Ion Minulescu - Păreri critice asupra operei sale

În 1907, din Berlin, I. L. Caragiale îi scrie criticului Mihalache Dragomirescu o scrisoare căreia îi adaugă şi următorul Post-scriptum:
„Rogu-te, cine-o fi Ion Minulescu? În ”oraşul cu trei sute de biserici” este ceva de nepreţuit! Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Bravo lui! De mult n-am mai avut aşa impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar!...”

Criticul Mihail Dragomirescu pendulează între aşa da şi aşa nu, conchizând totuşi că avem, în sfârşit, un talent ales. „Aceste poezii, cu tot farmecul lor pătrunzător, şi făcând abstracţie de toate ciudăţeniile manierate, de toate pozele, de care uneori poetul abuzează – fac parte din domeniul poeziei uşoare... (...) Ceea ce dă un preţ deosebit poeziei lui Minulescu este originalitatea formei. (...) (Armonia) este de-o varietate şi de-o amploare maiestuoasă, în adevăr seducătoare.”

Cunoscutul şi marele Eugen Lovinescu îi desfiinţează volumul din 1908, socotind că Minulescu scrie o „poezie nesinceră”. Dar: „El e poet prin rara bogăţie a imaginilor, cam căutate, dar încă destul de frumoase, şi mai e poet prin armonia mecanică a versurilor sale.”

În revista „Ţara noastră” (1908), criticul Ilarie Chendi adaugă: „Romanţele lui din orice lume ar veni şi sub orice influenţă ar fi scrise, îşi au culoarea lor interesantă şi aduc o notă nouă în uniformitatea poeziei noastre zilnice.”

Sensibilul Perpessicius, în 1933, scria despre Poet: „Rolul de căpetenie rămâne al domnului Ion Minulescu. Istoriceşte rolul acesta de stegar al noii poezii nu-i poate fi contestat”.

În 1944, la moartea lui Ion Minulescu, parcimoniosul în aprecieri Tudor Arghezi nota într-un ziar: „Lăutari de pe Jii! Struniţi-vă viorile şi cântaţi! Poetul nu a murit!”

sursa: internet

Ioan Groșescu - Povestea porcului

Un capitol din volumul "Mahalalele Ploieştilor", de Ioan Groșescu.. Datele sunt strict din documente din arhivă.

