Emil Cioran - Despre Eminescu

Nu putem vorbi de împlinire când vine vorba de viața unui poet și de toate câte au legătură cu ea. Și dacă au fost inventate biografiile poeților, singura explicație ar fi suplinirea vieții inutile pe care n-au avut-o. In România s-a scris mult despre Eminescu și cu osebire despre “pesimismul” său, sub influența lui Schopenhauer și al buddismului. A fost într-adevăr pesimist, și încă de la început ne duce gândul la Leopardi și la acel straniu portughez Quental. Totuși, ar însemna să ratăm esența poeziei sau să ne debarasăm mul prea lesnicios de dificultățile pe care ea le suscită – a o califica pesimistă, ca și cum ar putea exista un alt tip de poezie! Oare s-a pomenit vreodată un cântec de speranță care să nu inspire un oarecare dezgust? Motto-ul lui Valèry: “Optimiștii scriu prost” arată, de fapt, că ar exista o afinitate necesară între vis și absență. Cum să cânți o prezență când posibilul însuși este infirmat de o umbră de vulgaritate? Între poezie și speranță incompatibilitatea e definitivă. Căci poezia exprimă numai ceea ce s-a pierdut și ceea ce nu există – cu atât mai puțin ceea ce ar putea fi. Semnificația ei ultimă: imposibilitatea oricărei actualități. Din această cauză inima poetului nu este altceva decât spațiul interior și incontrolabil al unei fervente decompoziții. Cine ar îndrâzni să se întrebe care să fi fost sentimentul vieții când el s-a simțit viu prin mijlocirea morții? Eminescu a trăit invocând non-existența.
Invocație ce se exercită între o senzație materială, ce este frigul vieții și un fel de rugăciune de tipul “Rugăciunea unui dac”, unul dintre cele mai disperate poeme din toate literaturile lumii: poemul aneantizării. În el se cere (instanței cerești) “să-ngăduie intarea-mi în vecinicul repaos“ șI ca să fie sigur că nu-l mai leagă nimic de viață și că nimic nu mai stă în calea râvnei aneantizării, îi cere lui Dumnezeu să blesteme pe cel ce ar avea milă de el, să-i binecuvânteze torționarul, să dea putere brațului ce-ar vrea să îl ucidă, și să fie cel dintâi între oamni, căruia să i se smulgă piatra pe care și-ar fi culcat capul.
Și-aceluia , Părinte, să-i dai coroană scumpă
Ce-o să asmuțe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce pietre mă va izbi în față,
Îndură-te stăpâne și dă-i pe veci viață!
Doar așa poate să-i mulțumească Domnului pentru a- i fi dat “norocul să trăiesc“. A dispărea fără urmă în “stingerea eternă”, i se pare împlinirea supremă.
În “Mortua est” se întreabă “La ce. Oare totul nu e nebunie?” Iar oamenii nu sunt altceva decât „vise-ntrupate gonind după vise”.
Eminescu nu a găsit sublimul subterfugiu al extazului. El se înalță din interioritatea morții dincolo de viață. În extaz s-ar fi aflat atât dincolo de prima, cât și de cealaltă. Este soluția lui Shelley care a reușit să treacă dincolo de fatalitatea vieții și a morții, topindu-le într-o muzică ireală. Filosofic vorbind înseamnă a le eluda; poetic, înseamnă a le salva într-o irealitate mai pregnantă decât reala lor divergență. În orice formă a extazului există ceva divin, dar și ceva contrafăcut.
Pentru a evita o astfel de luciditate, Hȍlderlin se legăna într-o Grecie ideală a sufletului: el a vrut să se amăgească. Simțea că este damnat. Și voia să facă ceva pentru a evita destinul. El este mare tocmai fiindcă nu a reușit acel lucru. A nu se prăbuși sub propriul ideal pentru un poet înseamnă a minți. Mai abiitir decât toți ceilalți oameni, el este un cercetător al iluziei, fără a reuși să-și găsească locul în ea.
S-ar putea crede că Eminescu a încercat să se lase amăgit de iubire. Și totuși el cunoaște ce este iluzia cu toate melancoliile ei. Se lasă dus de pasiune doar pentru suferințele ce i le inspiră, în ciuda tuturor umilințelor aferente. De altfel nu el a remarcat că iubirea este substanța poeziei doar fiindcă exclude fericirea? Pentru inimile disociate de lume, nu poate fi probat decât sub forma fericirii sau a disperării. Faptul că Eminescu a iubit o femeie posedată de toți, dar nu și de el, poate depinde de mai multe circumstanțe. Important este că nu cedat degradării fericirii.
Sufletul său nu era îndeajuns de mistic încât șă abandoneze fericirea ( Shelley ), dar destul de puternic încât să îndure nefericirea, în fond tot un fel de abandon și ea. Pentru poet, așadar, totul este posibil, cu excepția vieții.
Afirmația că Eminescu e cel mai mare poet român e una dintre cele mai evidente dovezi ale falimentului implicit în orice existență poetică. Viața sa nu este decât o succesiune de mizerii însoțite de presentimentul nebuniei menite de altfel să-i pună capăt. A povesti acea viață ar fi cu totul inutil, căci ea se justifică doar în măsura în care împrejurările favorabile să nu invalideze în vreun fel puritatea celor negative. La ce bun să faci istoria unei fatalități, de vreme ce aceasta ar fi fost una și aceeași în orice situație temporală sau spațială? Biografia are un sens doar atunci când ea evidențiază flexibilitatea unui destin, suma variabilelor pe care le comportă. La Eminescu există însă ideea monotonă a ireparabilului care încă de la primele versuri lasă să se prefigureze ceea ce trebuia să urmeze, făcând inutile scrupulele biografice. Doar cei mediocri au o viață.

