Oricine călătoreşte în Republica Chile se va întâlni, într-o formă sau alta, cu opera şi memoria lui Pablo Neruda, marele poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1973. Ocupându-mă de viaţa şi activitatea poetului, am aflat, întâmplător, că acesta a fost vizitat, la reşedinţa sa din Isla Negra, de domnul Dumitru Popescu, cunoscutul scriitor şi demnitar român, căruia i-am solicitat un scurt interviu pe această temă.
Acest interviu, împreună cu peste 20 de articole şi interviuri despre cultura şi civilizaţia chiliană, va intra în sumarul volumului O călătorie la capătul lumii, scris împreună cu Doina Rad, volum care urmează să apară, în cursul acestui an, la Editura Tribuna. (I.R.)
Ilie Rad: – Stimate Domnule Dumitru Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost de acord să facem acest interviu despre Pablo Neruda, mai ales că sunteţi, în mod cert, singurul român în viaţă, care l-a cunoscut pe marele poet chilian. Din investigaţiile făcute de mine, rezultă că Pablo Neruda ne-a vizitat de trei ori ţara: în 1950, 1951 şi 1960, fiind cucerit de ospitalitatea românilor (“În puţine locuri din lume mi-am făcut atâţia fraţi, într-un timp aşa de scurt”, scrie el în volumul memorialistic, Mărturisesc că am trăit.) L-aţi cunoscut pe Pablo Neruda, cu ocazia acestor vizite în România?
Dumitru Popescu: – Eu nu-l întâlnisem pe Pabo Neruda, în deceniul al şaselea, când lucram în presă, dar eram la curent cu vizitele sale, şi mai ales cu poezia sa, tradusă şi tipărită în România. Chiar celor ce nu-l cunoşteau personal le devenise familiar, căci presa noastră îi acorda o atenţie afectivă. Era pentru noi o efigie a geniului liric revoluţionar, ce anima popoarele latino-americane, cuprinse de furtuna eliberării.
– Mi-aţi spus că aţi fost în Chile, în 1970, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale. Cu ce ocazie aţi călătorit în ţara lui Neruda?
– Fusesem trimis să mă întâlnesc cu conducerea Partidului Comunist, să am convorbiri politice cu Luis Corvalan, un militant de forţă al stângii din America de Sud, care întârzia însă cam mult obedienţa faţă de patronul ideologic (şi financiar) de la Moscova. Nu ştiu dacă l-am clintit din convingerile şi orientările sale, dar i-am înfăţişat tabloul real al hegemonismului sovietic şi consecinţele nefaste ale acestuia, pentru mişcarea comunistă mondială. Fireşte, am strecurat şi aluzii critice privitoare la propria sa orientare, ce contribuia la estomparea Partidului Comunist, cel puţin în ochii confraţilor din alte partide, ce nu se mai supuneau dicteului moscovit.
– În ce context v-aţi întâlnit cu Pablo Neruda, care v-a invitat apoi la Isla Negra, reşedinţa lui preferată?
– Neruda a aflat de la preşedintele Partidului Comunist, Luis Corvalan, că mă aflu în Chile, şi l-a rugat pe acesta să includă în programul vizitei mele o călătorie la Isla Negra, de fapt petrecerea unei zile întregi, cu el şi soţia. Când am ajuns acolo, m-a îmbrăţişat (ca şi pe ambasadorul României, care m-a însoţit) cu o căldură neobişnuită, ca pe un frate, pe care nu l‑a mai văzut de mult. Mi-a mărturisit că îi e dor de România, ca şi de oamenii de cultură pe care i-a cunoscut, cu ocazia călătoriilor sale în ţara noastră, afirmând că are cele mai emoţionante amintiri despre frumuseţea omului român, tot atât de temperamental ca şi ei, latino-americanii.
– Cum era Neruda în relaţiile cu cea de-a treia lui soţie, Matilde Uruttia? Era aceasta o figură dominantă, protectoare a poetului?
– Mă întrebaţi despre doamna Matilde. Mi-a făcut o impresie puternică, deşi, la drept vorbind, la prima vedere nu se evidenţia prin nimic deosebit. Tocmai contrastul dintre aspect şi fond m-a frapat şi mi s-a impregnat în memorie. Ca femeie, putea fi taxată drept o blondă ştearsă, păstrând totuşi ceva dintr-o strălucire mai veche, probabil din vremea când îşi exercita profesiunea de cântăreaţă.
Vă interesează dacă era dominantă ori protectoare. Nu, departe de aşa ceva! Era o femeie dezbrăcată total de însemnele puterii de gen: autoritarism, sex-appeal sau supuşenie înşelătoare. Ei doi comunicau prin fluxul psihic şi emoţional, printr-o convergenţă lăuntrică, dincolo de convenţia relaţiei matrimoniale. Călătoriseră împreună, şezuseră alături prin mari capitale, aveau acelaşi bagaj de reprezentări despre diferite puncte ale globului şi o imagine unitară identică cu privire la omenire. Aceasta sudează legătura dintre doi prieteni sau doi iubiţi, nu? O bună parte a vieţii lor trecute constituia bun familiar comun.
Îi cunoşteam lui Neruda, din fotografiile de presă, profilul sever, de căpetenie incaşă, nasul acela acvilin de piele roşie, cu ceva dramatic şi rapace în formatul său. Acum îl vedeam surâzând între soţia iubită, în stare, mi se părea, să înmoaie orice substanţă dură, inclusiv cea umană, şi nişte „vechi prieteni”, ce-i făceau plăcerea să-l viziteze acasă, în îndepărtata sa ţară. Citeam pe faţa doamnei Matilde o blândă mândrie suverană, izvorâtă din realitatea că e perechea intimă a unui mare poet al lumii. Avea gesturi aparent leneşe, dar sugestive, reliefate mai ales în timpul servirii mesei. Recunosc, memoria mea, dispersată în alte direcţii, n-a reţinut şi meniul (pregătit de ea însăşi), dar îmi amintesc că a fost uimitor de uşor de digerat, ca şi când ar fi avut la bază savantul echilibru gastronomic chinezesc.
– E adevărat că, atunci când avea musafiri, lui Neruda îi plăcea să îşi trateze singur oaspeţii, cu băuturi preparate de el însuşi?
– Adevărat, ne-a dat să bem ceva preparat de el, dar nu s-a lăudat cu aşa ceva. S-a lăudat însă, şi foarte apăsat, cu muzeul său, al miniaturilor de nave maritime. A păstrat pentru final dezvăluirea „comorii”, după terminarea prânzului, când epuizasem fondul discuţiilor, şi a făcut-o gradual, ca un meşter al surprizelor. Erau acolo, în cea mai mare încăpere a locuinţei, zeci şi zeci de adevărate capodopere ale respectivului artizanat – goelete, corăbii medievale, cargoboturi şi pacheboturi ale secolelor nouăsprezece şi douăzeci. Cumpărate, primite cadou, câteva câştigate la loterii şi la jocuri de noroc. Se arăta nespus de mândru de ele, încât şi le lăuda mai abitir ca pe volumele de literatură. La drept vorbind, îmi dau acum seama, poezia lui n-a făcut obiectul niciuneia din povestirile sale. Trecea repede peste acest subiect. Singurul element pe care a ţinut să ni-l dezvăluie, din cariera sa lirică, a fost debutul din adolescenţă, şi faptul că repede, după 20 de ani, a devenit vedetă internaţională, cu volume tipărite în diferite limbi.
– Se ştie că forţele de stânga din Chile au ezitat între a-l numi candidat la prezidenţiale pe Neruda sau pe Salvador Allende (acesta din urma mai candidase încă de trei ori, de fiecare dată fără succes). Neruda, ca un membru de partid disciplinat, a acceptat candidatura, dar în cele din urmă a fost propus, totuşi, Allende, care a şi câştigat. Aţi discutat acest detaliu cu Pablo Neruda?