Povestea porcului

Încercaţi să vă închipuiţi târgul Ploieştilor de acum 180 de ani! Italieni, francezi, nemţi, greci, bulgari, austrieci, unguri. Nu-i aşa că, trăind la Ploieşti, aţi putea jura că ne aflăm în inima Europei? În ce Europă trăiau ploieştenii, cărora li s-au alăturat oameni veniţi din patru zări, ca să câştige o pâine aici? Cum altfel decât trepidant, uimiţi de ceea ce li se întâmplă. Dar, mai era un dar. Înnoirile halucinante se produceau concomitent cu viaţa urbană cu un puternic iz de ev mediu.
Încă din 1834, mai mulţi locuitori reclamau că în cuprinsul pieţii oraşului se află mulţime de râmători care nu puţină pagubă şi stricăciune pricinuesc. S-a trecut la uciderea porcilor hoinari, însă au rămas la fel de mulţi şi de... porci, chiar şi după… 35 de ani.
Domnii Păun Cojocaru, Stan Cârciumaru şi Moşiu Penu, ce locuiesc în vecinătatea bisericii Sf. Gheorghe Vechi [...] (în plin centru!) au fiecare râmători mari şi mici, care traversează toată ziua, în amiaza mare, în mijlocul oraşului, făcând stricăciuni prin curţile Mahalagiilor şi făcând râmători pe lângă clădiri, uluci şi alte locuri.
[…] aceste animale stricătoare pot râma şi scoate din morminte oasele părinţilor noştri (cimitirul era lângă biserică).
Domnul profesor Zacharia Antinescu (dumnealui adresa petiţia) adaugă: într-un oraş ca Ploieştii, vizitat de mulţi străini trecători nu este cuviincios acest lucru… ne facem de ruşine. Iată că şi acum 180 de ani şi acum 150 de ani, ca şi azi, problema majoră nu erau porcii şi stricăciunile făcute de ei, ci… făcutul de ruşine şi nu faţă de oricine ci în faţa străinilor. Atunci, cu râmătorii, care, măcar erau buni de mâncat, acum, cu câinii comunitari, care doar latră şi muşcă. Ce păzea administraţiunea? Cum răspundea primăria acestor… sesizări?
Primăria dă dispoziţiune… pompierilor să prindză porcii. P-ăştia îi avea în subordine, p-ăştia-i pune!
Şeful pompierilor face cunoscut, în scris, primarului, că am procedat la prinderea şi omorârea râmătorilor găsiţi pe străzi (atunci nu exista vreun O.N.G. care să se revolte, să protesteze împotriva tratamentului... inuman aplicat vieţuitoarelor cu şorici!). Şi continuă: dar, unul dintre râmători (sic!) depistaţi pe Strada Franceză - azi, M. Kogălniceanu - a fugit pe Fundătura Marin Brutaru (azi, Toamnei, tot fundătură, din capătul dinspre sud al străzii Bobâlna, lângă depou. Vă daţi seama cât a alergat acel pompier după porc? Dar şi porcul!), urmărit de pompierul Constantin Ion. Tocmai când era să-l prinză, a fost lovit cu ciocanul în cap de Pană Soare Potcovaru şi a fost internat în spital…”
Agasat de plângerile cetăţenilor, primarul dă dispoziţie procurorului să aplice legea şi, bineînţeles, formează o comisie (altfel cum?!), care trece pe la gospodari şi le pune în vedere, încă o dată, să-şi ţină porcii acasă.
În acelaşi dosar găsim o cerere, datată cu şapte zile după evenimentul cu urmărirea şi lovirea plimbăreţului porc, a nimănui altuia decât a lui Pană Soare, cel care a folosit ciocanul cu scopul salvării porcului. Lovitură de teatru! Acesta solicită să i se libereze purceaua, care-i fusese confiscată. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de purceaua depistată pe Franceză, purcea care a încercat să se refugieze la domiciliu, iar pompierul, fără pic de respect pentru simţul ei de orientare, a umflat-o cu puţin înainte ca aceasta să-şi atingă ţelul. Sau nici n-o fi alergat atât şi a depistat-o şi capturat-o, spre a-şi face planul, chiar în faţa porţii? Încurcată treabă! Oricum, abuzul, dacă a fost, s-a prescris.
În lupta împotriva râmătorilor se declanşează o avalanşă de corespondenţă între comandantul Pompelor de încendiu (pompierilor) şi primărie. De ce adică pompierul să facă referate, pentru pentru ca onor primăria să aprobe vânzarea cărnii (porcii prinşi erau sacrificaţi), ca să nu se strice?! Bună afacere pentru primărie!
În… cestiune, intervine şi comandantul poliţiei, aparent neîntrebat. Doar aparent, căci, cu siguranţă, aflase, prin antenele sale, că este vizat a fi implicat în acţiunea de prindere a stricătorilor râmători, de întocmirea referatelor etc.
Acesta sesizează (în 25 mai 1871. A se vedea că jobul rămâne în top un cincinal, chiar mai mult!) consiliul că a primit reclamaţii de la cetăţeni, cum că râmătorii vagabontaj se preumblă pe strade liberi fără nici o îngrijire din partea posesorilor şi fac mari stricăciuni şi în curţi.
În finalul referatului, cere să i se comunice (ca şi cum căzuse din Lună taman în acele zile fierbinţi) dacă (cacofonia se purta şi atunci!) consiliul a luat vreo măsură (Câtă viclenie birocratică! Numai trecător prin oraş de-ar fi fost onorabilul comandant al poliţiei, tot ar fi văzut publicaţiunile afişate pe toate gardurile şi le-ar fi auzit, citite de toboşarul oraşului, la răspântii, de mai bine de un an.) şi dacă n-a luat să ni se indice cum să procedăm. Din asbest să fi fost şi tot s-ar fi aprins şeful pompelor de incendiu. Se adresează, şi el, în scris (se ştia de scripta manent!), consiliului, în 28 corent (1871).
„Domnul Poliţai, prin nota 8050, din 28 corent, îmi ordonă prinderea şi omorârea râmătorilor ce se preumblă pe strade liberi, dar este foarte greu la comanda focului să fie în răspândire pe toată ziua câte 10 sau 12 oameni de oarece este mai nemerit ca cu guardişti nopturni să se facă acest servici… Cere şi el, disciplinat – cum se cere oricărui pompier călit în foc -, să i se comunice cum să procedeze.
Ce-ar fi putut conţine nota poliţaiului M. Stoenescu, de s-a aprins într-atât pompierul? Iată ce: De la venirea mea şi chiar până azi am observat că pe toate stradele se împiedică orice trecător de râmători lăsaţi liberi de posesori, contra Publicaţiunilor şi Instrucţiunilor afişate în oraş (În sfârşit, venea de-acasă şi era la corent cu măsurile întreprinse de consiliu!). Pentru care se primesc pe toată ziua petiţiuni că le strică grădinile, că le strică zarzavaturile în piaţă […] (luase amploare fenomenul porcin, dacă exemplarele bagaboante ajunseseră să ia până şi zarzavaturile de pe tarabe! Sau le luau doar pe cele întinse pe jos â şi astea erau majoritare -, împotriva regulamentului pieţii, şi-atunci erau de partea administraţiunii?!).
Starea în care a ajuns astăzi oraşul nemai putându-se tolera râmători pe strade, Subsemnatul invită pe Dv. (pe onor pompier, adică), ca de la primirea acesteia să aibă în regulă în fiecare zi neîntreruptă a scoate pe strade pompieri care să prinză sau să omoare râmători(sic!) ce s-ar găsi liberi pe strade, a cărora carne se va vinde în favoarea casei Municipale […]
Cui nu i-ar fi sărit ţandăra şi n-ar fi luat foc, oricât de pompier ar fi fost?! Mai ales că omul ordinii îşi depăşea atribuţiunile şi dădea indicaţii nu numai asupra prinderii, dar, fără nici un drept, chiar şi asupra valorificării cărnii porcilor arestuiţi şi condamnaţi la jumări?
Inflamat, pompierul se apucă ne-ntârziat şi fără să mai apeleze la intermedierea consiliului – sau s-o fi pus de acord, verbal, în secret – meteahnă veche, aranjamentu’ pe din dos ! -, cu primarul – , se adresează direct impertinentului mitocan:
…Dv. puteţi face ce veţi crede de cuviinţă (vedeţi ce tăios!) în privinţa lor, servindu-vă cu guardia de noapte, dar nicidecum cu oamenii din Corpul Comenzii Focului, căci dânşii urmează a fi la posturile lor…
Dacă-i p-aşa, Poliţaiul se adresează consiliului: …dispunând dar ca Dl. Şef al Pompierilor să procedeze la prinderea şi omorârea Bagabonţilor râmători (observaţi semnul respectului faţă de porcine, prin folosirea majusculei!), comunicându-i-se aceasta prin ordinul N0. 8050, am primit drept răspuns […] că Dv. l-aţi oprit din această operaţiune atât de folositoare pentru stârpirea răului şi odihna cetăţenilor ploesceni […]. Cere consiliului concursul la scăparea oraşului de râmătorii care au început să umble în turme pe strade. Apocaliptic!
