Despre Pablo Neruda

Oricine călătoreşte în Republica Chile se va întâlni, într-o formă sau alta, cu opera şi memoria lui Pablo Neruda, marele poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1973. Ocupându-mă de viaţa şi activitatea poetului, am aflat, întâmplător, că acesta a fost vizitat, la reşedinţa sa din Isla Negra, de domnul Dumitru Popescu, cunoscutul scriitor şi demnitar român, căruia i-am solicitat un scurt interviu pe această temă.
Acest interviu, împreună cu peste 20 de articole şi interviuri despre cultura şi civilizaţia chiliană, va intra în sumarul volumului O călătorie la capătul lumii, scris împreună cu Doina Rad, volum care urmează să apară, în cursul acestui an, la Editura Tribuna. (I.R.)

Ilie Rad: – Stimate Domnule Dumitru Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost de acord să facem acest interviu despre Pablo Neruda, mai ales că sunteţi, în mod cert, singurul român în viaţă, care l-a cunoscut pe marele poet chilian. Din investigaţiile făcute de mine, rezultă că Pablo Neruda ne-a vizitat de trei ori ţara: în 1950, 1951 şi 1960, fiind cucerit de ospitalitatea românilor (“În puţine locuri din lume mi-am făcut atâţia fraţi, într-un timp aşa de scurt”, scrie el în volumul memorialistic, Mărturisesc că am trăit.) L-aţi cunoscut pe Pablo Neruda, cu ocazia acestor vizite în România?

Dumitru Popescu: – Eu nu-l întâlnisem pe Pabo Neruda, în deceniul al şaselea, când lucram în presă, dar eram la curent cu vizitele sale, şi mai ales cu poezia sa, tradusă şi tipărită în România. Chiar celor ce nu-l cunoşteau personal le devenise familiar, căci presa noastră îi acorda o atenţie afectivă. Era pentru noi o efigie a geniului liric revoluţionar, ce anima popoarele latino-americane, cuprinse de furtuna eliberării.

– Mi-aţi spus că aţi fost în Chile, în 1970, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale. Cu ce ocazie aţi călătorit în ţara lui Neruda?

– Fusesem trimis să mă întâlnesc cu conducerea Partidului Comunist, să am convorbiri politice cu Luis Corvalan, un militant de forţă al stângii din America de Sud, care întârzia însă cam mult obedienţa faţă de patronul ideologic (şi financiar) de la Moscova. Nu ştiu dacă l-am clintit din convingerile şi orientările sale, dar i-am înfăţişat tabloul real al hegemonismului sovietic şi consecinţele nefaste ale acestuia, pentru mişcarea comunistă mondială. Fireşte, am strecurat şi aluzii critice privitoare la propria sa orientare, ce contribuia la estomparea Partidului Comunist, cel puţin în ochii confraţilor din alte partide, ce nu se mai supuneau dicteului moscovit.

– În ce context v-aţi întâlnit cu Pablo Neruda, care v-a invitat apoi la Isla Negra, reşedinţa lui preferată?
– Neruda a aflat de la preşedintele Partidului Comunist, Luis Corvalan, că mă aflu în Chile, şi l-a rugat pe acesta să includă în programul vizitei mele o călătorie la Isla Negra, de fapt petrecerea unei zile întregi, cu el şi soţia. Când am ajuns acolo, m-a îmbrăţişat (ca şi pe ambasadorul României, care m-a însoţit) cu o căldură neobişnuită, ca pe un frate, pe care nu l‑a mai văzut de mult. Mi-a mărturisit că îi e dor de România, ca şi de oamenii de cultură pe care i-a cunoscut, cu ocazia călătoriilor sale în ţara noastră, afirmând că are cele mai emoţionante amintiri despre frumuseţea omului român, tot atât de temperamental ca şi ei, latino-americanii.

– Cum era Neruda în relaţiile cu cea de-a treia lui soţie, Matilde Uruttia? Era aceasta o figură dominantă, protectoare a poetului?

– Mă întrebaţi despre doamna Matilde. Mi-a făcut o impresie puternică, deşi, la drept vorbind, la prima vedere nu se evidenţia prin nimic deosebit. Tocmai contrastul dintre aspect şi fond m-a frapat şi mi s-a impregnat în memorie. Ca femeie, putea fi taxată drept o blondă ştearsă, păstrând totuşi ceva dintr-o strălucire mai veche, probabil din vremea când îşi exercita profesiunea de cântăreaţă.
Vă interesează dacă era dominantă ori protectoare. Nu, departe de aşa ceva! Era o femeie dezbrăcată total de însemnele puterii de gen: autoritarism, sex-appeal sau supuşenie înşelătoare. Ei doi comunicau prin fluxul psihic şi emoţional, printr-o convergenţă lăuntrică, dincolo de convenţia relaţiei matrimoniale. Călătoriseră împreună, şezuseră alături prin mari capitale, aveau acelaşi bagaj de reprezentări despre diferite puncte ale globului şi o imagine unitară identică cu privire la omenire. Aceasta sudează legătura dintre doi prieteni sau doi iubiţi, nu? O bună parte a vieţii lor trecute constituia bun familiar comun.
Îi cunoşteam lui Neruda, din fotografiile de presă, profilul sever, de căpetenie incaşă, nasul acela acvilin de piele roşie, cu ceva dramatic şi rapace în formatul său. Acum îl vedeam surâzând între soţia iubită, în stare, mi se părea, să înmoaie orice substanţă dură, inclusiv cea umană, şi nişte „vechi prieteni”, ce-i făceau plăcerea să-l viziteze acasă, în îndepărtata sa ţară. Citeam pe faţa doamnei Matilde o blândă mândrie suverană, izvorâtă din realitatea că e perechea intimă a unui mare poet al lumii. Avea gesturi aparent leneşe, dar sugestive, reliefate mai ales în timpul servirii mesei. Recunosc, memoria mea, dispersată în alte direcţii, n-a reţinut şi meniul (pregătit de ea însăşi), dar îmi amintesc că a fost uimitor de uşor de digerat, ca şi când ar fi avut la bază savantul echilibru gastronomic chinezesc.

– E adevărat că, atunci când avea musafiri, lui Neruda îi plăcea să îşi trateze singur oaspeţii, cu băuturi preparate de el însuşi?

– Adevărat, ne-a dat să bem ceva preparat de el, dar nu s-a lăudat cu aşa ceva. S-a lăudat însă, şi foarte apăsat, cu muzeul său, al miniaturilor de nave maritime. A păstrat pentru final dezvăluirea „comorii”, după terminarea prânzului, când epuizasem fondul discuţiilor, şi a făcut-o gradual, ca un meşter al surprizelor. Erau acolo, în cea mai mare încăpere a locuinţei, zeci şi zeci de adevărate capodopere ale respectivului artizanat – goelete, corăbii medievale, cargoboturi şi pacheboturi ale secolelor nouăsprezece şi douăzeci. Cumpărate, primite cadou, câteva câştigate la loterii şi la jocuri de noroc. Se arăta nespus de mândru de ele, încât şi le lăuda mai abitir ca pe volumele de literatură. La drept vorbind, îmi dau acum seama, poezia lui n-a făcut obiectul niciuneia din povestirile sale. Trecea repede peste acest subiect. Singurul element pe care a ţinut să ni-l dezvăluie, din cariera sa lirică, a fost debutul din adolescenţă, şi faptul că repede, după 20 de ani, a devenit vedetă internaţională, cu volume tipărite în diferite limbi.

– Se ştie că forţele de stânga din Chile au ezitat între a-l numi candidat la prezidenţiale pe Neruda sau pe Salvador Allende (acesta din urma mai candidase încă de trei ori, de fiecare dată fără succes). Neruda, ca un membru de partid disciplinat, a acceptat candidatura, dar în cele din urmă a fost propus, totuşi, Allende, care a şi câştigat. Aţi discutat acest detaliu cu Pablo Neruda?
– Da, am discutat despre candidatura lui Neruda la prezidenţialele chiliene, ce tocmai se apropiau! Mi s-a părut că aceasta candidatură îl persecuta ca o obsesie sinistră. Nu era de glumit cu starea lui de spirit. Mi-a spus deschis că nu mai poate dormi, sub presiunea respectivei virtualităţi, şi orice discutam, până la urmă subiectul se încheia printr-o nouă lamentaţie. Pare neveridic, dar la un moment dat m-a rugat, cu un ton prietenesc-confidenţial, să pun o vorbă bună la Corvalan, ca să renunţe la această idee cumplită. La întâlnirea cu preşedintele partidului, dinainte de plecare, chiar i-am strecurat acestuia dilema lui Neruda. De o manieră diplomatică, desigur, ca lucruri percepute de mine, nu afirmate de candidatul lor, care, chipurile, le ascundea cu discreţie, dar mie îmi deveniseră transparente.

– Aţi discutat despre Premiul Nobel? Neruda fusese de mai multe ori nominalizat la acest premiu (pe care îl va lua în 1971), iar Mihai Beniuc spune în memoriile sale că Neruda ar fi propus şi un român pentru Premiul Nobel. (“Au fost scriitori ca Neruda, cu care eram prieten, şi Quasimodo, care au stăruit ca şi un român să ia Premiul Nobel. Dar propunerile lor nu s-au soldat cu vreun suces.”)

– Sigur că am deschis discuţia despre Premiul Nobel. Neruda mi-a spus că, de fapt, dacă va lua acest premiu, el va fi decernat minerilor din Valparaíso, el nefiind decât glasul acelora. Îi considera eroi, demni urmaşi ai incaşilor, şi a citat un vers din poeziile închinate acestora, în care, reţin, se distingea ţipătul cositorului frânt, ca vocea minerilor oprimaţi. N-a făcut istoricul candidaturilor sale la această înaltă distincţie mondială.
Cât priveşte românul acela, la care spuneţi că se referea Beniuc, probabil că era proiecţia propriilor aspiraţii ale „toboşarului timpurilor noi”.

– Aţi vorbit despre antologia sa, 44 poetas rumanos, apărută în Argentina, în 1967, antologie total necunoscută în România?

– Nu mi-a spus nimic despre o asemenea antologie, de care aud şi eu pentru prima dată.

– Aveţi vreo fotografie din acea călătorie? V-a dat Neruda vreo carte cu autograf? Aţi evocat undeva întâlnirea Dvs. cu Neruda?

– N-am făcut fotografii, aşa ceva nu ne-a trecut niciunuia prin cap, şi n-am cerut autografe. Eu am mai scris despre călătoria mea chiliană, dar în ansamblu. E prima dată când, la solicitarea dumneavoastră, evoc întâlnirea cu Pablo Neruda, la el acasă.

– Ce impresie v-a făcut reşedinţa lui Neruda, de la Isla Negra?

– Isla Negra mi-a apărut ca o mică oază de linişte terestră, la marginea oceanului. Dacă nu mă înşel, e de fapt o peninsulă. Ce m-a mirat e că un poet atât de vulcanic, încărcat de energii oceanice, strigând la popoare să-şi apere identitatea şi autostăpânirea, înfruntând ideatic şi metaforic coloşii autorităţii mondiale, s-a instalat într-un asemenea culcuş, în acea atmosferă aproape somnolentă. Probabil că forţa fanteziei sale avea nevoie să se şi odihnească!

– Se ştie că Pablu Neruda a dedicat unele poezii lui Stalin, pe care nu şi le-a renegat, după faimosul raport al lui Hruşciov, la Congresul XX al PCUS, dimpotrivă, le-a inclus în operele sale complete. Cum apreciaţi această consecvenţă?

– Ştiu că Neruda a scris o odă la moartea lui Stalin. Din câte îmi amintesc, el îl adula pe şeful PCUS ca generalisim, sub al cărui comandament popoarele Rusiei au pus pe fugă cea mai teribilă maşină de război din istorie. El susţinea că, fără eroismul ruşilor conduşi de Stalin, lumea ar fi gemut şi astăzi sub cizma nazistă, în sclavie rasistă.
De altfel, cum reiese şi din cărţile Svetlanei Aleksievici, scriitoarea belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, o mare parte a ruşilor de azi susţin aceeaşi teză, că Stalin a salvat atât ţara lor, cât şi omenirea.

– În ce limbă v-aţi înteles cu Neruda?

– Pentru discuţiile ce se proiectase să le port cu Luis Corvalan, aveam cu mine un translator de spaniolă. Neruda a fost bucuros să poată vorbi, acasă la el, în limba lui.

– L-aţi cunoscut pe ambasadorul de la acea dată al României în Chile, Vasile Dumitrescu, cel care l-a cooptat pe Nicoale Ceauşescu în rândurile Partidului Comunist. Cum vi s-a părut?

– Vasile Dumitrescu, fost ziarist, m-a însoţit pe tot parcursul călătoriei în Chile. Era un taciturn simpatic. Chiar când vorbea, trebuia să-ţi ciuleşti urechile, ca să întreţii un dialog cu el. Ştia o mulţime de lucruri şi de acasă, şi de acolo. Colecta întâmplări hazoase, în ciuda faptului că nu avea umor.

– La finalul acestui dialog, ne puteţi dezvălui la ce lucraţi?

– Am un roman gata de tipar, sau sub tipar – nici nu ştiu care e situaţia –, la Editura RAO, unde procesul editorialistic se tot lungeşte. Lucrez la un volum de proză scurtă, care, spre deosebire de roman, comportă dificultatea trecerii mereu de la un univers uman la altul. Am să-l dau anul acesta unei edituri, cu speranţa de a apărea în 2020.

– Vă mulţumesc foarte mult!



Interviu realizat de
Ilie Rad

sursa: http://tribuna-magazine.com/pablo-neruda-mi-a-marturisit-ca-ii-e-dor-de-romania-si-de-oamenii-de-cultura-pe-care-i-a-cunoscut-in-tara-noastra/ 

Pablo Neruda, pe numele său real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, s-a născut la 12 iulie 1904 în Parral, un oraş aflat la 300 km sud de Santiago de Chile. Mama sa, învăţătoare, moare după o lună, iar doi ani mai târziu, tatăl său, lucrător la căile ferate, decide să se mute la Temuco, recăsătorindu-se.

Îşi face debutul ca poet la 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, unde publică articolul intitulat „Entuziasm şi perseverenţă„, sub semnătura Neftalí Reyes. La 30 noiembrie 1918 publică poemul „Ochii mei” în revista Corre-Vuela din Santiago, urmat, în cursul aceluiaşi an, de alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva, sub diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul „Ideal nocturn„, obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco şi devine, câteva luni mai târziu, preşedintele Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociaţiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi – Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice – pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.

În 1921, Pablo Neruda pleacă la Santiago pentru a urma Institutul Pedagogic şi a deveni profesor de franceză. La 14 octombrie obţine premiul întâi la concursul Federaţiei studenţilor din Chile pentru poemul său Cântecul sărbătorii, care se publică în revista Federaţiei studenţilor intitulată Juventud. Colaborează la revista Claridad, organ oficial de presă al Federaţiei studenţilor. La 24 august 1922, sub egida grupului literar Vremia are loc un recital din versurile poeţilor Joaquín Ciufuentes, R. Monestier, Alberto Rojas Giménez şi Pablo Neruda. În octombrie 1922, revista Los Tiempos, din Montevideo, dedică un număr poeziei tinere, incluzând şi poezia lui Neruda. În august 1923 apare la editura Claridad ediţia oficială a volumului Crepuscular. Revista Dionysios, condusă de Aliro Oyarzún, îi publică patru poezii, dintre care ultimele trei vor face parte din Prăştiarul entuziast, carte scrisă în 1923, dar publicată abia în 1933. Publică patruzeci şi două de articole de critică în revista Claridad sub pseudonimul Sachka. În iunie 1924 apare la editura Nascimento ediţia princeps a celor Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare.

În anul 1925, Pablo Neruda se află în fruntea revistei Caballo de Bastos. Colaborează la diferite publicaţii literare, cum sunt Andamios, Ali Baba, Dinamo, Renovación, precum şi la ziarul La Nación. La editura Nascimento apare ediţia princeps a volumului Încercarea omului infinit, volum care poartă două date: anul 1925, data de tipărire şi 1926, anul de apariţie. La aceeaşi editură apar în 1926 ediţiile princeps ale volumelor Inele şi Locuitorul şi speranţa sa. În revista Atenea se publică Durere şi Chinuri, poeme care vor face apoi parte din Reşedinţa pe pământ sub titlul Madrigal de iarnă, respectiv Fantomă.

Pe plan profesional, alege viaţa politică, astfel că în anul 1927 este numit consul onorific la Rangoon (Birmania). Un an mai târziu este numit consul la Colombo (Ceylon), iar în 1929 ia parte la Congresul Panhindus desfăşurat la Calcutta. În 1930 este numit consul la Batavia (Java), apoi consul la Singapore. În 1932, după o călătorie de două luni pe mare, se reîntoarce în Chile. Este numit apoi, pe rând, consul în Buenos Aires, Barcelona, Madrid.

La 18 iulie 1936 începe războiul civil spaniol, iar Neruda străbate ţara întreagă ţinând conferinţe. Pe frontul de luptă din Barcelona se publică, în plin război civil, Spania în inimă. În 1939 este numit consul, cu sediul la Paris, pentru problemele emigrării spaniolilor. La 2 ianuarie 1940 se reîntoarce în Chile, în luna august plecând însă spre Ciudad de Mexico, în calitate de consul general. În 1941 scrie Cânt pentru Bolivar, editat de Universitatea Naţională Autonomă din Mexic. În octombrie 1941 primeşte titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Michoacán. În decembrie este atacat de un grup de nazişti la Cuernavaca, prilej cu care sute de intelectuali din toată America îşi manifestă sentimentele lor de solidaritate faţă de Pablo Neruda.

În februarie 1943 face o călătorie în Statele Unite, pentru a lua parte la întâlnirea „Glasul Americilor”, desfăşurată la New York. Se înapoiază în Mexic, iar la 27 august i se consacră o adunare festivă cu prilejul plecării sale din această ţară, la care iau parte două mii de persoane. La 1 septembrie îşi începe călătoria spre Chile, vizitând în drum ţările de pe coasta Pacificului. La 3 septembrie se află în Panama, iar la 9 septembrie în Columbia, ţară în care este oaspete de onoare al guvernului prezidat de López şi al oraşului Manizales. La Caldas ia fiinţă complexul şcolar Pablo Neruda. La 22 octombrie se află la Lima şi apoi la Cuzco, unde vizitează ruinele preincaşe de la Macchu Picchu. Este oaspete de onoare al oraşului Arequipa. Soseşte la Santiago de Chile la 3 noiembrie, ţinând conferinţele intitulate Călătorie în jurul poeziei mele şi Călătorie în inima lui Quevedo. În 1944 obţine premiul municipal pentru poezie.

La 4 martie 1945 este ales senator al republicii din partea provinciilor Tarapacá şi Antofagasta. Se editează broşura Salut Nordul şi Stalingradul. Obţine Premiul Naţional pentru Literatură în patria sa. La 30 mai rosteşte primul său discurs în Senat, editat apoi în Patru discursuri. În luna iulie 1945 devine membru al Partidului Comunist din Chile şi al Academiei Braziliene de Literatură din Rio de Janeiro. La 18 ianuarie 1946 este decorat de guvernul Mexicului cu Ordinul Vulturul Aztec. Cu prilejul candidaturii lui Gabriel Gonzáles la preşedinţie, este numit şef al sectorului de propagandă naţională. La 28 decembrie, printr-o şedinţă a tribunalului, numele său oficial devine Pablo Neruda. La 27 noiembrie publică în El Nacional din Caracas (în Chile exista cenzura presei de la 4 octombrie) Scrisoare intimă adresată unor milioane de oameni, motiv pentru care preşedintele Republicii Chile îi intentează un proces politic. La 6 februarie 1948 rosteşte un discurs în Senat, publicat apoi sub titlul Acuz. În februarie, Curtea Supremă aprobă destituirea lui Neruda din funcţia de senator al Republicii şi tribunalul hotărăşte arestarea sa. Începând de la această dată trăieşte ascuns în Chile, scriind Cânt general.

La 24 februarie 1949 pleacă din Chile traversând munţii, prin sud, luând parte la Primul Congres Mondial al Partizanilor Păcii, prilej cu care îşi dezvăluie ascunzătoarea. Este numit membru al Consiliului Mondial al Păcii. În iunie face o primă călătorie în Uniunea Sovietică, unde asistă la festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin. La 27 iunie este omagiat la Moscova de Uniunea Scriitorilor Sovietici. În iulie vizitează Polonia şi Ungaria, în august Mexicul, iar în septembrie ia parte la Congresul latino-american al Partizanilor Păcii, desfăşurat în Mexic, ţară în care rămâne până la sfârşitul anului, fiind grav bolnav. I se editează operele sau selecţii din poemele sale în Germania, Cehoslovacia, China, Danemarca, Ungaria, SUA, Uniunea Sovietică, Mexic, Cuba, Columbia, Guatemala, Argentina. Poezia sa este tradusă în hindusă, urdu şi bengaleză. În perioada 16-22 noiembrie 1950 ia parte la cel de al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii care are loc la Varşovia. La 22 noiembrie primeşte împreună cu Picasso şi alţi oameni de artă, Premiul Internaţional pentru Pace pentru poemul său Să se trezească pădurarul.

La 10 februarie 1952, la Capri, începe să scrie volumul Strugurii şi vinul. În lunile iulie şi august călătoreşte în Berlin şi Danemarca. În Chile este revocat ordinul de arestare emis împotriva sa. Se înapoiază la Santiago de Chile, unde este întâmpinat cu mari manifestaţii omagiale de bun venit. În decembrie face o vizită în Uniunea Sovietică în calitate de membru al juriului pentru acordarea Premiului Internaţional pentru Pace. Un an mai târziu i se înmânează Premiul Stalin pentru Pace. În 1954 Pablo Neruda îşi donează biblioteca şi alte bunuri universităţii din Chile, iar aceasta hotărăşte la rândul ei să finanţeze Fundaţia Neruda pentru Dezvoltarea Poeziei.

În 1955 înfiinţează şi conduce revista La Gaceta de Chile şi i se publică un volum de poezii alese în limba persană. Face un voiaj în Uniunea Sovietică, China şi alte ţări socialiste, precum şi în Italia şi Franţa. Întorcându-se în America, prezintă recitaluri de poezie în Brazilia şi la Montevideo, apoi îşi petrece vacanţa la Totoral, regiunea Córdoba, republica Argentina.

În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare, pornind într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşedenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativele care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.

În 1972 este invitat la New York la Reuniunea Pen Clubului, unde ţine discursul de deschidere şi protestează împotriva blocadei la care Statele Unite ale Americii supuseseră ţara sa. Începe să-şi scrie Memoriile. Renunţă la funcţia de ambasador la Paris şi se întoarce în Chile, prilej cu care guvernul organizează în cinstea lui o mare adunare populară pe stadionul naţional din Santiago. La mijlocul anului 1973, adresează o chemare intelectualilor latino-americani şi europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. La 11 septembrie, un puci militar răstoarnă guvernul Unităţii Populare, iar preşedintele Salvador Allende este asasinat. Neruda moare la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare, conform versiunii oficiale, din cauza complicaţiilor medicale provocate de un cancer la prostată. Opinia publică internaţională a luat cunoştinţă cu profundă indignare de faptul că, după puciul militar, locuinţa sa din Valparaíso, precum şi cea din Santiago, unde se ţinea priveghiul pentru cel dispărut, au fost devastate şi distruse de fasciştii chilieni.

Anumite mărturii recente au pus sub semnul întrebării această versiune a faptelor şi au evocat un asasinat comandat de dictatură, pentru a evita ca Neruda să devină, din exil, unde se pregatea să plece, un oponent de prestigiu al noului regim. Teza asasinării, evocată încă de la început de unii dintre apropiaţii lui Neruda, şi sprijinită de alte mărturii şi documente medicale, a fost în cele din urmă audiată de justiţia chiliană la cererea Partidului Comunist din Chile, care a ordonat exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale poetului. „Neruda a fost asasinat„, a declarat Manuel Araya, pe atunci tânăr militant desemnat de Partidul Comunist Chilian pe postul de asistent şi sofer al scriitorului. Potrivit lui Araya, Pablo Neruda a murit la câteva ore după ce i-a fost făcută o injecţie misterioasă în timp ce era spitalizat în clinica Santa Maria din Santiago de Chile. Primele rezultate date presei de Institutul de Medicină Legală au arătat că într-adevăr poetul avea cancer în fază avansată, cu metastaze osoase, însă aceste descoperiri nu exclud varianta asasinatului, încă efectuându-se investigaţii pentru determinarea existenţei unor posibile toxine în organismul său, care ar putea sugera otrăvirea.

Poeziile lui Pablo Neruda au fost editate şi în România: Poeme, traducere de Constantin Varta, 1950, Poeme, traducere de Eugen Jebeleanu, 1951, Strugurii şi vinul, traducere de Maria Banuş, 1953, Cânt general, 1955, Poezii noi, traducere de Maria Banuş, 1963, Poezii (Colecţia „Cele mai frumoase poezii”), traducere de Radu Boureanu, 1965, Mătasea şi Metalul, traducere de A. Covaci, 1973, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán, 2011. În 2010 a apărut volumul de memorii Mărturisesc că am trăit, în traducerea Luminiţei Voina-Răuţ.

Cel de-al doilea volum de poeme semnat de tânărul Neruda la 19 ani, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare (Editura Vellant) (Veinte poemas de amor y una canción desesperada), a impresionat lumea sud-americană, aducându-i poetului chilian recunoaşterea internațională şi situându-l printre cei mai apreciaţi scriitori ai continentului sud-american. Poemele de dragoste scrise în timp ce studia cultura franceză şi pedagogia la Universitatea din Santiago îmbină amărăciunea dezolării adânci cu frumusețea senzualului și a iubirii pasionale, însă a fost considerat nepublicabil din cauza celebrării făţişe a sexului. Doar recomandarea unuia dintre cei mai respectaţi scriitori din Chile a convins un editor să accepte manuscrisul.

Metaforice şi senzuale, cele douăzeci de poezii de dragoste din prima parte a cărţii suprapun pasiunea tinerească peste pustiul lăsat de durere. Rezultat al celor mai intime şi personale asocieri ale poetului, poemele combină erotismul şi lumea naturală, având accente sesizabile din expresionism..

Cu toate că se simte influenţa puternică a scrierilor lui Rimbaud şi Baudelaire, vocea lui Neruda sună clar, având ca puncte forte construcția tehnică desăvârşită şi intimitate emoţională. Imaginile, puternic vizuale, redau extazul şi agonia iubirii adolescentine a poetului, atât faţă de femei, cât şi faţă de patria sa, Chile.

sursa: https://hyperliteratura.ro/portret-de-autor-pablo-neruda-poetul-iubirii-si-al-disperarii/

Despre Luciano Pavarotti

Luciano Pavarotti (cca. 1962-1963)

De Pavarotti mă leagă foarte multe! În 1956 cântam „La Traviata” cu Alfredo Krauss. Şi în cor cine credeţi că era? Tatăl lui Pavarotti. A venit la mine: „Am un băiat, are 20 de ani şi o frumuseţe de voce. Vreţi să-l ascultaţi?”. Pe atunci, Pavarotti era un tânăr înalt, firav… După şase ani, a cântat cu mine în prima lui „La Traviata”.
(Virginia Zeani, soprana care l-a descoperit pe Pavarotti: „Am plecat spre Napoli cu un paşaport de la Regele Mihai“ – articol din ziarul Adevărul, 24 octombrie 2012 – autor: Ana Maria Onisei)

ÎNTÂLNIRE. Nicolae Herlea l-a cunoscut pe Pavarotti în 1965, la Galeriile Vittorio Emanuele din Milano. „Eu aveam 38 de ani, el – 29. Aveam repetiţia de scenă la opera Don Carlos. Într-o pauză de o oră mi-am zis să mă duc să beau un capuccino, să mă relaxez, pentru că Don Carlos e o operă foarte grea, iar eu făceam un rol solicitant şi vocal, şi scenic. Debutasem la Scala în 1963, acum eram la a doua stagiune.” Galeriile Vittorio Emanuele sunt renumite ca fiind loc de întâlnire pentru artişti; „Beau acolo un capuccino, o cafea, şi nu prea mult alcool”, spune zâmbind domnul Herlea. „Stăteam la masă, iar în spatele meu am văzut o umbră. Când m-am întors, am văzut un tip foarte înalt, de peste 1,90.” Tipul începe să-i spună în italiană: „Domnule Herlea, îmi permit să vă deranjez, pentru că am mâhnirea că noi, artiştii italieni, nu mai putem cânta la Scala; numai dumneavoastră, străinii, aveţi loc acolo”, apoi s-a recomandat: „Pavarotti”. Nicolae Herlea i-a explicat frumos că a venit şi a dat audiţie pentru rolul Posa, iar pentru că baritonul titular era bolnav a primit rolul. „Atunci, Pavarotti mi-a spus că i-ar face plăcere dacă l-aş prezenta maestrului Siciliani, directorul muzical al Scalei. L-am luat, am ajuns la teatru. El n-a avut permisiunea să urce la maestru, m-am dus singur, am vorbit cu el despre Pavarotti şi mi-a spus că se va mai gândi. A doua sau a treia zi au stat de vorbă, iar Pavarotti a primit rolul din Rigoletto în 1965, cu care a avut un succes extraordinar la Scala.”

(Pietate pentru tenor – articol din ziarul Jurnalul Național, 1 octombrie 2007, autor – necunoscut, posibil Irina Munteanu cf. art. Vocatie – Nicolae Herlea: „Aveam vocea dată de la Dumnezeu” din J.N., din 21 Oct 2007)

E clar. Pavarotti nu ajungea nicăieri dacă nu erau românii. Ziarul Academia Cațavencu ținea o rubrică, pe vremuri, numită Ghinion Iliescu lovește din nou, în care erau inventariate toate catastrofele sau accidentele în care erau implicate persoane care i-au strâns mâna fostului președinte. Iată cât de mult greșeau. Dovada e clară. Există o Românie, ocultată de marile trusturi de presă, din cauza intereselor guvernului mondial, o Românie care, iată, ajută cu grație să fie recunoscute valorile. Iar oamenii minunați care l-au ajutat pe Pavarotti s-au mulțumit să rămână discreți în umbră. Cel puțin din punct de vedere al carierei internaționale. Căci altfel, adevărul iese întotdeauna la iveală. Acum e clar. Parcă văd cu ochii minții aceste culise ale lansării carierei lui Pavarotti.

Suntem la Teatro alla Scala, în biroul directorului artistic, Francesco Siciliani. Întâmplarea descrisă în Jurnalul Național trebuie să fi avut loc deci acum fix 50 de ani prin aprilie 1964. Nicolae Herlea a debutat în rolul lui Rodrigo, marchizul de Posa din opera Don Carlo, pe 5 ianuarie 1964. A mai cântat apoi pe 8 ianuarie iar ultimul său Rodrigo a fost pe 12 aprilie.
Karajan: Sunt disperat, nu găsesc nici un tenor potrivit pentru La bohème. Vreau un tânăr, dar cu voce bună. Nu sunt deloc mulțumit.
Siciliani: Nu știu, nu știu, Di Stefano nu mai e ce trebuie, nu știu. Dar am o idee, să-l întrebăm pe Herlea
Karajan: Who the fuck is Herlea?
Siciliani: Nevermind. Ești un idiot încrezut. În afară de tine nu mai știi pe nimeni. Herbert! Trezește-te! Herlea este cel mai mare bariton din lume! Aoleo…. ce mă fac cu tine…
Karajan: Cel mai mare bariton din lume… Da! Cheamă-l!
(Intră Herlea)
Herlea (încruntat, fredonând): Salva la Fiandra, o Carlo… Aaaah! Fiandra!
Siciliani: Maestre Herlea, s-a întâmplat ceva? Păreți supărat…
Herlea: No! Salva la Fiandra!
Siciliani (emoționat): Maestre, nu despre Flandra e vorba, aia se poate rezolva și se va rezolva pe 12 aprilie când veți cânta…. (se așează în genunchi)
Salvează SCALA, Herlea! SCALA!
Herlea: Scala? Ma que? Nu e în libret nici o Scala…
Siciliani: Nevermind. Concentrează-te la Don Carlo. E OK așa. Dar… (vocea începe să-i tremure) Maestre… ne puteți recomanda un tenor pentru La bohème?
Herlea: Ma certo, Spiess! Il più grande tenore del mondo! Spiess!
Siciliani: Ah! Am vorbit cu el și A REFUZAT! A zis că are de cântat Fidelio la București! Mă mir, Florestan e un rol foarte mic, dar în fine, când vine vorba de Spiess nu punem întrebări.
Altcineva… (voce tremurată)… Maestre… mai cunoașteți și pe altcineva?
Herlea: Bine, atunci voi cânta eu!
Karajan (profund emoționat): Maestre… ați putea să ne faceți această onoare?
Herlea: Sigur. Despre ce e vorba în La bohème? Flandra, ceva?
Intră Zeffirelli, furtunos.
Zeffirelli: Herbert! Siciliani! Gata, mansarda și cârciuma sunt gata. Arată în sfârșit cum am visat, sărăcie lucie!
Herlea: Aaaaa! E opera aia cu studenți săraci!
TOȚI: DAAAAAAAA!
Herlea: Bine, atunci puneți să cânte un student sărac. Știu eu un chelner simpatic, e la doi pași, în cafeneaua asta din Victor Emanuel. Pavavoto… Paravoti… Nu! Pavarato… Cum naiba? Paparato? … În fine, Lucică, tată, Lucică Paparazzo sau cam așa ceva. Luați-l pe el!
TOȚI (iluminați): MULȚUMIM! NE-AI SALVAT! (Aleargă toți spre ușă) La Cafeneaaaaa!

Și așa, Pavarotti a ajuns să cânte și el la Teatro alla Scala. Noroc cu ai noștri. Sigur, perfidul Occident nu va recunoaște asta niciodată. Wikipedia – un site notoriu pentru greșeli și inexactități vinovate, scrie așa, în articolul despre Pavarotti:

Deși s-a bucurat de succes în general, primele roluri ale lui Pavarotti nu l-au propulsat spre statutul de star de care se va bucura mai târziu. O primă lovitură a fost asocierea sa cu Joan Sutherland (și cu soțul ei, dirijorul Richard Bonynge), care, în 1963, căuta un tenor tânăr care să fie mai înalt decât ea, pentru a face împreună cu el un turneu în Australia. Cu prestanța sa fizică din acea vreme, Pavarotti s-a dovedit a fi ideal. Cei doi au cântat vreo 40 de spectacole în ceva mai mult de două luni, ulterior Pavarotti recunoscând meritele lui Sutherland pentru tehnica de respirație învățată de la ea, o tehnică pe care se va baza întreaga lui carieră.

Pavarotti a debutat la Scala în reluarea faimoasei producții a operei La bohème, a lui Franco Zeffirelli, în care a cântat alături de prietena lui din copilărie Mirella Freni (în rolul lui Mimi) și dirijat de Herbert von Karajan. Karajan a cerut angajarea artistului.

(traducere după articolul în limba engleză despre Luciano Pavarotti de pe Wikipedia)

La orele 5 ale dimineţii cea mai îndrăgită voce a lumii a încetat pentru totdeauna. Marele tenor Luciano Pavarotti s-a stins din viaţă la vârsta de 71 de ani în locuinţa sa din Modena.

„Au existat tenori şi a existat Pavarotti” declara astăzi plin de tristeţe marele regizor italian Franco Zefirelli, aflat la vârsta de 84 de ani, adăugând că Luciano Pavarotti a iubit muzica, pe care a înţeles-o ca întreg, abordând şi alte genuri muzicale pe lângă operă. O dovadă fiind concertele sale de binefacere susţinute sub motto-ul „Pavarotii & Friends”. Şi, mai spune Zefirelli, lui i se datorează faptul că opera a devenit atât de populară în rândul tinerilor.
Ministrul italian al culturii Franceso Rutelli l-a calificat pe Luciano Pavarotii drept „gigant al secolului 20”. „Big Luciano, aşa cum era surpanumit Pavaroti, va deţine mereu un loc aparte în istoria muzicii.”- a precizat demnitarul italian subliniind totodată aportul remarcabilului tenor la cultura ţării sale.
Şi directorul artistic al festivalului „George Enscu”, Ioan Holender, a deplâns moartea tenorului italian. „Pentru mine, a declarat Holender, aceasta este pierderea celei mai frumoase voci de tenor ale vremii şi în plus a unui om, care prin arta sa a dăruit foarte mult omenirii.”

Carismaticul tenorissimo, cum era adesea curtat de public, de fanii săi numeorşi, a fost, alături de diva anilor ­´50-´60, Maria Callas totodată şi interpretul de operă cu cel mai mare succes comercial. Discul cu înregistrarea concertului susţinut în timpul campionatului mondial de fotbal din 1990, desfăşurat în Italia, alături de alţi mari tenori ai lumii, Placido Domingo şi Jose Carreras, a fost vândut în 11 milioane de exemplare. Succesele celor trei tenori au continuat cu aceeaşi imensă rezonanţă la public. Pe măsură au fost şi încasările celor trei şi ale lui Pavarotii în mod sepcial.
Ultima sa apriţie în publica a avut loc pe 10 februarie 2006 cu prilejul deschiderii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino. Şi atunci a fost aplaudat cu imens etuziasm de către public după ce a interpretat celebra arie „Nessun dorma”. Turneul de rămas bun „A night to remember”, Pavarotti a fost nevoit să-l întrerupă în 2005 din motive de sănătate. Aşa cum a trăit plin de oiptimism a încercat să înfrângă şi nemiloasa boală, un cancer agresiv de pancreas, până în ultima clipă. „Sunt optimist şi voi rămâne aşa până la moarte”, spunea cu câtva timp în urmă marele tenor.

Testamentul lui Eugene Ionesco

Este vorba de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană „Le Figaro Litteraire” a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenita in 1994.

„Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor, ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală. Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi, mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).
Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3.000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria, dar era poate trimis de Domnul. Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: „Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care i le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.”

sursa: https://www.cotidianul.ro/eugene-ionesco-testament/

Prietenii la joacă poetică

Reacțiile prietenilor la imaginea de mai sus 

Marian Vișescu

 Ciorile curăță ogorul

Si soarele-i la apus

Pe cer se-așează norul,

Vaca zbiară la muls!

(Marian Vișescu)

Tiberiu Ovidiu Stan

Într-o vară, vara cioară,

Îți șoptește la ureche,

Dar tu, oaie - nepereche,

N-o asculți nici dacă zbiară!

Angheluș Petre

Dă-ne, Doamne, multă ploaie,

Că sunt negru ca un corb...

Ce caută-aici o oaie?

Că nu văd... sunt ca un orb...

Sau am ochelari de cal,

Și nu știu ce ai postat...

Ce ai pus aici...pe wall?

Te salut...și am plecat!

Sebastian Ciortea

monedă nouă de toamnă -

troc la troc cu alt chip

Dora Pascu

Bre, aduce și a oaie, dar și-a vacă, 

și-are o mutră-un pic posacă, 

dar ca s-o vedem noi bine, 

ronțăie fără rușine, 

ochelarii bătrânești 

ai bunicii din povești!

Fraților, nu văzui corbul 

și făcui și eu ca orbul 

care bâțâindu-și mila 

se-ndreptă către Brăila! 

Ce șoptește pehlivanul 

la urechea vacii, bleagă, 

Dumnezeu, doar, înțeleagă!

Voica Rusu

Mioriţă laie, 

cu ochiul în ploaie ,

te uiţi după baci 

ce din el să-i faci?

sau, nu mai vezi bine

că se-ntorc spre tine,

chipuri de potaie 

din cărţi să te taie?

Carmen Mitrache

Ce tot pleci urechea, oaie ,

pliscul ăla de cioroi,

care-ți toarnă negru-n creier,

iți vorbește despe mine.

Și tu crezi și nu iți vine

să urmezi cârdul de oi.

Stai holbându-te sub gene,

mă privești cu înțeles,

ce ți-o spune, oaie dragă,

de-ți stârnește interes?

Ochelarii-i ții în gură,

Importantă, ce să zic,

dar dacă mai stai o oră

atentă la pliscul lui,

zidul ăla se-ntărește

și-o să-ți pună capu’ în cui.

Așa că , mișcă degrabă,

dacă vrei să mai trăiești,

și invață, fată dragă,

de cioroi să te ferești.

Letiția Adela

Situație actuală

Animalul e-o mârţoagă

Cu urechile de vacă

Și-un arici în loc freză,

Știe cioara ce vânează!

Unu'-mpunge și-altul rage

Cine se face de oaie?

Daniel Dumitru

Stai cuminte...

Tu vei aduce raiul

Noi

Ne vom innegri veșnic

Până la baia de sânge

Pur și simplu

Vărsat pentru corbi

Luminita Ignea

Oaie, look-ul tău abstract,

Cu lentile de contact,

E absurd de tot, parol,

Du-te, dragă, la control.

Cum să faci de soare baie,

Fără ochelari de oaie,

Stai la plajă ca la stână,

În bickinii tăi de lână

Și te plângi de rea ursită,

Că berbecii te evită.

Vezi, măi dragă, tu de aia,

Ești mai proastă decât Daea.

Steluța Crăciun

Dacă oaia cască gura

Într-un behăit sonor,

Corbul, ce mai tura vura,

Ochelari-i prinde-n zbor.

Că, de când cu cașcavalul,

Corbul și-a schimbat menirea

Și pe plus iese totalul

Dacă știi ce-i lingușirea.

Nicu Gavrilovici

O cioară mult mai neagră ca un drac

Dorind să-i facă unei oi pe plac

Îi dărui chiar proprii ochelari

Zicând: ,,Sper să nu-ți fie mult prea tari.

Cu ochelari-aceștia garantat

Ai să ajungi la anul deputat."

De nu o să se-ntâmple, surioară,

N-am să mai port nicicând numele cioară!"

Ce am uitat eu să vă spun, copii.

E că i-a dat pe ,,numai" două mii...

-,,Și cum să-ți zic ... Mă iartă de-ntrebare...

-,,Păi, să îmi spui în râs, privighetoare!"

Nicu Gavrilovici

De e vacă nu-i nimică,

Nu-i nimic sub soare nou

Deputatul la adică

Poate fi și-oleacă bou...

Dan Lupu

Dragă cioară, nu fi posomorâtă, 

N-am coarne, dar sunt cornută, 

Oaia cu siguranţă nu m-a înşelat, 

D'aia sunt un berbec neîncornorat.

Tincuta Sava Borsan

Un graur încet șoptește

Tu știai că ești o oaie?

Oaia nu se dumirește

Şi cu o mare concentrație...

Deci, zici că eu sunt oaie,

Dar să știi că ne-am găsit,

Când un graur e lângă-o oaie

Acel graur e corcit!

Și să îți mai spun ceva,

Eu sunt de toți iubită,

Tu zici doar gra, gra, gra

Eu spun mereu bea, bea, bea.

Și să mai știi ceva,

Ochelarii, dragul meu,

Nu îi port așa degeaba,

M-am emancipat și eu...

Stai că nu am terminat,

Nu dau behăitul meu

Pe niciun furat de-al tău.

Ce nu știați despre Alexandru Vlahuță (povestește Victor Eftimiu)

Povesteşte Victor Eftimiu:

„După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-l şi pe Vlahuţă plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei mulţi pământul este o vale a plângerii, pentru el era şi o înflorire de roze. Avea trandafiri în suflet şi lumina cu ei şi-i risipea ca o cascadă blândă, ca o revărsare bogată, de-a lungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Grigorescu. Aşa l-am cunoscut eu pe Vlahuţă prin 1910, când locuia în palatul funcţionarilor publici de la şosea.

Şi această amintire nu vreau s-o şterg din suflet, căci e plină de seninătate. În odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul blând al doamnei Vlahuţă, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii săi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate în privirea pătrunzătoare. Era un colţ de pace şi de poezie casa lui Vlahuţă. De la ferestrele înguste, din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kisselef, iar departe, orizontul albastru. Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depărtărilor. O mare dragoste de viaţă, adânc înţeleasă şi trăită calm se desprindea din toată făptura lui Vlahuţă. Nimic brutal, nimic zgomotos, nimic disarmonic. Omul acesta avea ceva dintr-o altă epocă. Era potolit în gesturi şi vorba lui era domoală, plină, totuşi de o sonoritate catifelată. O energie care nu îmbrăca niciodată forme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sumbri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru. Ştia să rămână poet în mijlocul înfrigurării contemporane şi să trăiască pentru ei şi ai lui, cu lumea lui de visuri, cărora le dădea o aşa de mare intensitate, încât deveneau realizări.

Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanţelor. Asemenea albinei, din cea mai umilă manifestare a vieţei, culegea mierea parfumată…

Mă uitam la el adesea, în vremea suculentelor ospeţe la care venea Coşbuc, Dobrogeanu-Gherea, Iosif, Goga, colo sus, în palatul funcţionarilor publici. Când îşi turna vin, îl gusta cu toate simţurile. Privea lung paharul gol. Ce elegant obiect de artă, câtă impalpabilă frumuseţe doarme într-un pahar gol! Ochii lui Vlahuţă se încântau de armonia vinului de chihlimbar sau de rubin, urcând în cristalul pur şi măritându-şi culorile cu transparenţa cupei; prindea, cu amândouă palmele, paharul şi-i savura contactul rotund şi proaspăt; cu mâini tremurătoare îl ridica şi, cu ochii pe jumătate închişi, cu nările în freamăt, aspira din plin aroma generoasă a licoarei lui Bachus… Şi numai după această sensuală pregătire, sorbea din primul pahar – după ce alţii goliseră, pe nerăsuflate, câteva…

Înainte de a aprinde o ţigară, o pipăia, îi mângâia silueta fină şi elegantă… Se minuna de fenomenul misterios al chibritului care scapără şi se aprinde, pâlpâire efemeră a unui fluturaş de foc, minusculă şi fermecătoare feerie… Cel dintâi fum albăstrui, amestecat cu aburul parfumat al cafelei abia turnate, urca înspre tavan şi-n împreunarea lor, Vlahuţă părea că trăieşte eternităţi de vis şi de voluptate, pe care grăbiţii veacului nu le mai cunosc, căci au pierdut cultul amănuntului şi al armoniilor intime…

Personalitatea lui Vlahuţă, aşa cum l-am văzut eu, va trăi de-a pururi în proza lui mlădioasă, plină de ritm şi de bucurie a simţurilor, în proza lui care se leagănă, coboară şi urcă în curbe armonioase, cu graţia unei sirene care ar dansa în valuri luminoase şi pure, în cadenţe mângâiate şi mult liniştitoare…

L-aş fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârşindu-se într-un decor vrednic de el. Dar a murit ca şi ceilalţi mari prieteni ai săi, moarte săracă şi neagră…

Caragiale printre străini. Delavrancea la Iaşi, în cele mai triste clipe ale vieţii sale, când ţara îi trecea prin ceasurile cele mai grele. N-a trăit măcar câteva luni mai mult, bietul conu Barbu, să-şi vadă visul cu ochii! Coşbuc era o zdreanţă… Îl sfâşiase pieirea scumpului său copil, zdrobit de un automobil.

N-au avut un sfârşit senin oamenii aceştia. Intraseră, de vii, în nemurire, dar moartea lor n-a fost august crepuscul de zei, ci agonie de muritori nefericiţi.

Aş vrea totuşi să uit că războiul a trecut peste Vlahuţă, ruinându-l, îmbătrânindu-l, schimbându-l, doborându-l. Pentru mine el va trăi de-a pururea în decorul familiar, alături de buna doamnă Vlahuţă, în odăile luminoase şi primitoare, în soarele lui Grigorescu. Îl văd turnând vin în cupa lui Coşbuc, evocând pe Caragiale, mângâind genele foarte lungi ale unui copil din vecini sau contemplând cu o infinită voluptate de la fereastra cu muşcate roşii, vibraţiunile albastre şi liniştite ale depărtărilor.”

*****

sursa: Victor Eftimiu, Fum de fantome. Evocări, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1940, pag. 39-42

Ce nu știați despre George Bacovia

În familie i se spunea Iorguţ.
Numele lui real era Gheorghie Vasiliu şi a fost al cincilea copil din cei nouă (primul dintre aceştia a murit foarte mic) pe care i-au avut Dimitrie şi Zoiţa Vasiliu, un comerciant şi o casnică. La vîrsta de şapte ani, s-a îmbolnăvit de malarie, întîrziind înscrierea în clasa întîi. În convalescenţă, a fost îngrijit de bunica Paraschiva, căreia i se spunea Pachia.
Nu a fost un elev bun la învăţătură. Institutorii i-au acordat toate calificativele, de la superlativul „foarte silitor”, la îngrijorătorul „atenţie mare”. În clasele mici, a primit nota 8 la purtare, a fost corigent la limba română, geografie, istorie, elină, matematică şi ştiinţe fizico-chimice. A primit însă menţiuni şi premii pentru desen, muzică şi gimnastică. Din cauza varicelei, în clasa a patra a rămas repetent.
Îi plăcea sportul, în special patinajul, înotul şi gimnastica. Lucra mult la bare, la paralele şi la inele. Prietenii spuneau că avea „o musculatură de atlet”. Iubea mult porumbeii. În şcoala primară şi în liceu a crescut şi îngrijit peste două sute de porumbei din mai multe rase şi de toate culorile. Fiecăruia îi dăduse cîte un nume. Plîngea cînd vreunul se pierdea sau era mîncat de vreo pisică ori de vreun uliu.
Tot în perioada liceului s-a îmbolnăvit de zona zoster, o eczemă intratabilă derivată din malaria şi varicela netratate serios. A suferit toată viaţa din cauza acestei eczeme situate la baza nasului. „Hidoşenia ei l-a torturat pînă la nebunie pe el, care era un desăvîrşit estet”, îşi amintea un prieten.  Si-a petrecut o noapte inchis in turnul Bisericii Precista din satul natal cand era mic, din neatentia paracliserului. Aceasta intamplare il va inspira sa scrie Amurg Violet.

La vîrsta de 17 ani, din dorinţa de a ajunge ofiţer, s-a înscris la Şcoala Militară din Iaşi. N-a suportat regimul de cazarmă şi, după numai două săptămîni, a evadat din internat, îmbrăcat în uniforma de cadet pe care şi-o cumpărase singur. S-a întors la liceul pe care l-a terminat după multe reexaminări, abia la vîrsta de 22 de ani, fără a-şi da bacalaureatul, obţinînd însă ca echivalent un certificat de absolvire a studiilor liceale cu media anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. În această perioadă dificilă din liceu, cînd era ameninţat cu repetenţia, a debutat în revista Literatorul condusă de Al. Macedonski cu o poezie semnată V. George.

La 18 ani a participat la un concurs de desen de natură patronat de Casa Regală prin Prinţesa Maria de Hohenzollern, unde i s-a acordat, în sala Atheneului din Bucureşti, premiul I cu cunună şi o medalie. Avea un talent deosebit pentru portrete şi caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieţii, cîteva sute pentru diverse gazete şi reviste, dar şi pentru propria sa plăcere. Culorile sale preferate, reflectate şi în poezie, erau albul, violetul, negrul, roşul („de sînge”) şi galbenul: „Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. Roşul e sîngele, viaţa zgomotoasă... După violet şi alb, am evoluat spre galben. Am ignorat culoarea albă, culoarea roşie. Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. În manualul de fizică nu mai găsesc altă culoare. În eprubeta mea, orice reacţie chimică dă precipitat galben.”

Ca şi liceul, nici studenţia n-a fost uşoară („din viaţa de student n-aş putea spune prea multe lucruri”): a fost exmatriculat de la Facultatea de Drept din Bucureşti după şase ani în care, din cauza nefrecventării cursurilor şi a examenelor nepromovate, a reuşit să încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea de Drept din Iaşi pe care a terminat-o cu greu şi fără a-şi da examenul de licenţă. Studenţia lui a durat de trei ori mai mult decît era termenul normal de studii în acea vreme. I s-a eliberat Cartea de avocat, dar n-a profesat niciodată. Într-un interviu de la maturitate, s-a confesat: „Îmi amintesc de ceata prietenilor mei, cu care ne adunam de multe ori într-o bojdeucă din mahalalele Iaşilor, pentru a citi versuri, a fuma ţigări şi a clădi castele, care nu s-au ridicat niciodată, nici măcar în Spania. Mulţi dintre cei care au fost odată au dispărut. Ceilalţi s-au făcut oameni cumsecade. Au ajuns avocaţi vestiţi sau profesori respectaţi.”

Ca poet, a publicat sub pseudonimele V. George şi G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu pseudonimele A. Muste şi Gr. Mustea - Muste(a) fiind numele strămoşilor paterni ai poetului, nume a cărei primă atestare datează din vremea lui Ştefan cel Mare. Ca recenzent şi prozator, a publicat sub pseudonimele Bob, Vag şi Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat din dicţionarul lui Haşdeu, cum cred că va fi făcut şi Arghezi în legătură cu rîul Argeşului”, a mărturisit într-un interviu.

La vîrsta de 35 de ani, i-a apărut prima carte, volumul Plumb, sub îngrijirea lui Ion Pillat („prietenul care mi-a adunat cu de-a sila versurile”), într-un tiraj de 500 de ex. Opt ani mai tîrziu, datorită unor prieteni (printre care, cel mai important şi mai apropiat a fost vărul său Grigore Tăbăcaru), a apărut ediţia a doua a cărţii. A participat la cenacluri şi la facerea mai multor reviste literare, dar fără să se implice niciodată serios.

În tinereţe, frecventa cafenelele, birturile, tavernele, mustăriile şi cîrciumile cu lăutari, unde îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor de nădejde şi un boem care nu prea dădea pe acasă. „Bacovia mai înseamnă însă şi altceva. Prescurtînd pe Bacchus în Baco, şi adăugîndu-i apoi cuvîntul latin via – calea, adică ajungi să vezi că Bacovia înfăţişează pur şi simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e şi regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău avînd renumele lor.”

Era un bărbat scund, cu o conformaţie plăpîndă, avea ochii albaştri, iar ticul său era să-şi ciupească mustaţa. În tinereţe purtase plete blonde. Mînca puţin, bea mult şi fuma mult. Era un om timid, tăcut şi retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum şi-l amintea un cunoscut. „De obicei stau aproape toată ziua în casă. Nu mă plictisesc şi nu mă neliniştesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viaţă. Şi-apoi n-am fost totdeauna prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuşti, care să construiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înţeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sînt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele... Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Uneori îşi lăsa barbă (spre disperarea soţiei) şi purta mai mereu pelerină neagră. Avea o grădină destul de mare unde îi plăcea să se plimbe şi unde era vizitat de prieteni: „Cu toată starea mea, nu sînt lipsit de prieteni. Zilnic sînt cercetat de cunoscuţi şi amici, are caută să mă distragă din apatia în care te cufundă inconştient izolarea... Caut oamenii, îmi place zgomotul lor. Ei mă cheamă, dar eu fug să nu aştern tăcere peste cheful lor”.

Scria în mijlocul naturii („deoarece operele mele sînt impresii de peisagii”), schiţînd cu creionul, pe caiete cu foi dictando, cîteva versuri pe care ulterior le relua şi le reformula, uneori vreme de mai mulţi ani, pînă ce poemul i se părea desăvîrşit. Scria greu şi, cel mai adesea, era nemulţumit. În momentele sale de depresie, voia să-şi ardă manuscrisele. Transcrierea poemelor, pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soţia lui.

Nu avea o conştiinţă artistică bine definită şi considera arta „ca o recreaţie după muncă”. Într-un interviu a mărturisit: „Nu am nici un crez poetic. Scriu precum vobesc cu cineva, pentru că-mi place această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi, cînd găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă acest simple notiţe sînt în formă de versuri şi cîteodată par vaiete. Nu sînt decît pentru mine.”

Nu citea foarte mult şi nu avea scriitori preferaţi: „Este interesantă atitudinea tinerilor de astăzi în căutarea formei definitive. Nu-mi place tradiţionalismul şi nici pentru modernişti n-am laude... Cît priveşte despre mine, am fost şi rămîn un poet al decadenţii, fără a pierde nici grandoarea versurilor unui Vigny. Dintre confraţi... citesc din toţi, dar nu admit pe nimeni. Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue şi alţii [Verlaine, Rollinat, Jean Moréas], n-am simţit sufletul românesc vibrînd lîngă ei. Alt neam, altă vîrstă.” Comentariile criticilor literari la poemele sale i se păreau de-a dreptul fanteziste. Verbele sale favorite, conform frecvenţei din poezii, erau „plînge” şi „ninge”.

S-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană de ambii părinţi încă din adolescenţă, mai tînără decît el cu 14 ani şi pe care a cunoscut-o în perioada debutului. Asta după ce în prealabil poetul avusese cu altcineva un fiu natural, nerecunoscut legal (devenit ulterior agent al Siguranţei). Biografii o descriu pe Agatha Grigorescu, absolventă a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ulterior profesoară de limba română şi ea însăşi poetă, drept o ambiţioasă fără scrupule, căsătorită cu el doar din dragoste pentru poezie. A preluat comanda familiei şi s-a ocupat de slujbele şi opera poetului, protejîndu-l şi rezolvîndu-i toate problemele. Şi-a dedicat viaţa soţului, înfiinţînd casele memoriale din Bacău şi Bucureşti, impulsionînd editarea operei sale şi organizarea unui festival care să-i poarte numele. Cei doi au avut un băiat, Gabriel, devenit ulterior custodele casei memoriale, apoi, după moartea mamei, coordonator al Cenaclului Literar „George Bacovia”. Acesta a avut la rîndul său un fiu (astăzi un medic cunoscut); a murit la un azil de bătrîni în urma unui atac cerebral.

Îi plăcea muzica încă din şcoală, cînd făcuse parte din coruri patriotice şi învăţase să cînte la vioară. Nu era un instrumentist bun şi nici nu compunea, dar improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile versuri: „În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întîi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă. Am făcut şi compoziţii pentru mine.” Cînd era singur, obişnuia să fredoneze. Privind un gramofon într-o bodegă, ar fi oftat: „Viaţa se mecanicizează mereu.” În sălile de concert ajungea rar, dar obişnuia să meargă la cinematograf şi la teatru. La împlinirea a 75 de ani, revista Muzica i-a dedicat un număr special, conţinînd un grupaj de lieduri pe versurile sale.

A fost bolnav mai toată viaţa; eczema intratabilă i-a afectat psihicul. La vîrsta de 33 de ani a fost internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti; la vîrsta de 47 de ani, la clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 55 de ani, la clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti. Bolnav fiind, vreme de zece ani n-a publicat nici o poezie inedită.

De-a lungul vieţii, a avut mai multe slujbe. Din cauza boemiei sale, dar şi a bolii, îi era greu să respecte un program de lucru, cerea mereu concedii sau îşi dădea demisia. Astfel, a fost, rînd pe rînd, suplinitor şi profesor de desen şi caligrafie la Şcoala Normală/Comercială de Băieţi din Bacău, funcţionar şi ajutor de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti (oraş în care poetul s-a mutat definitiv, împreună cu soţia sa, în anul 1933) sau şef de birou la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Mărturisea într-un interviu: „De luni de zile fac anticameră şi măsor culoarele pentru un post promis de mult. Dar şi la ministerul scriitorilor şi la celelalte, locurile sînt ocupate. Ce-i aia artist, scriitor? Mi-ar conveni mai bine un post la Ministerul Ocrotirii sociale. Tot nu mă simt eu bine. Din jocul de-a poetul nu poţi ieşi niciodată teafăr. Mulţimea îşi trăieşte viaţa în felul ei, şi face bine. Cine trecee dincolo şi arde aripile, îşi scurge tot sîngele. Ce-i aceea poet? În loc de Ministerul Artelor mă îndrept spre cel al Sănătăţii. Totuna-i. Numai să fie şi acolo.” A primit, de asemenea, cîteva sinecuri: referent la Direcţia Educaţiei Poporului, bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului sau consilier la Departamentul Artelor. În a doua parte a vieţii, a fost pensionar al Societăţii Scriitorilor Români, al Casei Scriitorilor şi, în cele din urmă, al Uniunii Scriitorilor. „Nu m-am născut bogat, şi poate nu voi fi niciodată. Dacă aş avea bani mulţi, aş chema poeţii lumii în jurul meu şi am schimba astfel rostul vieţii. Pe cînd aşa, mă mulţumesc cu tăcerea.”

În timpul bombardamentelor americane asupra Bucureştiului din aprilie/iulie 1944, fiul şi soţia lui s-au refugiat în afara oraşului, la Pucioasa, dar poetul a rămas în casa familiei împreună cu o mătuşă. Nu făcuse şi nu-l interesa politica, dar începînd cu anul 1947, în plin deceniu stalinist, i s-a refuzat reeditarea operei din cauza artei sale „decadent-burgheze”. „Eu nu fac politică şi nu rîvnesc la posturi oficiale. Aş dori să fiu anarhist în domeniul esteticii, că altfel te zbuciumi în zadar.”

În timpul vieţii a primit mai multe premii în bani - printre care şi Premiul Naţional de Poezie; ajutoare şi pensii de onoare; i s-a conferit de două ori Ordinul „Meritul cultural” pentru litere şi opere literare, acordat de Regele Carol al II-lea, ulterior şi „Ordinul muncii”, acordat de autorităţile comuniste. Numele său a apărut (la recomandarea lui Lucian Blaga, ataşat cultural al României la Berna) în ediţia din 1934 a almanahului Who`s Who. Opera sa a fost comentată în presă, la radio şi în cărţi de critică literară, i s-au făcut portrete, a citit în amfiteatre studenţeşti arhipline, iar poemele sale au fost traduse în antologii apărute în limbile maghiară, germană, franceză, cehă şi polonă. Spre sfîrşitul vieţii a fost reeditat şi omagiat cu fast în cadrul mai multor ceremonii şi festivităţi.

La vîrsta de 73 de ani, a înregistrat la Radio Bucureşti 28 de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 şi 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Aceasta este singura înregistrare radiofonică a poetului - mai făcuse una cu un an mai devreme, dar banda imprimată se ştersese. Soţia sa a povestit că poetul îşi pierduse între timp dinţii şi, jenat, refuzase să mai citească. S-a lăsat, în cele din urmă, convins, dar înregistrarea (făcută acasă - pe fundalul unuia dintre poeme se aude lătratul cîinelui din curte) a decurs greu: poetul abia şi-a citit versurile, mecanic şi grăbit, extenuat (stătea rezemat de divan), cu voce slabă şi dicţie neclară. A fost dezamăgit de înregistrare: „Am dat rasol. Dar aşa o să scap mai uşor de oaspeţi. Vocea mea o să le-ajungă. Şi, trag, nădejdea, o să-i şi sperie”.

A murit la ora 8 dimineaţa, la el acasă. Diagnosticul medicului legist a fost de neoplasm vezical. A fost înmormîntat în cimitirul Şerban Vodă (Bellu), în sectorul dedicat oamenilor de artă şi de ştiinţă, iar ceremonialul funerar oficial a avut asistenţă de rang guvernamental. Comunicatul Agerpres a consemnat dispariţia „unui fruntaş al poeziei româneşti din ultimele decenii”. În anii ce au urmat morţii sale, numele poetului a fost atribuit străzii Frăsinatului, unde se află casa memorială din Bucureşti, precum şi unei şcoli, unui liceu teoretic, unui festival de poezie şi unei universităţi, toate din Bacău.

Opera sa cuprinde şapte volume de poezie (dintre care unul postum), o carte de poeme în proză şi un mic roman „liric social” de treizeci de pagini („în proză pot să mişc membrele mai liber”). Cele mai frecvente zece cuvinte din poezia lui sînt, chiar în această ordine, următoarele: „noapte”, „mai” (cu sensul de „încă”), „toamnă”, „plînge”, „trist”, „ninge”, „veni”, „se duce”, „singur” şi „alb”. 

Marius Chivu 

sursa: https://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/tot-ce-nu-stiati-despre-bacovia

Ascultă vocea lui George Bacovia recitând poezia Decembre

Gheoghe Tomozei - Acord final, volumul Labiș, sunt spiritul adâncurilor

Acord final

Începută cu volumul Moartea căprioarei, 1964, și continuată cu Albatrosul ucis, 1966, strădania mea de a oferi în ediții cât mai bogate poezia prietenului dispărut e aproape de împlinire. Biografia Moartea unui poet pe care intenționez s-o adaug edițiilor îngrijite aici mă va elibera de tiranica îndatorire pe care mi-am asumat-o, încă din anul morții lui Labiș: aceea de a-l ”povesti” cu cuvinte ale prețuitorului, dar și ale martorului ocular și de a-i propaga opera.


Mai devreme decât aș fi crezut poezia lui Labiș se clasicizează (au apărut și destructorii), semn că ea operează asupra conștiinței noastre și își confirmă locul pe care toți cei ce l-au iubit i l-au sorocit într-o literatură bogată în maeștri, încă de la primele semne ale afirmării neobișnuitului său meșteșug, ale magicei sale chemări...

Gheorghe Tomozei
toamna 1970

(prolog la volumul Labiș, sunt spiritul adâncurilor, ediție apărută sub îngrijirea lui Gheorghe Tomozei)