– Da, am discutat despre candidatura lui Neruda la prezidenţialele chiliene, ce tocmai se apropiau! Mi s-a părut că aceasta candidatură îl persecuta ca o obsesie sinistră. Nu era de glumit cu starea lui de spirit. Mi-a spus deschis că nu mai poate dormi, sub presiunea respectivei virtualităţi, şi orice discutam, până la urmă subiectul se încheia printr-o nouă lamentaţie. Pare neveridic, dar la un moment dat m-a rugat, cu un ton prietenesc-confidenţial, să pun o vorbă bună la Corvalan, ca să renunţe la această idee cumplită. La întâlnirea cu preşedintele partidului, dinainte de plecare, chiar i-am strecurat acestuia dilema lui Neruda. De o manieră diplomatică, desigur, ca lucruri percepute de mine, nu afirmate de candidatul lor, care, chipurile, le ascundea cu discreţie, dar mie îmi deveniseră transparente.
– Aţi discutat despre Premiul Nobel? Neruda fusese de mai multe ori nominalizat la acest premiu (pe care îl va lua în 1971), iar Mihai Beniuc spune în memoriile sale că Neruda ar fi propus şi un român pentru Premiul Nobel. (“Au fost scriitori ca Neruda, cu care eram prieten, şi Quasimodo, care au stăruit ca şi un român să ia Premiul Nobel. Dar propunerile lor nu s-au soldat cu vreun suces.”)
– Sigur că am deschis discuţia despre Premiul Nobel. Neruda mi-a spus că, de fapt, dacă va lua acest premiu, el va fi decernat minerilor din Valparaíso, el nefiind decât glasul acelora. Îi considera eroi, demni urmaşi ai incaşilor, şi a citat un vers din poeziile închinate acestora, în care, reţin, se distingea ţipătul cositorului frânt, ca vocea minerilor oprimaţi. N-a făcut istoricul candidaturilor sale la această înaltă distincţie mondială.
Cât priveşte românul acela, la care spuneţi că se referea Beniuc, probabil că era proiecţia propriilor aspiraţii ale „toboşarului timpurilor noi”.
– Aţi vorbit despre antologia sa, 44 poetas rumanos, apărută în Argentina, în 1967, antologie total necunoscută în România?
– Nu mi-a spus nimic despre o asemenea antologie, de care aud şi eu pentru prima dată.
– Aveţi vreo fotografie din acea călătorie? V-a dat Neruda vreo carte cu autograf? Aţi evocat undeva întâlnirea Dvs. cu Neruda?
– N-am făcut fotografii, aşa ceva nu ne-a trecut niciunuia prin cap, şi n-am cerut autografe. Eu am mai scris despre călătoria mea chiliană, dar în ansamblu. E prima dată când, la solicitarea dumneavoastră, evoc întâlnirea cu Pablo Neruda, la el acasă.
– Ce impresie v-a făcut reşedinţa lui Neruda, de la Isla Negra?
– Isla Negra mi-a apărut ca o mică oază de linişte terestră, la marginea oceanului. Dacă nu mă înşel, e de fapt o peninsulă. Ce m-a mirat e că un poet atât de vulcanic, încărcat de energii oceanice, strigând la popoare să-şi apere identitatea şi autostăpânirea, înfruntând ideatic şi metaforic coloşii autorităţii mondiale, s-a instalat într-un asemenea culcuş, în acea atmosferă aproape somnolentă. Probabil că forţa fanteziei sale avea nevoie să se şi odihnească!
– Se ştie că Pablu Neruda a dedicat unele poezii lui Stalin, pe care nu şi le-a renegat, după faimosul raport al lui Hruşciov, la Congresul XX al PCUS, dimpotrivă, le-a inclus în operele sale complete. Cum apreciaţi această consecvenţă?
– Ştiu că Neruda a scris o odă la moartea lui Stalin. Din câte îmi amintesc, el îl adula pe şeful PCUS ca generalisim, sub al cărui comandament popoarele Rusiei au pus pe fugă cea mai teribilă maşină de război din istorie. El susţinea că, fără eroismul ruşilor conduşi de Stalin, lumea ar fi gemut şi astăzi sub cizma nazistă, în sclavie rasistă.
De altfel, cum reiese şi din cărţile Svetlanei Aleksievici, scriitoarea belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, o mare parte a ruşilor de azi susţin aceeaşi teză, că Stalin a salvat atât ţara lor, cât şi omenirea.
– În ce limbă v-aţi înteles cu Neruda?
– Pentru discuţiile ce se proiectase să le port cu Luis Corvalan, aveam cu mine un translator de spaniolă. Neruda a fost bucuros să poată vorbi, acasă la el, în limba lui.
– L-aţi cunoscut pe ambasadorul de la acea dată al României în Chile, Vasile Dumitrescu, cel care l-a cooptat pe Nicoale Ceauşescu în rândurile Partidului Comunist. Cum vi s-a părut?
– Vasile Dumitrescu, fost ziarist, m-a însoţit pe tot parcursul călătoriei în Chile. Era un taciturn simpatic. Chiar când vorbea, trebuia să-ţi ciuleşti urechile, ca să întreţii un dialog cu el. Ştia o mulţime de lucruri şi de acasă, şi de acolo. Colecta întâmplări hazoase, în ciuda faptului că nu avea umor.
– La finalul acestui dialog, ne puteţi dezvălui la ce lucraţi?
– Am un roman gata de tipar, sau sub tipar – nici nu ştiu care e situaţia –, la Editura RAO, unde procesul editorialistic se tot lungeşte. Lucrez la un volum de proză scurtă, care, spre deosebire de roman, comportă dificultatea trecerii mereu de la un univers uman la altul. Am să-l dau anul acesta unei edituri, cu speranţa de a apărea în 2020.
– Vă mulţumesc foarte mult!
Interviu realizat de
Ilie Rad
Pablo Neruda, pe numele său real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, s-a născut la 12 iulie 1904 în Parral, un oraş aflat la 300 km sud de Santiago de Chile. Mama sa, învăţătoare, moare după o lună, iar doi ani mai târziu, tatăl său, lucrător la căile ferate, decide să se mute la Temuco, recăsătorindu-se.
Îşi face debutul ca poet la 18 iulie 1917 în ziarul La Mañana, din Temuco, unde publică articolul intitulat „Entuziasm şi perseverenţă„, sub semnătura Neftalí Reyes. La 30 noiembrie 1918 publică poemul „Ochii mei” în revista Corre-Vuela din Santiago, urmat, în cursul aceluiaşi an, de alte trei poezii în aceeaşi revistă. Colaborează la Selva Austral din Temuco, publică în reviste din oraşele Chillán şi Valdiva, sub diferite pseudonime. Ia parte la jocurile florale de la Maule cu poemul „Ideal nocturn„, obţinând premiul al treilea. În 1920 adoptă definitiv pentru scrierile sale pseudonimul de Pablo Neruda. La 28 noiembrie 1920 obţine premiul întâi la sărbătoarea primăverii din Temuco şi devine, câteva luni mai târziu, preşedintele Ateneului literar al liceului din Temuco şi secretar adjunct al Asociaţiei elevilor din oraşul Cautin. Pregăteşte două cărţi – Insulele ciudate şi Osteneli zadarnice – pe care nu le publică. O parte din acestea vor constitui material pentru lucrarea Crepuscular.
În 1921, Pablo Neruda pleacă la Santiago pentru a urma Institutul Pedagogic şi a deveni profesor de franceză. La 14 octombrie obţine premiul întâi la concursul Federaţiei studenţilor din Chile pentru poemul său Cântecul sărbătorii, care se publică în revista Federaţiei studenţilor intitulată Juventud. Colaborează la revista Claridad, organ oficial de presă al Federaţiei studenţilor. La 24 august 1922, sub egida grupului literar Vremia are loc un recital din versurile poeţilor Joaquín Ciufuentes, R. Monestier, Alberto Rojas Giménez şi Pablo Neruda. În octombrie 1922, revista Los Tiempos, din Montevideo, dedică un număr poeziei tinere, incluzând şi poezia lui Neruda. În august 1923 apare la editura Claridad ediţia oficială a volumului Crepuscular. Revista Dionysios, condusă de Aliro Oyarzún, îi publică patru poezii, dintre care ultimele trei vor face parte din Prăştiarul entuziast, carte scrisă în 1923, dar publicată abia în 1933. Publică patruzeci şi două de articole de critică în revista Claridad sub pseudonimul Sachka. În iunie 1924 apare la editura Nascimento ediţia princeps a celor Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare.