Imperturbabil, consiliul îi cere să procedeze cum s-a stabilit. Poliţaiul răspunde, ofuscat: Această sistemă de procedură îmi lasă neplăcuta ocasiune a constata ceea ce am avut onore a vă comunica, lăsând responsabilitatea asupra celor care sunt ţinuţi a procura sincerul concurs Poliţiei de a prinde şi estermina tot ce este în prejudiciul general; căci modestul număr al guardiştilor nopturni abia poate face paza de nopte pentru care sunt angajaţi… Nu cred că domnul poliţai apucase să-l citească pe domnul Caragiale. Cu siguranţă, viceversa.
În această epopee a porcului intră, probabil mişcat de plângerile unor enoriaşi, preotul Dimitrie Niculescu: Domule primar, cu respect vin a vă ruga [să] binevoiţi a se stârpi omorârea porcilor de prin mahalale, căci sunt oameni sărmani între care numai cu atâta îşi mai mângâie şi ei sărăcia lor când îşi taie câte un purcel, ce mănâncă copiii lor… Discursului patetico-elegiaco-teologic al preotului, care face abstracţie de inconfortul creat de porcii lăsaţi pe străzi, dar şi de existenţa limbii române, primarul îi răspunde, insensibil şi fără respect pentru faţa bisericească, ca să zi aşa, cu o rezoluţiune cinic-administrativă: Cererea aceasta nu se poate satisface! Ca să vezi!
Prinzătorii fac însă şi abuzuri. Păi, se poate?! Uite de unde au învăţat meşteşugul abuzului foncţionarii noştri contemporani! Văduva Măndica Tănăsescu face următoarea plângere: …pe 14 corent (1869) m-am pomenit prin mahalaua noastră Buna Vestire cu o sumă de oameni dimpreună cu un sergent, alergând prin grădină cu o armă după râmătorul meu […] speriindu-mi copila, care a scăpat încuiată în casă. […] să-mi alerge porcu prin grădina mea şi dacă au văzut că nu pot ajunge la scopul lor, au prins două găini ale vecinului Hristea Ionescu… Găinari!
Şi Elena Dobrogeanu, din Drumul Câmpinii, suburbia Sf. Vasile, se plânge că intră porcii vecinilor Neculai şi Eremia Cârciumaru în grădina sa, cu toate că era împrejmuită cu şanţ şi ulucă.
Dacă doamna Elena se plângea onor primăriei, Guţă Antonescu, starostele grădinarilor (şi participant de seamă la rebeliunea de i-a zis Republica de la Ploieşti), îşi face dreptate singur. Împuşcă doi porci, care i-au făcut stricăciuni în grădină şi-i duce pompierilor să-i vândă. Vedeţi, conu Guţă avea simţ civic !
Să nu credeţi că, după atâta râvnă şi patimă depuse în domeniu, ploieştenii au scăpat cu una-cu două de teroarea porcilor. N-au scăpat. Pe 29 octombrie 1913 , intendentul cimitirului Viişoara vine în faţa consiliului cu cererea ca primăria să intervină urgent cu hingherul (altă viaţă! Acum exista hingher!) sau oamenii de la grajduri să prindă un porc mare negru, pe care cei de la cimitir nu-l pot prinde, pentru că se ascunde în fundul cimitirului, în nişte hârgi. Pe cerere, primarul scrie: Să se vândă la licitaţie! Ce să se vândă? Porcul, care încă se ascundea în hârgi? Se vede treaba că primarul vedea porcul ca şi prins şi avea în grijă doar atragerea banilor la bugetul primăriei, cu respectarea legii (cu licitaţie).
Tot în 1913, 54 de enoriaşi din Sfântul Haralambie se plângeau că în cimitirul Rudu vitele şi porcii dărâmă crucile şi strică mormintele. Primarul Scarlat Orăscu pune rezoluţia: Să se îndrepte! Aşa-s primarii. Scurt şi cuprinzător !
Dar povestea porcului nu se va sfârşi. Se va moleşi şi aproape că va sucomba după 1916. Le-au speriat pe bietele suine ocupantul germano-austro-ungar !
Revolta din decembrie 1989 va scoate la vedere o altă poveste zoomorfă : a câinelui. A câinelui comunitar, dar bagabond. În această poveste însă intervin elemente noi, democratice, europene, de natură legislativă, în domeniului dreptului animalelor, fie ele chiar şi comunitare şi bagaboante.
Ioan Groşescu

