Povestea porcului
Încercaţi să vă închipuiţi târgul Ploieştilor de acum 180 de ani! Italieni, francezi, nemţi, greci, bulgari, austrieci, unguri. Nu-i aşa că, trăind la Ploieşti, aţi putea jura că ne aflăm în inima Europei? În ce Europă trăiau ploieştenii, cărora li s-au alăturat oameni veniţi din patru zări, ca să câştige o pâine aici? Cum altfel decât trepidant, uimiţi de ceea ce li se întâmplă. Dar, mai era un dar. Înnoirile halucinante se produceau concomitent cu viaţa urbană cu un puternic iz de ev mediu.
Încă din 1834, mai mulţi locuitori reclamau că în cuprinsul pieţii oraşului se află mulţime de râmători care nu puţină pagubă şi stricăciune pricinuesc. S-a trecut la uciderea porcilor hoinari, însă au rămas la fel de mulţi şi de... porci, chiar şi după… 35 de ani.
Domnii Păun Cojocaru, Stan Cârciumaru şi Moşiu Penu, ce locuiesc în vecinătatea bisericii Sf. Gheorghe Vechi [...] (în plin centru!) au fiecare râmători mari şi mici, care traversează toată ziua, în amiaza mare, în mijlocul oraşului, făcând stricăciuni prin curţile Mahalagiilor şi făcând râmători pe lângă clădiri, uluci şi alte locuri.
[…] aceste animale stricătoare pot râma şi scoate din morminte oasele părinţilor noştri (cimitirul era lângă biserică).
Domnul profesor Zacharia Antinescu (dumnealui adresa petiţia) adaugă: într-un oraş ca Ploieştii, vizitat de mulţi străini trecători nu este cuviincios acest lucru… ne facem de ruşine. Iată că şi acum 180 de ani şi acum 150 de ani, ca şi azi, problema majoră nu erau porcii şi stricăciunile făcute de ei, ci… făcutul de ruşine şi nu faţă de oricine ci în faţa străinilor. Atunci, cu râmătorii, care, măcar erau buni de mâncat, acum, cu câinii comunitari, care doar latră şi muşcă. Ce păzea administraţiunea? Cum răspundea primăria acestor… sesizări?
Primăria dă dispoziţiune… pompierilor să prindză porcii. P-ăştia îi avea în subordine, p-ăştia-i pune!
Şeful pompierilor face cunoscut, în scris, primarului, că am procedat la prinderea şi omorârea râmătorilor găsiţi pe străzi (atunci nu exista vreun O.N.G. care să se revolte, să protesteze împotriva tratamentului... inuman aplicat vieţuitoarelor cu şorici!). Şi continuă: dar, unul dintre râmători (sic!) depistaţi pe Strada Franceză - azi, M. Kogălniceanu - a fugit pe Fundătura Marin Brutaru (azi, Toamnei, tot fundătură, din capătul dinspre sud al străzii Bobâlna, lângă depou. Vă daţi seama cât a alergat acel pompier după porc? Dar şi porcul!), urmărit de pompierul Constantin Ion. Tocmai când era să-l prinză, a fost lovit cu ciocanul în cap de Pană Soare Potcovaru şi a fost internat în spital…”
Agasat de plângerile cetăţenilor, primarul dă dispoziţie procurorului să aplice legea şi, bineînţeles, formează o comisie (altfel cum?!), care trece pe la gospodari şi le pune în vedere, încă o dată, să-şi ţină porcii acasă.
În acelaşi dosar găsim o cerere, datată cu şapte zile după evenimentul cu urmărirea şi lovirea plimbăreţului porc, a nimănui altuia decât a lui Pană Soare, cel care a folosit ciocanul cu scopul salvării porcului. Lovitură de teatru! Acesta solicită să i se libereze purceaua, care-i fusese confiscată. Este vorba, nici mai mult, nici mai puţin, de purceaua depistată pe Franceză, purcea care a încercat să se refugieze la domiciliu, iar pompierul, fără pic de respect pentru simţul ei de orientare, a umflat-o cu puţin înainte ca aceasta să-şi atingă ţelul. Sau nici n-o fi alergat atât şi a depistat-o şi capturat-o, spre a-şi face planul, chiar în faţa porţii? Încurcată treabă! Oricum, abuzul, dacă a fost, s-a prescris.
În lupta împotriva râmătorilor se declanşează o avalanşă de corespondenţă între comandantul Pompelor de încendiu (pompierilor) şi primărie. De ce adică pompierul să facă referate, pentru pentru ca onor primăria să aprobe vânzarea cărnii (porcii prinşi erau sacrificaţi), ca să nu se strice?! Bună afacere pentru primărie!