În anul 1925, Pablo Neruda se află în fruntea revistei Caballo de Bastos. Colaborează la diferite publicaţii literare, cum sunt Andamios, Ali Baba, Dinamo, Renovación, precum şi la ziarul La Nación. La editura Nascimento apare ediţia princeps a volumului Încercarea omului infinit, volum care poartă două date: anul 1925, data de tipărire şi 1926, anul de apariţie. La aceeaşi editură apar în 1926 ediţiile princeps ale volumelor Inele şi Locuitorul şi speranţa sa. În revista Atenea se publică Durere şi Chinuri, poeme care vor face apoi parte din Reşedinţa pe pământ sub titlul Madrigal de iarnă, respectiv Fantomă.
Pe plan profesional, alege viaţa politică, astfel că în anul 1927 este numit consul onorific la Rangoon (Birmania). Un an mai târziu este numit consul la Colombo (Ceylon), iar în 1929 ia parte la Congresul Panhindus desfăşurat la Calcutta. În 1930 este numit consul la Batavia (Java), apoi consul la Singapore. În 1932, după o călătorie de două luni pe mare, se reîntoarce în Chile. Este numit apoi, pe rând, consul în Buenos Aires, Barcelona, Madrid.
La 18 iulie 1936 începe războiul civil spaniol, iar Neruda străbate ţara întreagă ţinând conferinţe. Pe frontul de luptă din Barcelona se publică, în plin război civil, Spania în inimă. În 1939 este numit consul, cu sediul la Paris, pentru problemele emigrării spaniolilor. La 2 ianuarie 1940 se reîntoarce în Chile, în luna august plecând însă spre Ciudad de Mexico, în calitate de consul general. În 1941 scrie Cânt pentru Bolivar, editat de Universitatea Naţională Autonomă din Mexic. În octombrie 1941 primeşte titlul de doctor honoris causa din partea Universităţii din Michoacán. În decembrie este atacat de un grup de nazişti la Cuernavaca, prilej cu care sute de intelectuali din toată America îşi manifestă sentimentele lor de solidaritate faţă de Pablo Neruda.
În februarie 1943 face o călătorie în Statele Unite, pentru a lua parte la întâlnirea „Glasul Americilor”, desfăşurată la New York. Se înapoiază în Mexic, iar la 27 august i se consacră o adunare festivă cu prilejul plecării sale din această ţară, la care iau parte două mii de persoane. La 1 septembrie îşi începe călătoria spre Chile, vizitând în drum ţările de pe coasta Pacificului. La 3 septembrie se află în Panama, iar la 9 septembrie în Columbia, ţară în care este oaspete de onoare al guvernului prezidat de López şi al oraşului Manizales. La Caldas ia fiinţă complexul şcolar Pablo Neruda. La 22 octombrie se află la Lima şi apoi la Cuzco, unde vizitează ruinele preincaşe de la Macchu Picchu. Este oaspete de onoare al oraşului Arequipa. Soseşte la Santiago de Chile la 3 noiembrie, ţinând conferinţele intitulate Călătorie în jurul poeziei mele şi Călătorie în inima lui Quevedo. În 1944 obţine premiul municipal pentru poezie.
La 4 martie 1945 este ales senator al republicii din partea provinciilor Tarapacá şi Antofagasta. Se editează broşura Salut Nordul şi Stalingradul. Obţine Premiul Naţional pentru Literatură în patria sa. La 30 mai rosteşte primul său discurs în Senat, editat apoi în Patru discursuri. În luna iulie 1945 devine membru al Partidului Comunist din Chile şi al Academiei Braziliene de Literatură din Rio de Janeiro. La 18 ianuarie 1946 este decorat de guvernul Mexicului cu Ordinul Vulturul Aztec. Cu prilejul candidaturii lui Gabriel Gonzáles la preşedinţie, este numit şef al sectorului de propagandă naţională. La 28 decembrie, printr-o şedinţă a tribunalului, numele său oficial devine Pablo Neruda. La 27 noiembrie publică în El Nacional din Caracas (în Chile exista cenzura presei de la 4 octombrie) Scrisoare intimă adresată unor milioane de oameni, motiv pentru care preşedintele Republicii Chile îi intentează un proces politic. La 6 februarie 1948 rosteşte un discurs în Senat, publicat apoi sub titlul Acuz. În februarie, Curtea Supremă aprobă destituirea lui Neruda din funcţia de senator al Republicii şi tribunalul hotărăşte arestarea sa. Începând de la această dată trăieşte ascuns în Chile, scriind Cânt general.