O frântură de istorie - Scrisoarea profesoarei Aspasia Vasiliu către poetul Nichita Stănescu

Scrisoare către Nichita Stănescu, dăruită de profesoara Aspasia Vasiliu lui Ioan Groşescu, fostul elev al Liceului "I.L.Caragiale" din Ploieşti, atunci când a devenit şi el profesor... Și iată cum, prin bunăvoința domnului Ioan Groșescu, acum am posibilitatea de a o dărui altora.
Deosebite mulțumiri domnului Ioan Groșescu!

Stimate tovarăşe,


Surprinsă, plăcut surprinsă de atenţia şi aprecierile exptimate, mă gândesc să vă răspund, în măsura în care voi putea să vă răspund – în rândurile de faţă – prin amintirile despre cel ce a fost profesorul Simache, acel om al contrastelor, cum l-am considerat unii dintre cei ce l-am cunoscut mai târziu sau numai dintr-o singură situaţie. Trebuie să vă mărturisesc că eu l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă şi anume în 1932 (Simache avea 27 de ani, iar Aspasia, 19-n.m., I.G.), când am intrat pe poarta Căminului studenţesc prahovean. “Adoptată”, cum spunea el, pentru că sunt moldoveancă din Roman, am fost primită cu toată căldura de “tânărul” şi entuziastul Simache, atunci preşedintele Asociaţiei Studenţilor Prahoveni şi asta datorită faptului că învăţam la liceul din Ploieşti (fostul Liceu “Despina Doamna”). Şi, aşa fiindu-mi binevoitor tutore, m-a “investit” cu “înalta răspundere” de bibliotecară a asociaţiei, ca membră a comitetului acestei renumite asociaţii, în care domnea o atmosferă de veselie şi prietenie, datorită lui Simache.
Terminase facultatea, îşi pregătea teza de doctorat, îl diviniza pe Nicolae Iorga şi, într-o oarecare măsură pe profesorul Munteanu-Râmnic, cu ai cărui feciori era în bune relaţii pe vremea aceea. Dar cum era Simache pe atunci? Neobosit, activ, dinamic, vesel, plin de iniţiativă. În cadrul unor seri literare, el era animatorul. Se citeau versuri, se recita, se cânta, se glumea şi se dansa. Simache dansa vals cu eleganţă şi chiar cu graţie, chiar dacă pantalonii erau necălcaţi şi necurăţaţi de când îi luase de la croitor. Cu el am fost la Cezar Petrescu, la Minulescu, pe care i-am invitat să ne onoreze la serile literare organizate, după cum v-am scris, în cadrul activităţii noastre cultural-artistice.
Bun şi entuziast organizator, a reuşit să plece cu studenţii în câteva excursii peste hotare, în afara celor organizate în ţară, aproape în fiecare vară.
Personal, n-am participat decât la cea din aprilie 1932 (Constanţa-Constantinopol-Pireu-Atena-Alexandrie-Cairo). A condus-o profesorul Florescu de la facultatea de istorie. Iniţiatorul, animatorul (însufleţitorul se zice astăzi) a fost însă Simache. Cât de bine ne-am simţit, cât am cântat şi cum ne-am distrat pe vapor (noi, pasagerii de la cl. a III-a ajunsesem preferaţii căpitanului) datorită lui Simache.
Câte am aflat (date istorice) pe unde ne-am purtat paşii, în cele două săptămâni, tot datorită lui. Muzeele, moscheele, bisericile, piramidele etc., etc. Simache ni le-a prezentat. Cum vorbea? Cu entuziasm, cu patos, convingător, exagerând uneori din dorinţa de a ne câştiga atenţia. Tuna şi fulgera când cineva se rătăcea de grup sau era neatent la explicaţiile sale. Cu emoţie, cu evlavie s-a oprit la Edicule (Yedikule, cunoscută şi sub denumirea de Inchisoarea celor Şapte Turnuri, veche fortăreaţă din Istanbul (Constantinopol), Turcia, folosită de otomani drept închisoare- aici au fost închişi brâncovenii – n.m., I.G.) ca să ne ţină o adevărată lecţie de istorie în care Constantin Brâncoveanu a fost în central atenţiei lui. Şi, ca să închei acest capitol, să vă mărturisesc cum ne-a “hrănit” la întoarcere, pe vapor, când toţi eram cu buzunarele goale, cu toate proviziile consumate? A făcut coletă de la toţi şi, pe ultimii gologani strânşi, a reuşit să ne cumpere pâine.
Ce conta, după atâtea zile de soare, de veselie, de plimbare, să mănânci pâine goală şi să bei apă! Simache şi alţi doi studenţi au descoperit în cala vaporului lădiţele de roşii şi castraveţi ale unui angrosist din Constanţa. Cum făceau nu ştiu, dar la fiecare masă ne servea salată proaspătă. Ce-o fi zis negustorul când şi-a luat lăzile în primire la Constanţa sau la Bucureşti, iarăşi nu ştiu!
Şi anii au trecut. Eu n-am mai stat la cămin în anii următori. El terminase şi funcţiona la Ploieşti, la fostul Liceu Petru şi Pavel. Nu ne-am mai întâlnit decât întâmplător, aşa că nu vă pot aduce alte date până în 1946, când eu m-am stabilit la Ploieşti şi când l-am reîntâlnit. Acelaşi neobosit şi activ om, în ciuda anilor care trecuseră (trecuseră 14 ani. Simache avea 41 de ani, Aspasia, 33-n.m., I.G.). Necăjit peste măsură pentru dezastrul ce se abătuse asupra oraşului dar mai ales asupra liceului. Alerga, se ruga, implora, ameninţa în toate părţile, ciocănea la toate uşile, cerând sprijin material pentru reconstruirea clădirii, distrusă la 4 aprilie 1944.
Situaţia era foarte grea, erau atât de multe de făcut încât cei în măsură să-l sprijine nu-I puteau satisface dorinţele. Funcţionam ca profesoară la liceul 2 ) fost “Despina Doamna”). Şi clădirea acestui liceu fusese arsă, şi şcoala, după întoarcerea din evacuare, funcţiona în clădirea fostului liceu commercial, de pe strada Oilor (Gh. Doja). Aici îl întâlneam zilnic, pentru că fusese numit directorul internatului de băieţi, care funcţiona la etajul II al acestei clădiri. Ce să vă spun? Peste 350 de elevi ocupau întreg etajul. Peste 500 luan zilnic masa. Simache era un fel de “bun la toate”. Nu exagerez cu nimic. L-am găsit curăţând cartofi la bucătărie, cot la cot cu bucătăreasa. Nu avea personal sufficient pentru atâta puzderie de elevi. Era perioada în care nu prea aveai voie să foloseşti elevii la activitrăţi administrative-gospodăreşti. În altă zi dădea de mâncare porcilor. Încropise din material vechi nişte coteţe şi se apucase de crescut porci, ca să “îmbunătăţească” hrana copiilor.
Era perioada “gospodăriilor anexe”, în care Simache se ocupa mai mult de astfel de treburi în loc de istorie! Dar şi pe aceasta o făcea cu multă plăcere, cu totală dăruire.
El n-a fost căsătorit, n-a avut copii (în schimb, surorile şi nepoţii l-au exploatat cumplit). A iubit însă copii, cu dragoste părintească şi aceştia au avut de câştigat de pe urma lui.
Odată nu se dădea carne. Nu ştia ce să mai facă, unde să mai ceară, unde să mai implore (cum îi plăcea lui să spună). Fusese acasă, la Cosminele, şi adusese, de la o soră a lui, un cocoş. N-a pus să i-l pregătească separat, pentru stomacul lui obişnuit mai mult să…postească. A dat dispoziţie să-l bage în cazanul cu ciorbă, la bucătăria internatului, să aibă şi băieţii o “scânteiuţă” de grăsime, câte un “firicel” de carne de cocoş. Noaptea umbla din dormitory în dormitory (fiecare cuprindea câtre 100 de elevi) să-I numere, să vadă dacă unt înveliţi, dacă nu sunt bolnavi. Vă închipuiţi cam cum era un asfel de dormitory (adevărate hangare).