În… cestiune, intervine şi comandantul poliţiei, aparent neîntrebat. Doar aparent, căci, cu siguranţă, aflase, prin antenele sale, că este vizat a fi implicat în acţiunea de prindere a stricătorilor râmători, de întocmirea referatelor etc.
Acesta sesizează (în 25 mai 1871. A se vedea că jobul rămâne în top un cincinal, chiar mai mult!) consiliul că a primit reclamaţii de la cetăţeni, cum că râmătorii vagabontaj se preumblă pe strade liberi fără nici o îngrijire din partea posesorilor şi fac mari stricăciuni şi în curţi.
În finalul referatului, cere să i se comunice (ca şi cum căzuse din Lună taman în acele zile fierbinţi) dacă (cacofonia se purta şi atunci!) consiliul a luat vreo măsură (Câtă viclenie birocratică! Numai trecător prin oraş de-ar fi fost onorabilul comandant al poliţiei, tot ar fi văzut publicaţiunile afişate pe toate gardurile şi le-ar fi auzit, citite de toboşarul oraşului, la răspântii, de mai bine de un an.) şi dacă n-a luat să ni se indice cum să procedăm. Din asbest să fi fost şi tot s-ar fi aprins şeful pompelor de incendiu. Se adresează, şi el, în scris (se ştia de scripta manent!), consiliului, în 28 corent (1871).
„Domnul Poliţai, prin nota 8050, din 28 corent, îmi ordonă prinderea şi omorârea râmătorilor ce se preumblă pe strade liberi, dar este foarte greu la comanda focului să fie în răspândire pe toată ziua câte 10 sau 12 oameni de oarece este mai nemerit ca cu guardişti nopturni să se facă acest servici… Cere şi el, disciplinat – cum se cere oricărui pompier călit în foc -, să i se comunice cum să procedeze.
Ce-ar fi putut conţine nota poliţaiului M. Stoenescu, de s-a aprins într-atât pompierul? Iată ce: De la venirea mea şi chiar până azi am observat că pe toate stradele se împiedică orice trecător de râmători lăsaţi liberi de posesori, contra Publicaţiunilor şi Instrucţiunilor afişate în oraş (În sfârşit, venea de-acasă şi era la corent cu măsurile întreprinse de consiliu!). Pentru care se primesc pe toată ziua petiţiuni că le strică grădinile, că le strică zarzavaturile în piaţă […] (luase amploare fenomenul porcin, dacă exemplarele bagaboante ajunseseră să ia până şi zarzavaturile de pe tarabe! Sau le luau doar pe cele întinse pe jos â şi astea erau majoritare -, împotriva regulamentului pieţii, şi-atunci erau de partea administraţiunii?!).
Starea în care a ajuns astăzi oraşul nemai putându-se tolera râmători pe strade, Subsemnatul invită pe Dv. (pe onor pompier, adică), ca de la primirea acesteia să aibă în regulă în fiecare zi neîntreruptă a scoate pe strade pompieri care să prinză sau să omoare râmători(sic!) ce s-ar găsi liberi pe strade, a cărora carne se va vinde în favoarea casei Municipale […]
Cui nu i-ar fi sărit ţandăra şi n-ar fi luat foc, oricât de pompier ar fi fost?! Mai ales că omul ordinii îşi depăşea atribuţiunile şi dădea indicaţii nu numai asupra prinderii, dar, fără nici un drept, chiar şi asupra valorificării cărnii porcilor arestuiţi şi condamnaţi la jumări?
Inflamat, pompierul se apucă ne-ntârziat şi fără să mai apeleze la intermedierea consiliului – sau s-o fi pus de acord, verbal, în secret – meteahnă veche, aranjamentu’ pe din dos ! -, cu primarul – , se adresează direct impertinentului mitocan:
…Dv. puteţi face ce veţi crede de cuviinţă (vedeţi ce tăios!) în privinţa lor, servindu-vă cu guardia de noapte, dar nicidecum cu oamenii din Corpul Comenzii Focului, căci dânşii urmează a fi la posturile lor…
Dacă-i p-aşa, Poliţaiul se adresează consiliului: …dispunând dar ca Dl. Şef al Pompierilor să procedeze la prinderea şi omorârea Bagabonţilor râmători (observaţi semnul respectului faţă de porcine, prin folosirea majusculei!), comunicându-i-se aceasta prin ordinul N0. 8050, am primit drept răspuns […] că Dv. l-aţi oprit din această operaţiune atât de folositoare pentru stârpirea răului şi odihna cetăţenilor ploesceni […]. Cere consiliului concursul la scăparea oraşului de râmătorii care au început să umble în turme pe strade. Apocaliptic!
Imperturbabil, consiliul îi cere să procedeze cum s-a stabilit. Poliţaiul răspunde, ofuscat: Această sistemă de procedură îmi lasă neplăcuta ocasiune a constata ceea ce am avut onore a vă comunica, lăsând responsabilitatea asupra celor care sunt ţinuţi a procura sincerul concurs Poliţiei de a prinde şi estermina tot ce este în prejudiciul general; căci modestul număr al guardiştilor nopturni abia poate face paza de nopte pentru care sunt angajaţi… Nu cred că domnul poliţai apucase să-l citească pe domnul Caragiale. Cu siguranţă, viceversa.
În această epopee a porcului intră, probabil mişcat de plângerile unor enoriaşi, preotul Dimitrie Niculescu: Domule primar, cu respect vin a vă ruga [să] binevoiţi a se stârpi omorârea porcilor de prin mahalale, căci sunt oameni sărmani între care numai cu atâta îşi mai mângâie şi ei sărăcia lor când îşi taie câte un purcel, ce mănâncă copiii lor… Discursului patetico-elegiaco-teologic al preotului, care face abstracţie de inconfortul creat de porcii lăsaţi pe străzi, dar şi de existenţa limbii române, primarul îi răspunde, insensibil şi fără respect pentru faţa bisericească, ca să zi aşa, cu o rezoluţiune cinic-administrativă: Cererea aceasta nu se poate satisface! Ca să vezi!
Prinzătorii fac însă şi abuzuri. Păi, se poate?! Uite de unde au învăţat meşteşugul abuzului foncţionarii noştri contemporani! Văduva Măndica Tănăsescu face următoarea plângere: …pe 14 corent (1869) m-am pomenit prin mahalaua noastră Buna Vestire cu o sumă de oameni dimpreună cu un sergent, alergând prin grădină cu o armă după râmătorul meu […] speriindu-mi copila, care a scăpat încuiată în casă. […] să-mi alerge porcu prin grădina mea şi dacă au văzut că nu pot ajunge la scopul lor, au prins două găini ale vecinului Hristea Ionescu… Găinari!
Şi Elena Dobrogeanu, din Drumul Câmpinii, suburbia Sf. Vasile, se plânge că intră porcii vecinilor Neculai şi Eremia Cârciumaru în grădina sa, cu toate că era împrejmuită cu şanţ şi ulucă.
Dacă doamna Elena se plângea onor primăriei, Guţă Antonescu, starostele grădinarilor (şi participant de seamă la rebeliunea de i-a zis Republica de la Ploieşti), îşi face dreptate singur. Împuşcă doi porci, care i-au făcut stricăciuni în grădină şi-i duce pompierilor să-i vândă. Vedeţi, conu Guţă avea simţ civic !
Să nu credeţi că, după atâta râvnă şi patimă depuse în domeniu, ploieştenii au scăpat cu una-cu două de teroarea porcilor. N-au scăpat. Pe 29 octombrie 1913 , intendentul cimitirului Viişoara vine în faţa consiliului cu cererea ca primăria să intervină urgent cu hingherul (altă viaţă! Acum exista hingher!) sau oamenii de la grajduri să prindă un porc mare negru, pe care cei de la cimitir nu-l pot prinde, pentru că se ascunde în fundul cimitirului, în nişte hârgi. Pe cerere, primarul scrie: Să se vândă la licitaţie! Ce să se vândă? Porcul, care încă se ascundea în hârgi? Se vede treaba că primarul vedea porcul ca şi prins şi avea în grijă doar atragerea banilor la bugetul primăriei, cu respectarea legii (cu licitaţie).
Tot în 1913, 54 de enoriaşi din Sfântul Haralambie se plângeau că în cimitirul Rudu vitele şi porcii dărâmă crucile şi strică mormintele. Primarul Scarlat Orăscu pune rezoluţia: Să se îndrepte! Aşa-s primarii. Scurt şi cuprinzător !
Dar povestea porcului nu se va sfârşi. Se va moleşi şi aproape că va sucomba după 1916. Le-au speriat pe bietele suine ocupantul germano-austro-ungar !
Revolta din decembrie 1989 va scoate la vedere o altă poveste zoomorfă : a câinelui. A câinelui comunitar, dar bagabond. În această poveste însă intervin elemente noi, democratice, europene, de natură legislativă, în domeniului dreptului animalelor, fie ele chiar şi comunitare şi bagaboante.
Ioan Groşescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu