase de viaţă, însă, după moartea mătuşii lor, tinerele sunt nevoite să revină acasă, pentru a-l îngriji pe tatăl lor. După ce proiectul şcolii proprii devenise un vis nerealizabil, surorile, reunite din nou, reîncep viaţa mizeră, zbătându-se în sărăcie.

Fără să știe una de cealaltă, Anne, Emily și Charlotte scriau poezii pe ascuns. Charlotte a descoperit din întâmplare versurile lui Emily, moment în care și Anne a recunoscut că are preocupări asemănătoare.

Asfel, în anul 1846, la inițiativa lui Charlotte, poeziile au fost publicate într-un volum intitulat „Poeziile lui Currer, Ellis şi Acton Bell”, din care din păcate s-au vândut doar două exemplare la vremea respectivă.
Criticii contemporani opinau, peste ani, că dintre cele trei surori, doar Emily avea cu adevărat talent la poezie.

După ce primul lor volum de poezii nu a fost întâmpinat cu interes, cele trei surori se decid să scrie proză, editorului Smith din Londra fiindu-i prezentate trei romane noi: „Jane Eyre” de Currer Bell, „La răscruce de vânturi” de Ellis Bell şi „Agnes Grey” de Acton Bell, toate scrise sub pseudonim, într-o perioadă în care lumea literaturii era rezervată exclusiv bărbaţilor.

„La răscruce de vânturi”, singurul roman al lui Emily Brontë, reliefează dragostea intensă, aproape demonică, dintre Catherine Earnshaw şi Heathcliff, un copil găst ş crescut de tată ei. Dupa moartea domnului Earnshaw, Heathcliff este umilit de Hindley, fratele lui Catherine, care era gelos pe afecţiunea pe care părintele său i-o purtase copilului orfan, în ciuda lipsei de educaţie şi de maniere a acestuia. Între timp, Catherine îşi descoperă atracţia pentru Edgar Linton, fiul unui mic nobil vecin, care o impresionează prin blândeţea şi comportamentul său aristocratic. Crezând că iubita lui nu-i împărtăşeşte sentimentele, Heathcliff părăseşte Wuthering Heights, reşedinta izolată a familiei, şi revine câţiva ani mai târziu ca un om bogat şi rafinat, nerăbdător să se răzbune pentru fostele sale suferinţe. „La răscruce de vânturi” impresionează printr-o structură narativă complexă, în care sunt prezentate emoţii violente, în care sunt descrise evocator ţinuturile mlăştinoase singuratice, iar viziunea excepţională a autoarei au plasat acest roman unic în rândul capodoperelor literaturii engleze şi universale.

Trebuie spus şi că au existat anumite suspiciuni conform cărora „La răscruce de vânturi” ar fi fost scrisă parțial de Branwell, fratele lui Emily, o idee rămasă la stadiul de legendă din moment ce criticii vremii nu puteau accepta aşa ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff şi ţinând cont că nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily.

Toate cele trei romane care fuseseră prezentate editorului de carte, aveau să fie publicate, obţinând, toate, un succes aproape uluitor la public, însă editorul nu se grăbea să plătească onorariul cuvenit autorilor.
Charlotte şi Anna au mers la Londra, pentru a-şi obţine sumele cuvenite, iar editorul a rămas consternat când a aflat că autoarele sunt femei.

După ce şi-au primit banii, surorile au putut să se dedice ocupaţiei lor preferate, literatura, iar vizita la Londra, apropierea de comunitatea literară, impresiile produse de acest mare oraş aveau să reprezinte, din păcate, ultimele bucurii din viaţa lor, în perioada următoare micuţa localitate Haworth, devenind mai mult decât o „vale a umbrelor”, un loc cu un lung şir de întâmplări terifiante.

Anna se îmbolnăveşte grav şi revine acasă, în timp ce Charlotte, mai are vreme să îi cunoască, la Londra, pe Dickens şi Thackeray.
A urmat moartea lui Brenuell, din cauza tuberculozei şi pe fondul altor afecţiuni provocate de alcoolism, iar la înmormântarea fratelui, Emily răceşte puternic, pe fondul tuberculozei, aceeaşi nenorocire care se va abate şi asupra Annei.

Conform unei scrisori rămase peste ani la editorii lui Emily, se pare că aceasta pregătea un al doilea roman, însă niciun manuscris nu a fost identificat pentru această a doua presupusă carte. Din păcate sănătatea i se deteriorează vertiginos și, în ciuda insistențelor lui Charlotte, Emily refuză să fie văzută de un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost “acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era din păcate mult prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare.

Emily Brontë a murit la doar 30 de ani, pe 19 decembrie 1848 la Haworth, iar Anne Brontë a murit la vârsta de 29 de ani, pe 28 mai 1849, la Scarborough.

Charlotte rămâne să îngrijească, singură, de tatăl lor orb, pe fondul depresiei cauzate de moartea surorilor sale, cărora obişnuia să le destăinuie multe din gândurile sale.
Totuşi, ea avea să-şi revină din starea de suferinţă şi a reînceput să scrie, apoi s-a căsătorit cu preotul Arthur Nichols.

La scurtă vreme, şi Charlotte pleacă din această lume, încheind şirul tragediilor cumplite care a lovit familia Brontë. Charlotte a murit la vârsta de 39 de ani, la 31 martie 1855, la Haworth.

Se presupune că unul dintre motivele pentru sănătatea atât de precară a familiei ar fi fost şi consumul de apă infestată de scurgerile care proveneau de la cimitirul din apropierea reședinței lor.

Abia după moartea lor prematură, romanele celor trei surori s-au bucurat de recunoaşterea adevărată, ocupând un loc binemeritat în istoria literaturii universale.
Romanele surorilor Brontë sunt considerate, de critica de specialitate, ca punct de pronire a mişcării de emanicipare a femeilor din secolul al XX-lea, fiindcă eroinele din scrierile surorilor Brontë sunt personaje cu simţul propriei demnităţi şi sunt conştiente de importanţa lor spirituală şi morală, sunt capabile de decizii independente, să–şi realizeze ţelurile şi să răspundă pentru propriile greşeli.

Scriitoarele au prezentat astfel, societăţii, suferinţele femeilor, în faţa cărora păreau închise toate căile vieţii.

La 7 iulie 2018, în cadrul Festivalului de Literatură din Bradford, Marea Britanie, au fost dezvelite patru pietre pe care patru artişti de marcă au scris mesaje de omagiere a surorilor Brontë. Aceste patru pietre, reunite sub forma unei instalaţii de artă, au fost amplasate una după alta, între casa familiei surorilor Brontë din satul Haworth şi locul în care s-au născut acestea, la peste 10 kilometri, în Thornton. Poeta Carol Ann Duffy a scris un mesaj dedicat lui Charlotte Brontë, poetul Jackie Kay pentru Anne Brontë, autoarea Jeanette Winterson a scris un mesaj care se referă la moştenirea surorilor Brontë, iar cântăreaţa Kate Bush şi-a dedicat mesajul lui Emily, la 40 de ani după ce solista a lansat hitul „Wuthering Heights” („La răscruce de vânturi”), inspirat de romanul omonim scris de Emily Brontë.

După aproape două secole, romanele surorilor Charlotte, Emily şi Anna Brontë sunt apreciate în mod deosebit, numărul vizitatorilor Muzeului Brontë continuă să fie mare, iar misterul casei din Haworth continuă să bulverseze raţionalul, prin seria de tragedii cumplite ce a marcat destinul famliei Brontë.

sursa: https://www.rador.ro/2023/12/19/portret-emily-bronte-o-existenta-dominata-de-istoria-tragica-a-familiei-si-de-capodopera-la-rascruce-de-vanturi-4/

„M-ați salvat, iar eu v-am răsplătit." — James Harrison (1936-2025)

Eroul care s-a temut de ace toată viața, dar a salvat 2,4 milioane de bebeluși

Povestea lui James Harrison, cunoscut drept „Omul cu Brațul de Aur”, este dovada că un singur om poate schimba destinul unei întregi națiuni.

Cum a început totul?
În 1951, la doar 14 ani, James a trecut printr-o operație dificilă la plămâni. A supraviețuit doar datorită celor 13 unități de sânge primite de la străini. Atunci a făcut o promisiune: de îndată ce va împlini 18 ani, va deveni și el donator.

Secretul din sângele său

Timp de 64 de ani, James Harrison s-a întors la centrul de donare de sânge la fiecare două săptămâni, ca un ceasornic. 

Medicii au descoperit ceva incredibil: sângele lui James conținea un anticorp rar, numit Anti-D. Acesta era piesa lipsă pentru crearea unui vaccin care să oprească boala Rhesus — o afecțiune în care sângele mamei atacă celulele bebelușului nenăscut, ducând adesea la pierderea sarcinii sau leziuni cerebrale.
Deși a donat de 1.173 de ori, James a mărturisit că s-a temut de ace până în ultima zi. Nu s-a uitat niciodată la brațul său în timpul procedurii; prefera să privească tavanul sau să glumească cu asistentele.
Printre milioanele de persoane salvate s-a numărat chiar și propria sa fiică, Tracey. 
Timp de zeci de ani, aproape fiecare doză de vaccin Anti-D produsă în Australia a conținut o parte din sângele lui James.

Acest om nu a fost miliardar, nu a fost celebru. A fost un angajat la căile ferate cu o credință extraordinară: dacă cineva a fost salvat prin generozitatea altora, atunci este datoria lui să dăruiască mai departe.
Povestea lui nu este doar despre medicină. Este despre lanțul uman al recunoștinței, care continuă să funcționeze. Un dar este oferit, un cont se deschide în inimă, iar un om decide să îl achite... de 1.173 de ori.
Oamenii de știință lucrează acum la un proiect pentru a replica sintetic anticorpul său, pentru a asigura continuitatea tratamentului.

James Harrison s-a stins din viață pe 17 februarie 2025, la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă o moștenire vie: peste 2 milioane de oameni care astăzi respiră datorită generozității lui neobosite.

 „M-ați salvat, iar eu v-am răsplătit." — James Harrison (1936-2025)