Eu am ajuns inspectoare.(a fost numită Şefa Secţiei de învăţământ în 1951-n.m., I.G). De aici a început… “calvarul” meu (dacă se poate numi astfel). Zilnic, absolute zilnic, venea la secţie să-mi ceară pături, pături noi (cele vechi nu ţin de cald, spunea), perne, ceapă, cartofi, carne (carne cât de multă), personal de serviciu etc., etc. Cum vedeam pălăria, faimoasa pălărie (care fusese cândva bleumarin) pe scaun, în biroul inspectorilor, ştiam că Simache e prin altă cameră şi mă aşteaptă, să-mi mai ceară ceva. Când nu obţinea cele cerute, pleca supărat pe “muierea afurisită”, adică pe mine.. Până a doua ti îi trecea, venea zâmbind la “iubita mea colegă”, să-mi mai ceară bani cu care “ e sigur că aş putea îmbunătăţii situaţia copiilor mei”.
Într-o bună zi mi s-a cerut să recomand un professor de istorie pentru organizarea unui Muzeu al Prahovei. N-am văzut pe unul mai potrivit, mai capabil. Am cerul serviciului de cadre să-i întocmească dosarul şi să-l trimită organelor în drept. De trei ori mi l-au respins pentru că era, sub aspect politic, “necorespunzător”. Nu ştiam ce politică făcuse între 1933 şi 1946. Eu ştiam că este un om capabil, cunoscător al istoriei patriei, un om muncitor, un bun organizator, un patriot, un erudite, şi iar l-am recomandat, cu toate protestele tovarăşului Sârbu, pe atunci adjunct de secţie de propagandă a Comitetului Regional de Partid (Ploieşti. Regiune organizată după model sovietic, în care erau incorporate judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. După împărţirea administrativ-teritorială din 1967, l-am găsit pe tovarăşul Sârbu prim secretar la Buzău, unde fusesem angajat ziarist la ziarul “Viaţa Buzăului” –n.m., I.G.).
În sfârşit, l-au acceptat.(a devenit director al muzeului în 1953-n.m., I.G.) Mi s-a spus că asta va fi provizoriu, până la găsirea unui alt “cadru mai corespunzător”. Când a auzit că nu o să mai fie directorul internatului, că va trebui să-şi lase copii pe mâini străine şi, mai ales, c+ a aflat că de la mine i se trage promovarea, s-a supărat şi m-a ocărât peste tot. A început treaba – local, mobilier, reparaţii, renovări, achiziţionări de materiale, bani, bani, probabil le cunoaşteţi foarte bine. Era totuşi în elementul lui. Când l-am întâlnit şi i-am pus: “Aici e locul dumitale, nu la internat!”, iar s-a supărat (era foarte susceptibil) trăgând conluzia că n-a fost capabil să mai lucreze la internat. Funcţiona în acelaşi timp şi ca professor la liceul de băieţi.
Aici ne-am întâlnit şi am lucrat. Din 1958, 15 septembrie, am fost numită la direcţia şcolii. Cred că l-a deranjat mut prezenţa unei femei la conducerea acestui liceu (poate nu ştiţi, dar în 115 ani de existenţă a acestei şcoli eu am fost singura femeie directoare). Păstrez profesorului Simache, pentru activitatea lui, pentru entuziasmul, totala dăruire, pentru tot ce a făcut pentru viaţa cultural a oraşului, a judeţului Prahova, tot respectful, toată admiraţia. (Simache murise cu o zi îanite de ziua mea, pe 6 ianuarie 1972. Trecuseră şase ani, A.V. ieşise la pensie de cinci ani, când spune aceste lucruri despre el-n.m., I.G.). Vreau să fiu obiectivă. A fost şi el un om şi, ca orice om, avea slăbiciuni. Era vanitos şi nu putea să ierte uşor celor ce reuşiseră să treacă cu un pas înaintea sa. (Când profesorul Ion Grigore, pe motive profesionale deosebite şi apoi doamna Aspasia Vasiliu au primit titlurile de profesori emeriţi, Simache a făcut mare tărăboi, iar când acest titlu a fost atribuit şi profesorului de istorie Constantin Boncu, scandalul şi reclamaţiile au luat amploare, care au încetat numai după ce, în anul următor, a primit şi dânsul titlul. Aceste lucruri le ştiu din 1989-1990, când am scris cartea despre profesorul Emerit Ion Th. Grigore, chiar de la dânsul şi de la Aspasia Vasiliu. Ambii spuneau că nu suporta să fie întrecut nici măcar temporar de un coleg, mai ales de o colegă.-n.m., I.G.). De aici, dese incidente cu colegii pe care nu putea să-i ierte dacă aveau elevi mai buni, dacă la clasificări obţineau locuri fruntaşe. Ţinuta lui vestimentară lăsa, după cum ştiţi, mult de dorit. Nu o singură dată am fost făcută atentă de diferite persoane, că sunt în situaţia să nu-l poată invita la anumite reuniuni pentru că – ostentativ- se prezenta ca un “cerşetor”. Toate însă se uitau când un om s-a dăruit muncii. Dorinţa lui de a organiza un muzeu, cum nu mai este altul în ţară, era cunoscută şi apreciată. Am avut prilejul, prin forţa împrejurărilor, să ascult aprecierile multora din cadrul Regionalei de partid (asta înainte de 1967, căci după era Comitetul Judeţean de Partid Prahova, judeţul Prahova-n.m., I.G.), al Ministerului Învăţământului, al Societăţii de Ştiinţe Istorce şi Filologice. Erau foarte mulţi impresionaţi de marea, impresionanta lui putere de muncă, de capacitatea lui. Dumneavoastră, din câte am înţeles, sunteţi unul dintre cei care l-au preţuit, l-aţi înţeles, l-aţi admirat. N-aveţi nevoie de alte amănunte mai puţin măgulitoare pentru memoria lui. Ştiu, din păcate, foarte multe, dar nu doresc, pentru amintirea lui, să insist.
Am uitat să vă informez că a fost un foarte bun elev al Liceului “Petru şi Pavel” din Ploieşti (a se observa că nu scrie “Sfinţii”-n.m., I.G.). clasificat printre primii în fiecare an (în afară de gimnastică, unde într-un an a fost corigent). Dacă veţi veni în Ploieşti şi veţi putea zăbovi mai mult, poate veţi putea să-mi faceţi plăcerea de a vă invita la o ceaşcă de cafea. Atunci vă voi putea aminti şi alte întâmplări, unele nu lipsite de haz.
Închei, mulţumindu-vă încă odată pentru delicata atenţie.
Mi-am oprit ochii pe versurile ce poartă titlul “Mama” (“Spune-mi care mamă-anume/cea mai scumpă e pe lume?/Puii toţi au zis de păsări,/zarzării au zis de zarzări…”- n.m., I.G.),. Să ştiţi că Simache a purtat o nezdruncinată şi necurmată afecţiune mamei lui, despre care vorbea adeseori.
Cu multă preţuire
Aspasia Vasiliu-profesoară
4 mai 1978

(Notă Ioan Groșescu: În 1977, Nichita Stănescu a participat la întâlnirea de 25 de ani de la absolvire. Cu acest prilel a avut posibilitatea să vorbească cu profesoara Aspasia Vasiliu despre Ion Th. Grigore, Gheorghe Milica, Nicolae Simache, pe care i-a avut profesori şi-i respecta şi le păstra o amintire neştearsă. Într-o întâlnire cu profesoara Aspasia Vasiliu, aceasta mi-a mărturisit că a rămas impresionată de ataşamentul poetului faţă de şcoală şi de respectul pe care îl purta profesorilor săi. Cu acel prilej, a căutat îndelung, a găsit şi mi-a dat o copie după această scrioare. O pierdusem şi am regăsit-o, căutând printre hârtii, atunci când m-am hotărât să scriu un studiu despre “Posteritatea lui Nichita Stănescu”. Aceasta este.)