Povestea Podului Grant din București

 Effingham Grant

Povestea Podului Grant din București, un adevărat simbol al zonei, este una încântătoare și veche de aproape 200 de ani, cu mult înainte de apariția echipei Rapid la porțile sale. Este o poveste de dragoste cu străini, revoluții și mulți, mulți copii.

Deși ocupă un loc important în inimile bucureștenilor și pe hărțile bucureștenilor, puțini dintre aceștia știu că povestea Podului Grant a început de la o poveste de dragoste dintre un scoțian și o tânără româncă din vestitul neam al Goleștilor, luptători în Revoluția de la 1848.

Un britanic ajunge la București în 1837

În anul 1837, Effingham Grant, un respectabil cetățean britanic în vârstă de doar 16 ani, ajunge în Valahia de atunci, în calitate de secretar al consulului britanic al vremii.

El o cunoaște pe Zoe Racoviță, nepoata Zincăi și a lui Dinicu Golescu, de care se îndrăgostește iremediabil, iar în 1850 se căsătorește cu aceasta. Cei doi au avut nu mai puțin de 16 copii, care au fost naturalizați români prin decizia Senatului. Împreună, Effingham și Zoe moștenesc Palatul Belvedere.

Ajuns la vârsta de numai 16 ani, în 1837, în ca­pitala Valahiei, ca secretar al consulului bri­tanic, scoțianul Effingham Grant a avut însă o altă contribuție, discretă, dar nu mai puțin importantă decât construcția sa, devenită istorică: a intermediat cores­pon­dența între revoluționarii noștri pașoptiști aflați în exil, treabă primejdioasă, fiindcă cen­zu­rile țaristă și turcească erau foarte vigilente. Ma­rii noștri revoluționari, Nicolae Bălcescu, fra­ții Golești, Ion Heliade Rădulescu, l-au cu­noscut pe Grant, l-au stimat și, mai mult, au avut încredere în el, înmânându-i sume de bani, scrisori și informații confiden­ția­le, necesare pentru planurile și chiar su­pra­viețuirea lor. Effingham se bucura, desigur, de imunitate diplomatică, în ca­litatea sa de secretar al Ambasadei Bri­ta­nice la București, dar timpurile erau pri­mej­dioase, Țările Române, inclusiv Transil­va­nia, deveniseră un adevărat teatru de răz­boi, unde se confruntau forțe revoluționare românești și maghiare cu armatele imperiale țariste, turcești și habsburgice. Diplomatul a știut să evite pericole, să salveze situații, să protejeze prieteni și apropiați. În miezul acestei activități, uneori conspirativă, plină cu umbre și tăceri care sal­vau vieți, marcată de gesturi de umanitate apre­ciate de revoluționarii români, Effingham Grant a găsit și „resursele” pentru cea mai delicată afacere a vieții sale, cea matrimonială: s-a căsătorit, în oc­tombrie 1850, cu Zoe Racoviță, nepoata după ma­mă a celor patru frați Golești, participanți trup și su­flet la Revoluția din 1848, exilați după în­frân­ge­rea revoluției, timp de ani de zile, din Franța până în Turcia. Chiar și bunica ei după mamă, bătăioasa Zoe Golescu (i se spunea „Panduroaica”, datorită obârșiei sale oltenești), soția cărturarului Dinicu Golescu, a îndurat privațiunile exilului, fiind expulzată pentru o vreme de autoritățile țariste.