Emil Cioran

Despre cum a fost salvat de la moarte poetul Radu Gyr

La vreo două săptămâni după vizita lui Sepeanu am fost luat de la etaj și dus la parter, în ultima celulă din partea dreaptă, unde i-am găsit pe generalul Stavrescu, fost comandant al Corpului de Armată din Sibiu și fost comandant al Armatei a IV-a, care s-a umplut de glorie în campania din Apus împotriva nemților, pe fostul ministru național-țărănist Ghiță Pop, poetul Radu Gyr și Eugen Teodorescu.

Deși se chema că este cameră de infirmerie, numai Stavrescu avea pat, ceilalți dormeam pe rogojini. Ghiță Pop și Radu Gyr erau bolnavi rău, că abia se mișcau, dar, fiindcă nu făceau temperatură, lor nu le-au dat pat. Primeau toți medicamente, în schimb, Eugen și cu mine primeam numai vitamine. Mâncarea era cu puțin mai bună decât sus. Totuși Eugen și cu mine ne-am refăcut cel mai repede și noi eram cei care întrețineam buna dispoziție în cameră și, evident, curățenia. Am stabilit și aici un program de viață. În acest program, în afară de Eugen și de mine, mai intra și Radu Gyr cu poezii. Nu totdeauna era în putere să ne poată recita, dar, când putea, era o adevărată beție de artă. Avea Radu Gyr niște poezii făcute în închisoare, de o extraordinară frumusețe și profunzime. Din păcate, n-am fost în stare să memorez nici una. Nu știu ce s-a ales de poeziile lui, îmi place să cred că, după ce s-a eliberat, a avut grijă să nu lase să se piardă. Erau bijuterii literare, nu numai pentru poezia românească, dar și pentru cea universală. [...]

După moartea generalului Stavrescu am rămas numai patru. Fiindcă Radu Gyr era tot mai rău, am propus să se culce el în patul rămas liber. Acesta a refuzat însă, spunând că trebuie să-l lăsăm pe Ghiță Pop, care era mult mai în vârstă decât noi, și era și el bolnav. Până la urmă ne-a împăcat administrația, căci a scos patul afară din cameră. [...]