La 24 februarie 1949 pleacă din Chile traversând munţii, prin sud, luând parte la Primul Congres Mondial al Partizanilor Păcii, prilej cu care îşi dezvăluie ascunzătoarea. Este numit membru al Consiliului Mondial al Păcii. În iunie face o primă călătorie în Uniunea Sovietică, unde asistă la festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la naşterea lui Puşkin. La 27 iunie este omagiat la Moscova de Uniunea Scriitorilor Sovietici. În iulie vizitează Polonia şi Ungaria, în august Mexicul, iar în septembrie ia parte la Congresul latino-american al Partizanilor Păcii, desfăşurat în Mexic, ţară în care rămâne până la sfârşitul anului, fiind grav bolnav. I se editează operele sau selecţii din poemele sale în Germania, Cehoslovacia, China, Danemarca, Ungaria, SUA, Uniunea Sovietică, Mexic, Cuba, Columbia, Guatemala, Argentina. Poezia sa este tradusă în hindusă, urdu şi bengaleză. În perioada 16-22 noiembrie 1950 ia parte la cel de al doilea Congres Mondial al Partizanilor Păcii care are loc la Varşovia. La 22 noiembrie primeşte împreună cu Picasso şi alţi oameni de artă, Premiul Internaţional pentru Pace pentru poemul său Să se trezească pădurarul.
La 10 februarie 1952, la Capri, începe să scrie volumul Strugurii şi vinul. În lunile iulie şi august călătoreşte în Berlin şi Danemarca. În Chile este revocat ordinul de arestare emis împotriva sa. Se înapoiază la Santiago de Chile, unde este întâmpinat cu mari manifestaţii omagiale de bun venit. În decembrie face o vizită în Uniunea Sovietică în calitate de membru al juriului pentru acordarea Premiului Internaţional pentru Pace. Un an mai târziu i se înmânează Premiul Stalin pentru Pace. În 1954 Pablo Neruda îşi donează biblioteca şi alte bunuri universităţii din Chile, iar aceasta hotărăşte la rândul ei să finanţeze Fundaţia Neruda pentru Dezvoltarea Poeziei.
În 1955 înfiinţează şi conduce revista La Gaceta de Chile şi i se publică un volum de poezii alese în limba persană. Face un voiaj în Uniunea Sovietică, China şi alte ţări socialiste, precum şi în Italia şi Franţa. Întorcându-se în America, prezintă recitaluri de poezie în Brazilia şi la Montevideo, apoi îşi petrece vacanţa la Totoral, regiunea Córdoba, republica Argentina.
În 1958, activează în cadrul companiei politice în vederea alegerii preşedintului Republicii Chile. Face turnee şi organizează adunări populare, pornind într-o călătorie în jurul lumii, trecând şi prin ţara noastră, participă activ la viaţa politică a timpului său, prin opere militante puse în slujba demnităţii umane. Călătorii, conferinţe, premii şi titluri academice, editarea în tiraje impresionante a operelor sale în spaniolă şi în numeroase alte limbi marchează recunoaşterea marii valori a poeziei sale, care culminează cu dercenarea Premiului Nobel pentru literatură în octombrie 1971. Nu mai puţin strălucită este activitatea politică din ultimii ani ai vieţii. În 1969 este desemnat din partea Partidului Comunist candidat la preşedenţia Republicii Chile şi în această calitate străbate întreaga ţară şi ia parte la tratativele care conduc la formarea Unităţii Populare. Ulterior se retrage în favoarea lui Salvador Allende, care este desemnat candidat unic. În 1970 ia parte activă la campania electorală a lui Allende. După victoria Unităţii Populare, când Allende devine preşedintele ţării, Neruda este numit ambasador în Franţa.
