Când Leon Renault a cumpărat ceea ce credea el că este o mumie, nu bănuia câte neplăceri va avea datorită gestului său. Mumia era a unui bărbat. Actele care o însoțeau descriau intenția doctorului Meiser de a face un experiment științific în ce privește conservarea trupului uman, în 1823.
După 46 de ani, aflat în posesia ”mumiei”, Leon povestește familiei și logodnicei sale despre modul cum, văzând într-o prăvălie acel corp uscat, a fost tentat să-l cumpere. Logodnica sa este foarte impresionată de poveste, și insistă să afle mai multe detalii despre ”bietul om” față de care simte o inexplicabilă atracție. Leon cere detalii la Berlin și primește după câteva zile testamentul doctorului Meiser, cel care mumificase trupul colonelului din armata franceză, Fougas, căruia dealtfel îi lăsase toată averea sa.
În testament sunt descrise evenimentele premergătoare deshidratării severe a colonelului. Capturat de nemți, fusese găsită asupra sa o scrisoare trimisă de Napoleon către generalul Rapp. Colonelul a fost închis în temniță, ca orice spion, urmând a fi executat a doua zi. În cursul nopții temperatura a fost de - 20 de grade, iar dimineață bietul colonel a fost găsit înghețat. Doctorul a hotărât să-l deshidrateze, convins că astfel îi va salva viața. Nu a mai trăit mult, deci planul de a-l rehidrata după război a eșuat. Testamentul mai cuprindea indicațiile exacte privind modul de hidratare.
Și iată cum, datorită lui Leon care ia hotărârea de a încerca să-l readucă la viață pe Fougas, după 46 de ani, acesta se trezește din somnul provocat de deshidratare.
Un om pătrunde în viitor. El nu contemplă prezentul, ci rămâne un om al vremii sale, admiră sau dezaprobă noile instituții și moravuri, tulburând cu spiritul său cazon liniștea familiei lui Leon. Se aruncă în miezul acțiunii, o cere pe logodnica lui Leon de soție, află că este moștenitorul doctorului Meiser, merge să se înscrie în armată, dornic de luptă, plânge aflând că Napoleon murise de mult, se bucură de tot ce-l înconjoară criticând comportamentul actual al tinerilor lipsiți de vlagă și anoști. Monologul său în care își descrie viața este un moment de adâncă vibrație. Modul cum se exprimă este de o savoare uitată a vremurilor trecute când patriotismul, eroismul erau un standard de viață.
În cartea pe care o am, atât de veche, tatăl meu a subliniat câteva rânduri care lui i-au făcut o impresie aparte. Mi-aduc aminte că a venit cu această carte acasă într-o zi, acum mulți ani, și mi-a spus că este minunată. Mă uitam la el cum citea și lăcrima. M-a rugat să îi citesc cu voce tare acel monolog de care spuneam. Nu am intrat în atmosfera cărții deaorece nu citisem începutul, iar acel monolog nu era edificator pentru mine. Ulterior, când am citit-o de la cap la coadă, am fost de acord: acela era cel mai puternic moment emoțional al întregii cărți. Nu pot să nu scriu o mică parte din această poveste a colonelului Fougas, spusă de el însuși.
”Să nu vă așteptați ca eu să-mi presar povestirea cu acele flori mai mult agreabile decât solide, cu care imaginația se împodobește uneori pentru a sulemeni adevărul. Francez și soldat, eu ignor de două ori artificiul. Prietenia e cea care îmi pune întrebările, sinceritatea e cea care va răspunde.
M-am născut din părinți săraci, dar cinstiți, în pragul unui an fecund și glorios care lumină Jeu de Paumeu cu o auroră de libertate. Sudul fu patria mea, limba îndrăgită de trubaduri fu aceea pe care o bâiguii din leagăn. Nașterea mea o costă viața pe mama. Autorul zilelor mele, modest posesor al unui ogor, își uda pâinea cu sudoarea frunții. Primele mele jocuri nu fură acelea ale opulenței. Pietricelele pestrițe care se găsesc pe malul râului și acea insectă bine cunoscută pe care copilăria o face să zburătăcească liberă și captivă la capătul unui fir, îmi ținură loc de jucării.
Un bătrân slujitor al altarului, eliberat din lanțurile întunecate ale fanatismului fu Chironul și Mentorul meu. El mă nutri cu măduva viguroasă a leilor Romei și Atenei, buzele sale distilau în urechile mele mierea înmiresmată a înțelepciunii. Onoare ție, bătrâne doct și respectabil, care mi-ai dat primele lecții de știință și primele pilde de virtute.
Franța, a doua zi după vulcanul războiului civil, își înmănunchease forțele pentru a le lansa asupra Europei, iar lumea uluită, dacă nu supusă, ceda la avântul torentului dezlănțuit. Care bărbat, care francez ar fi putut privi cu indiferență la acest ecou al victoriei repercutat de milioane de inimi? Abia ieșit din copilărie, simții că onoarea este mai de preț decât viața. Cântecul războinic al tobelor smulgea ochilor mei lacrimi bărbătești și curajoase. Și eu, spuneam urmând muzica regimentelor pe străzile din Toulouse, și eu vreau să culeg laurii, de-ar fi să-i ud cu sângele meu. Palidul măslin al păcii nu-mi stârnea decît disprețul.S-ar fi zis că supsesem laptele Bellonei. Să învingi sau să mori-era deja deviza mea, și nu aveam decât șaisprezece ani!”
Sper că v-am trezit interesul pentru această minunată poveste a colonelului Fougas.