Radu Gyr era din ce în ce mai rău. Avea momente când își pierdea cunoștința și, când se trezea, respira așa de greu de parcă ar fi avut o piatră de moară la piept. În timpul unui asemenea leșin am chemat gardianul și l-am rugat să-l ducă la doctor. A venit doctorul Ranca și măsura pe care a luat-o a fost să-l mute în altă cameră. Toți eram îndurerați, căci acum cunoșteam procedeul: pe muribunzi îi muta dintr-o cameră în alta. Chiar a doua zi, după programul de dimineață, am auzit mișcarea neobișnuită pe coridor și, după un timp, a venit Nae [Paleacu] la vizetă; cu lacrimi în ochi, ne-a spus:

- A murit domnul Radu Gyr!

Toți am rămas încremeniți. Ne așteptam la acest sfârșit, dar tot speram într-o minune.

- Cum a murit, Nae? l-am întrebat.

- Era singur în cameră și gardianul se uita tot mereu pe vizetă. Când l-a văzut că stă întins și nu mișcă a deschis ușa, l-a mișcat și a văzut că e mort. M-a trimis pe mine repede după doctor. Acesta a venit numaidecât și a constatat moartea. A dat dispoziție să fie dus la Morgă. Adineaori l-au pus pe targă și l-au dus. Sunt dezolat că nu i-am învățat toate poeziile, ca să le pot duce afară când mă voi elibera!

El era disperat pentru pierderea poetului, dar noi eram disperați și pentru pierderea poetului și pentru pierderea omului, a camaradului. Căci sufletul lui Radu Gyr era pur, ca și poeziile lui. O durere adâncă ne-a copleșit pe toți. Bătrânul Ghiță Pop, care nici el nu mai avea mult, a spus:

- Mai bine muream eu, căci așa nu pierdea nimic cultura românească!

Toată ziua am petrecut-o într-o tăcere cernită, tristă. Ne-am închis fiecare în durerea lui - poate și pentru că fiecare gândeam că mai curând ori mai târziu, pe toți ne paște același sfârșit. A doua zi, după programul de dimineață, eram toți tăcuți și triști. La un moment dat auzim pași, la vizetă apare Nae:

- Domnul Radu Gyr trăiește!

Toți ne-am ridicat în capul oaselor.

- Ce vorbești, Nae, ai înebunit?

- Să vedeți minune! Ieri, când treceau cu el prin fața spitalului spre Morgă, din spital tocmai ieșea doctorul (i-a spus numele, dar nu l-am reținut), deținut și el, dar care lucrează în spital. I-a întrebat pe cine duc acolo. „Pe Radu Gyr”, au spus. „Vai săracul! Tot n-a scăpat! Lăsați-l jos, să-l mai văd odată. L-am cunoscut foarte bine”. Doctorul s-a uitat lung la el, apoi i-a deschis genele și deodată le-a strigat: „Băgați-l în spital, repede!”. „Dar avem ordin să-l ducem la Morgă”. „Băgați-l în spital, că s-ar putea să nu fie mort! Hai, repede!”. L-au băgat în spital și doctorul i-a făcut numaidecât o injecție, după care mortul a început să respire! Închipuiți-vă! Trăiește! Numai datorită unei întâmplări. Dacă nu se întâmpla să iasă doctorul chiar atunci din spital, ajungea la Morgă, unde chiar dacă se trezea pentru moment, tot murea de-a binelea. Sau, mai rău, îl înmormântau de viu!

Câțiva ani mai târziu, poetul Radu Gyr a ieșit din temniță și sper că minunatele lui poezii din închisoare vor vedea odată lumina tiparului.

(Nistor Chioreanu - Morminte vii, Institutul european, Iași, 1992, pp. 229, 231, 233-234)