Când Effingham Grant a sosit la Bucu­rești, fiind încă un adolescent (tinerii din Occident obișnuiau să intre de timpuriu în iureșul vieții, iar tatăl său era proprietar de vase comerciale în Ca­nalul Mânecii, urmașul său având, așa­dar, aventura în sânge), viitoarea sa soție, Zoe Ra­coviță, avea zece ani. Era fiica lui Alexandru Ra­co­viță, membru al uneia dintre familiile noastre dom­nitoare, și a Anei Racoviță, născută Golescu. „Cre­ola” sau „micuța republicană”, cum era alin­tată în scrisorile de familie, avea, așadar, înaintași faimoși, cum a fost și bunicul său după mamă, Dinicu Golescu, care a călătorit în Occident și a lăsat posterității o operă literar-so­cială numită „Însemnare a călătoriei mele…”. Cărturarul se stinsese în 1830, lăsând în lumea aceasta bravi urmași: o fiică, pe Ana, și patru fii, Ștefan, Nicolae, Radu și Ale­xandru-Albul, care vor ajunge revoluționari activi în 1848. De Zoe Golescu, soția sa, tră­ise despărțit în ul­tima parte a vieții, poate și din cauza diferenței de vârs­tă. Zoe devenise soție și mamă la numai 13 ani, iar Dinicu a­vea 28 de ani. Ana Golescu, fiica lor, s-a căsătorit și ea de tânără, la nu­mai 14 ani, cu Alexandru Ra­coviță, numit is­pravnic al Cra­io­vei, funcție pe care a pierdut-o mai târziu, din cauza generalului țarist Alexander Duhamel, care nu a agreat că ispravnicul „îndrăznise să poarte în fața consulului rus de la Galați eșarfa tricoloră”. Desti­tuirea din funcție va cauza daune financiare familiei, va marca atmosfera în familie și va contribui la formarea unor senti­mente anti-țariste puternice în rândul membrilor acesteia. Fiica lor, Zoe, viitoa­rea soție a lui Effingham Grant, va crește într-o astfel de at­mos­feră, intensificată la paroxism de activitatea revoluționară a unchilor și a bunicii sale, bra­vii Golești.

Tânărul Grant o va cu­noaș­te pe Zoe Racoviță tocmai da­to­rită activității subversive, re­voluționare, a unchilor și ma­mei acesteia. Forțele progre­sis­te, care luptau pentru emanci­pare națională, doreau sprijinul puterilor occidentale, Franța și Anglia. În acest context, am­basadele celor două țări aveau de jucat un rol-cheie pentru tinerii noștri revolu­țio­nari, care activau, deocamdată, în secret. Fami­lia­rizându-se cu realitățile românești, tânărul se­cre­tar al Consulatului Britanic ajunge să cunoască fa­milia Goleștilor și pe rudele apropiate ale aces­teia. Își câștigă repede simpatia și chiar încrederea fraților Golești și a mamei acestora, neînfricata Zoe, „Panduroaica”, în scrisorile căreia diplo­ma­tul scoțian este descris cu admirație și recunoștință drept „acest tânăr încântător”, „acest suflet ca­ri­tabil”, „dacă mulți conaționali ai lui îi sea­mă­nă, atunci au dreptate să fie mândri” sau „acest adevărat prieten în nenorociri”. În 28 octombrie 1850, după ce focul revoluției se stinsese și cei mai mulți dintre lideri, inclusiv cei patru Golești, erau împrăștiați prin toată Europa, „tânărul în­cân­tător” de la Ambasada Britanică de la București îi va deveni lui Zoe Golescu rudă, prin căsă­toria cu nepoata ei, botezată tot Zoe.

Darul de nuntă

   Conacul din Golești, tablou de Nicolae Grant

Zoe avea 23 de ani, o vârstă rezona­bilă pentru căsătorie, rupându-se astfel de tradiția familiei, în baza căreia ma­ma și bunica sa se măritaseră la 13, respectiv la 14 ani! În 1850, trăiau amândouă doamnele, având 58, respectiv 45 de ani, și s-au dedicat organizării unei nunți ca la carte, deși veniturile familiei nu erau mulțu­mi­toare. Conform epocii, un lucru im­por­tant era vestirea apropiatei căsătorii. „Încântătorul domn Grant se va căsători cu nepoata noastră”, anunță într-o scri­soare, datată 1 iunie 1850, Zoe Golescu, căreia fa­milia îi spunea „mămicuța”. Apoi, Zoe Ra­co­viță, mireasa, își anunță unchii, răspândiți prin toa­tă Europa, după înfrângerea revoluției, spu­nând despre căsătoria ei plănuită că este „un su­biect care mă face să roșesc și care și astăzi mă face să-mi las ochii în jos”, dar îi asigură că are conștiința „îndatoririlor viitoare care sunt mari și frumoase” și le va îndeplini pentru a se face „demnă de numele sacru ce va purta”. Unul dintre unchi, Ștefan, cel mai mare dintre frați, anunță că va veni în țară deghizat, pentru a par­ti­cipa la nunta nepoatei lui, dar mama sa, Zoe Go­lescu, îi cere să renunțe la plan și să nu calce pe pământ românesc până când „nu vor pleca toți Cazacii”. Tot ea, bunica miresei, își exprimă într-o altă scrisoare preocuparea pentru darul nunții și pentru dotă: „Dumnezeu ne-a trimis, desigur, pe acest tânăr, căci în disgrația în care ne găsim, să ți se prezinte o partidă atât de bună, să ceară mâ­na fetei noastre, fără să vorbească de zestre, este, într-adevăr, providențial, și cu totul neobișnuit în țara noastră”. Zestrea oferită de Zoe nepoatei ei la căsătoria cu Effingham Grant, „care nu ar fi fost refuzat de nicio fată bogată”, a constat în 4.000 de galbeni. Femeia a precizat că „este foarte puțin” pentru Țara Românească, unde „se oferă sume uriașe”. Mama miresei, Ana Racoviță, a anunțat că vinde o moșie, ca să aibă să-i dea zestre. Cununia religioasă, potrivit unor surse biografice, ar fi avut loc la biserica Kretzulescu din București. Printre nuntași, din păcate, nu s-au numărat cei patru unchi ai miresei, care se aflau surghiuniți în Franța și Turcia, dar care, după câțiva ani, se vor întoarce în patrie și vor obține funcții înalte în noul stat român, format prin unirea din 1859.

    

 Zoe Golescu, 1820

Tinerii însurăței au primit drept dar de nuntă sume de bani și bijuterii scumpe, iar ca zestre le-a fost acordată moșia din partea de apus a Bucu­reștiului, acolo unde bunicul Dinicu Golescu cons­truise un conac. Era un teren vast, situat în locul unde se află în prezent cartierele Regie și Crân­gași, udat în colțul de sud-vest de apa Dâmboviței, dincolo de care se ridică dealul Cotrocenilor. În timpul Revoluției de la 1848, palatul, numit „Bel­vedere”, fusese ocupat de militari ruși și turci, veniți să înăbușe mișcarea de emancipare națio­nală. În vremurile de restriște, proprietarii lo­cuiseră la conacul din Golești, județul Argeș, unde neamul lor își avea obârșia. După căsătorie, Zoe și Effingham s-au mutat la Belvedere, devenind stăpânii locului. În cea de-a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea, românii au intrat într-o perioadă fastă a istoriei lor. După Unirea din 1859, a urmat domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a aplicat o serie de reforme sociale și economice bine ins­pirate, apoi domnia lui Carol I, care a reușit să ob­țină mult dorita independență de stat. Familia Grant s-a bucurat din plin de acest climat favo­rabil. Pentru scurt timp, Effingham a fost locții­torul consulului britanic la București, dar cel mai mult s-a dedicat afacerilor, România fiind deschisă tuturor fluxurilor comerciale și progresului industrial. Tânărul Grant co­che­ta cu afacerile încă din vremea când lucra la consulatul țării sale de la Bucu­rești. În 1847, era și agent al societății „Glo­bul” din Londra și anunța clienții că se pot asigura „contra incendiului” și pen­tru „deces”, arătând că s-a deschis și în Va­lahia o filială, cu sediul chiar în Ambasada Britanică. După Unirea din 1859, cu atât mai mult a avut prilejul să-și exerseze talentele antreprenoriale. Țara noastră intra treptat în ritmurile civilizației occidentale moderne. Omul de afaceri, comerciantul, in­dustriașul deveneau figuri de prim-plan ale vieții publice, mai ales că liberalii do­minau scena politică. Frații Golești, unchii lui Zoe, s-au întors din exil și au fost răsplătiți cu funcții înalte în statul român: Ștefan Golescu, cel mai mare dintre ei, a ajuns prim-ministru, în perioada 1867-1868, Nicolae Golescu, de asemenea, prim-ministru, în două mandate, în 1860 și 1868, și Radu Golescu, colonel al armatei române. Vărul lor, Alexandru G. Golescu, zis și Arăpilă, a fost prim-ministru al României, în anul 1870.

În 1853, la nici doi ani de la căsă­torie, Effingham face de­mersuri să vândă terenul de la Belvedere. Într-o scrisoare tri­misă unei rude, Grant mențio­nează că se află în negocieri pentru vânzarea moșiei din marginea Bucureștilor, dar că nu vrea să o vândă pe bucăți, ci în întregime, având mare ne­voie de bani, pentru „a ieși din încurcături”. El mai scrie că toată familia se află reunită acolo, la palat, și s-ar simți cu toții bine, dacă nu ar fi afectați de gripă. În același an, Effingham face o călătorie la Paris, pentru „niște afaceri comerciale”. Alteori, e dispus să împrumute bani pentru a-i ajuta pe unchii soției sale, care mâncau încă pâinea amară a exilului. La București, sco­țianul (sora sa, Maria, se căsătorise, la rândul ei, cu un român, omul politic liberal C.A. Rosetti) s-a transformat în industriaș și fermier novator, înființând o fabrică de tutun, dar și sere unde a cultivat, în premieră, orhidee. Îl găsim apropiat și de instituțiile politice. Consiliul de Miniștri îl însărcinează pe Effingham Grant să comande „mașinile trebuincioase pentru tăierea monedei de argint”, precum și pentru angajarea unor muncitori care să efectueze operațiunea. Guvernul primise în acest scop un credit de 500.000 de lei. Effingham Grant urma să încaseze 1.000 de lei pentru „cheltuielile sale de drum la du­cere și la întoarcere” și o diurnă de 20 de franci pentru o perioadă de maximum 40 de zile, bani plătiți din suma aceea de 500.000 de lei, după cum a informat ziarul Românul din 4 iulie 1868. Monedele au fost fabricate de firma Heaton, din Birmingham, unde Grant a trebuit să călă­to­rească, revă­zându-și, ast­fel, patria natală. Până la ur­mă, a reușit să vândă și te­renul de la Belvedere, care a fost lotizat pentru muncitori, dar a păstrat palatul. Fabrica de tutun a intrat în pro­prie­tatea sta­tu­lui, devenind „Re­gia Mo­no­polurilor Statului”, de unde și denumirea de „Re­gie” acordată actualului cartier unde se află că­mi­nele studen­țești. Serele au fost, de aseme­nea, naționalizate.

Zoe Grant a fost de șaisprezece ori mamă. Co­piii ei au fost naturalizați drept cetățeni români, prin decizie a Senatului. În Monitorul Oficial din 15 decembrie 1885, au fost publicate anunțuri de obținere a cetățeniei de către patru dintre fii: Charles Henri, George, Eduard Radu și Robert Grant. Aflăm din documentul oficial că Eduard Radu a fost născut la Paris, în 1854, do­vadă că soții Grant au călătorit împreună, în acel an, în capitala Franței. Pentru Eduard Grant au votat ca acesta să devină cetățean român 53 de senatori, dar 6 au votat împotrivă și 16 s-au abținut. Pentru fratele său, Robert, au votat favorabil 49 de senatori, 3 au dat bile negre și 14 s-au abținut. Simple cifre, acum, după un secol și jumătate, dar atunci au fost așteptate cu emoție de numeroasa familie Grant. De remarcat că în textul publicat în M.O. din 1885, cei patru fii ai soților Grant sunt menționați ca nepoți ai „iluș­tri­lor cetățeni Golești”, o recunoaștere explicită a rolu­lui avut de fiii lui Dinicu Golescu în eveni­mentele de la jumătatea secolului al XIX-lea, care au așezat țara, în cele din urmă, pe baze moderne. 

Effingham, devenind de atât de multe ori tată, a fost nevoit să circule, să negocieze, să facă inves­tiții și speculații financiare, dar un om bogat, în adevăratul sens al cuvântului, tot nu a ajuns. Câș­tigurile sale financiare, atâtea câte au fost, s-au dus pentru creșterea și educația copiilor. În 1891, o dom­nișoară, Zoe Grant, este menționată în „Anua­rul Bucureștilor”, ca directoare la Azilul „Elena Doamna”. Robert Grant, cel naturalizat în 1885, este înscris ca inginer și șef al Diviziei III de În­treținere în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice. În 1892, Eduard Grant, cel născut la Paris, este men­­ționat ca pictor și rezident în Șos. Belvedere. Fra­tele lui, Nicolae Grant, tot pictor, care a cu­noscut celebritatea, locuia în „Câmp Grant”, adre­sa palatului Belvedere. Tot acolo locuia și George Grant, funcționar. 

În toamna aceluiași an, Zoe Grant s-a stins din viață, la vârsta de 65 de ani. Surse biografice demne de încredere consem­nează că Effingham a urmat-o după numai do­uă săptămâni, din cauza durerii pricinuite de moartea soției sale! Cel mai cunoscut urmaș al lor a fost pictorul Nicolae Grant. De notorietate s-a bucurat și inginerul Robert Grant, care a participat, la începutul secolului XX, la construirea podului peste calea ferată, dinspre Calea Griviței către Crân­gași, pod care a fost numit Effingham Grant, în memoria tatălui său, și care a rămas cunoscut bucu­reștenilor ca „Podul Grant”. În planul simbo­lurilor, viața soților Grant a avut tot un caracter de trecere: de la o epocă retrogradă către una mo­dernă, de la îngrădiri politice la libertate. Ei au fost un exemplu de normalitate și civilitate, valori de care avem mare nevoie și în prezent.

Podul Grant este unul din simbolurile clubului de fotbal Rapid București, al cărui stadion este plasat lângă una din bretelele de acces.

Povestea propriu-zisă a podului Grant

(podul Grant in anul 1965)

Primul pod, inaugurat în 1909, consta din patru tabliere metalice din oțel pudlat, cu deschiderea de 42 m, cu grinzi cu zăbrele calea jos, de tip Schwedler, care au fost recuperate de la podul peste râul Putna Seacă, de pe linia Buzău-Mărășești, când acestea au fost înlocuite cu altele din oțel. Ulterior, când au fost construite cele două linii de acces în depoul București Călători, podul Grant a fost lungit cu două deschideri de câte 10 m, din grinzi metalice înglobate în beton. În anul 1929, „Atelierele Centrale de Poduri”, întreprindere proprie a Companiei de Căi Ferate din România, specializată în uzinarea și montajul podurilor de cale ferată, a executat lucrări de consolidare a Podului Grant.

La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, paralel cu acesta a fost construit un nou pod. Noul pod Grant, care trece peste un grup de căi ferate de 136 de metri lățime, a fost construit conform noilor standarde antiseismice stabilite după cutremurul din 1977.

A fost aleasă o structură economică constructiv, cu grinzi precomprimate de beton, o tehnologie constructivă avansată, realizată cu resurse românești la întreprinderea Granitul. Pasajul principal asigură pe fiecare sens circulația traficului auto pe două benzi și a tramvaiului pe o linie, lățimea totală pentru un sens fiind de 10,50 m cu banda de 1,20 m între ele. În afară de pasajul principal există și 6 pasaje amplasate pe bretelele de legătură cu diversele artere de circulație din zonă.

Pasajele de acces din calea Giulești și de coborâre pe calea Giulești asigură circulația vehiculelor pe o bandă în sens unic, având lățimea de 5,50 m. Celelalte pasaje pe bretele asigură circulația rutieră pe două benzi de circulație, câte una pe sens, având o lățime totală de 11,00 m.

După terminarea podului nou, tablierele metalice ale podului vechi au fost îndepărtate, dar pilonii podului inițial au rămas prezenți între liniile de cale ferată. Asupra căii de rulare a podului s-au efectuat de atunci mai multe lucrări de reabilitare și întreținere.

În forma actuală, podul unește cartierul Crângași de Strada Turda, trecând (de la Vest la Est) pe deasupra căii Giulești, căii ferate spre Gara de Nord și căii Griviței. Podul are opt bretele de acces pentru cele două străzi care trec pe sub el. Pe pod circulă linia de tramvai 41 care este prima linie de metrou ușor din București.

sursa: https://www.formula-as.ro/2021/04/11/o-iubire-de-secol-trecut-effingham-grant-si%e2%80%88zoe-racovita-un%e2%80%88cuplu-de-poveste/