În 1972 este invitat la New York la Reuniunea Pen Clubului, unde ţine discursul de deschidere şi protestează împotriva blocadei la care Statele Unite ale Americii supuseseră ţara sa. Începe să-şi scrie Memoriile. Renunţă la funcţia de ambasador la Paris şi se întoarce în Chile, prilej cu care guvernul organizează în cinstea lui o mare adunare populară pe stadionul naţional din Santiago. La mijlocul anului 1973, adresează o chemare intelectualilor latino-americani şi europeni pentru evitarea războiului civil în Chile. La 11 septembrie, un puci militar răstoarnă guvernul Unităţii Populare, iar preşedintele Salvador Allende este asasinat. Neruda moare la 23 septembrie 1973, la Santiago, la câteva zile după răsturnarea guvernului Unităţii Populare de către forţele armate reacţionare, conform versiunii oficiale, din cauza complicaţiilor medicale provocate de un cancer la prostată. Opinia publică internaţională a luat cunoştinţă cu profundă indignare de faptul că, după puciul militar, locuinţa sa din Valparaíso, precum şi cea din Santiago, unde se ţinea priveghiul pentru cel dispărut, au fost devastate şi distruse de fasciştii chilieni.
Anumite mărturii recente au pus sub semnul întrebării această versiune a faptelor şi au evocat un asasinat comandat de dictatură, pentru a evita ca Neruda să devină, din exil, unde se pregatea să plece, un oponent de prestigiu al noului regim. Teza asasinării, evocată încă de la început de unii dintre apropiaţii lui Neruda, şi sprijinită de alte mărturii şi documente medicale, a fost în cele din urmă audiată de justiţia chiliană la cererea Partidului Comunist din Chile, care a ordonat exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale poetului. „Neruda a fost asasinat„, a declarat Manuel Araya, pe atunci tânăr militant desemnat de Partidul Comunist Chilian pe postul de asistent şi sofer al scriitorului. Potrivit lui Araya, Pablo Neruda a murit la câteva ore după ce i-a fost făcută o injecţie misterioasă în timp ce era spitalizat în clinica Santa Maria din Santiago de Chile. Primele rezultate date presei de Institutul de Medicină Legală au arătat că într-adevăr poetul avea cancer în fază avansată, cu metastaze osoase, însă aceste descoperiri nu exclud varianta asasinatului, încă efectuându-se investigaţii pentru determinarea existenţei unor posibile toxine în organismul său, care ar putea sugera otrăvirea.
Poeziile lui Pablo Neruda au fost editate şi în România: Poeme, traducere de Constantin Varta, 1950, Poeme, traducere de Eugen Jebeleanu, 1951, Strugurii şi vinul, traducere de Maria Banuş, 1953, Cânt general, 1955, Poezii noi, traducere de Maria Banuş, 1963, Poezii (Colecţia „Cele mai frumoase poezii”), traducere de Radu Boureanu, 1965, Mătasea şi Metalul, traducere de A. Covaci, 1973, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Dan Munteanu Colán, 2011. În 2010 a apărut volumul de memorii Mărturisesc că am trăit, în traducerea Luminiţei Voina-Răuţ.
Cel de-al doilea volum de poeme semnat de tânărul Neruda la 19 ani, Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare (Editura Vellant) (Veinte poemas de amor y una canción desesperada), a impresionat lumea sud-americană, aducându-i poetului chilian recunoaşterea internațională şi situându-l printre cei mai apreciaţi scriitori ai continentului sud-american. Poemele de dragoste scrise în timp ce studia cultura franceză şi pedagogia la Universitatea din Santiago îmbină amărăciunea dezolării adânci cu frumusețea senzualului și a iubirii pasionale, însă a fost considerat nepublicabil din cauza celebrării făţişe a sexului. Doar recomandarea unuia dintre cei mai respectaţi scriitori din Chile a convins un editor să accepte manuscrisul.
Metaforice şi senzuale, cele douăzeci de poezii de dragoste din prima parte a cărţii suprapun pasiunea tinerească peste pustiul lăsat de durere. Rezultat al celor mai intime şi personale asocieri ale poetului, poemele combină erotismul şi lumea naturală, având accente sesizabile din expresionism..
Cu toate că se simte influenţa puternică a scrierilor lui Rimbaud şi Baudelaire, vocea lui Neruda sună clar, având ca puncte forte construcția tehnică desăvârşită şi intimitate emoţională. Imaginile, puternic vizuale, redau extazul şi agonia iubirii adolescentine a poetului, atât faţă de femei, cât şi faţă de patria sa, Chile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu