În 1887, Minulescu începe cursul primar la Pitești, oraș în care va face și primele clase de liceu. Vacanțele le petrece la Slatina, la bunicii din partea mamei. În perioada cât a fost elev la Piteșți a publicat primele poezii în revistele Povestea vorbei și Foaia pentru toți, uneori sub pseudonimul Nirvan.
Bacalaureatul îl va lua la un pension particular din Bucureșți (Brânză și Arghirescu), în 1899, după care pleacă la Paris, pentru a urma studiile juridice. Va renunta însă la ele atras fiind mai curând de viața boemei artistice din capitala Franței. Fascinat de literatură simbolistă, citește cu pasiune poeți precum Baudelaire, Nerval, Verlaine, Rimbaud și mulți alții. Participă cu mult interes la reuniunile literare, organizate pe malurile Senei, în mijlocul confratilor simbolisti și a protipendadei timpului.
Revenit în țară, la sfârșitul anului 1904, cu mintea plină de literatura simbolistă pătrunde în lumea literară și devine prieten cu St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna și alții. Ovid Densușianu îl invită la revista sa Viața Nouă, pentru a-și publica versurile și proza pe care le scrisese recent. În 1906, Ilarie Chendi va publica în revista sa Viața literară și artistică, unele dintre poeziile ce vor face parte din volumul Romanțe pentru mai târziu (1908).
În aceeași perioadă, poetul, în colaborare cu Dimitrie Anghel, traduce versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille etc. care sunt publicate în revista Sămănătorul. Iarna lui 1906-1907 îi găsește pe cei doi prieteni la Constanța, într-un cadru inedit, pe țărmul înghețat al Marii Negre, evocat mai apoi în unele dintre poeziile lor.
În primăvara lui 1907, Minulescu revine în Bucureșți și începe să frecventeze cenaclurile literare. Participă la „sâmbetele literare”, organizate de revista Convorbiri critice, a lui Mihail Dragomirescu, alături, printre alții, de Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu ori Mihail Sorbul. Aflat la Berlin, I.L.Caragiale îi remarcă una dintre poezii și-i scrie admirativ lui Mihail Dragomirescu cerându-i amănunte despre identitatea autorului ei.
La 20 martie 1908, Ion Minulescu înființează Revista celorlalți, de orientare simbolistă. Editorialele sale caustice cu titluri precum Aprindeți torțele, promovează o artă înnoitoare, antitradiționalistă.
Poetul începe să fie din ce în ce mai cunoscut și odată cu apritia volumului Romanțe pentru mai târziu, reputația sa este pe deplin stabilită. Producțiile lui literare sunt cerute tot mai mult de către editori.
Anul 1910 reprezintă momentul de răscruce al viețîi sale. În redacția revistei Viitorul o cunoaște pe viitoarea lui soție, poetă și pictoriță Claudia Milian, față de care va avea o mare pasiune. Amândoi erau plasați în aceeași parte a baricadei simboliste. Amândoi se completau, amândoi se respectau. Din păcate, așa cum s-a întâmplat și în alte cazuri de notorietate, posteritatea a abandonat-o pe Claudia în umbra maestrului, a idolului, socotind-o doar o muză literară. În realitate, importanța ei în lumea literară și culturală a vremii a fost cu mult mai mare.
Iubirea lor a avut un farmec aparte. Se simțeau făcuți unul pentru altul. Aveau puncte de vedere comune. Luptau împreună sub același stindard. Vor rămâne nedespărțiți toată viață. La 11 august 1911 s-a născut Mioara Laurenția, rodul iubirii lor.
În anul 1912, Minulescu scoate a doua revistă a sa, cu titlul Insula. Revista avea colaboratori de marcă, precum George Bacovia, Nicolae Davidescu, Eugeniu Ștefănescu și Claudia Millian.
La 11 aprilie 1914, Ion Minulescu și Claudia Milian se căsătoresc oficial și în timpul războiului, se refugiază la Iași. Aici, făcând parte din redacția ziarului de front România, Minulescu scrie articole patriotice menținând vie flacăra speranței într-o perioadă de încordări extreme și de mari incertitudini.
Revenit la Bucureșți, Minulescu publică în 1920 volumul Mășți de bronz și lampioane din porțelan. Peste un an, își face debutul ca autor dramatic. Piesa Pleacă berzele este pusă în scenă la Teatrul Național. Ceva mai târziu are un mare succes cu Manechinul sentimental, apoi cu Nevasta lui Moș Zaharia și Omul care trebuie să moară. Sălile de teatru deveniseră arhipline. Publicul era în delir. Apăruse un nou curent. Monotonia fusese sfărâmată.
Între anii 1922 și 1940, Ion Minulescu a deținut funcția de Director General în Ministerul Artelor și Cultelor.
După mai multe volume de poezii, publicate sau reeditate, tirajele au atins cifre de mii de exemplare. În urma succesului avut cu romanul Roșu, galben și albastru, Minulescu scoate pe piață, în 1928 primul sau roman autobiografic, purtând titlul Corigent la limba română. Tot în același an obține Premiul național de poezie.
În perioada următoare își diversifică producția scriitoricească. Alături de Tudor Mușatescu, Sica Alexandrescu și Nicușor Constantinescu, participă la perfectarea textului pentru spectacolul Miss Revista. Continuă să scrie poezii despre care voi face referire la final.
Printr-o stranie coincidență într-o zi aniversară a căsătoriei, la 11 aprilie în 1944 Ion Minulescu moare în urma unui stop cardiac, pe patul Spitalului Brâncovenesc, într-un București ruinat de bombardamentele aliaților. A fost înmormântat la cimitirul Bellu. Împlinise 63 de ani și mai avea multe de spus, fiind în culmea gloriei și a consacrării. Dispariția lui a lăsat un mare gol în literatură.
Claudia Millian, poetă simbolistă și pictoriță, cea care avea să devină soția lui Ion Minulescu, s-a născut la 21 februarie 1887, la Bucureșți. A fost fiica unui inginer petrolist și a unei învățătoare. Deși a urmat două facultăți, de Belle Arte și de Artă Dramatică, literatura a învins pictura și scena, profesoara de desen devenind poetă simbolistă. În noiembrie 1906 are loc debutul său literar, în ziarul ploieștean Lumina, cu poezia Din trecut. Publică, în continuare, volumele intitulate Garoafe roșîi și Cântări pentru pasărea albastră. S-a stins din viață la 21 septembrie 1961, la Bucureșți, în vârstă de 74 de ani. Este înmormântată alături de soțul ei la cimitirul Bellu.
După cum știm, geografia literaturii nu are în componență doar munți.Valoarea acestor vârfuri este pusă în lumină, atât de propria lor strălucire, cât și de configurația și proiecția celorlalte forme de relief din împrejurimi, unde se așază, de obicei scriitorii de fundal. Claudia Millian s-a postat la poalele unui astfel de pisc care îi era și partener de viață. Ea nu a scris mult, dar ne-a dezvăluit un timbru liric distinct și distins, bine echilibrat în contextul și cheia portativului poetic simbolist, sub al cărui steag s-a înrolat.
Poezia Ultimul cavaler evocă amintirea întâlnirii cu cel căruia îi va fi partener de viață: „Te-am regăsit Cavaler cu grai de mătase / La un bal într-o noapte de catifea / Când pe cer adormise ultima stea / Eram singuri în bal și lumea plecase / Eram singuri, vioara cânta pentru noi / și dansam o gavotă, când iute, când lin / Eu eram Visul, tu însuți Misterul / Păpuși ce le sparge necrutatorul destin.”
Timp de 34 de ani a suportat o fire clocotitoare, a supraviețuit alături de un temperament vulcanic. Boemă, decepțiile avute în tinerețe îl făcuseră pe soțul ei să fie neîncrezător în dragoste, deși fără gravitate, fără emoție, mai curând la nivel anecdotic. Iată, de exemplu, poezia Celei care minte, publicată în 1906: „Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine / Dar fiindcă azi mi te dai toată / Am să te iert / E vechi păcatul / și nu ești prima vinovată!…Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări, / Nu-ți cer să-mi spui / Nimic din tot ce-ai spus la alțîi / Ci tot ce n-ai spus nimănui.”
Peste ani însă, poezia Acuarelă, dedicată Claudiei Milian, descrie un peisaj urban slatinean unde imaginea cuplului este proiectată cu o blândă ironie în viitor, semn că poetul avea sentimentul unei relații durabile, pe viață: „în orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân și o bătrână / Două jucării stricate / Merg țînându-se de mână.”
Poezia Romanță fără ecou ale cărei versuri au devenit un șlagăr extrem de popular acum câteva zeci de ani, sugerează fragilitatea și, în același timp, puritatea și prospețimea dragostei: „Iubire, bibelou de porțelan / Obiect cu existența efemeră / Te regăsesc pe-aceeași etajera / Pe care te-am lăsat acum un an / Îți mulțumesc! /…/ Iubire, bibelou de porțelan, / obiect de preț cu smalțul nepătat / Rămâi pe loc acolo unde ești / Să nu te miști / și dacă ne iubești / O, dacă ne iubești cu adevărat / Așteaptă-ne la fel încă un an / Un an măcar / Atât / Un singur an / Iubire, bibelou de porțelan.”
Claudia Millian și Ion Minulescu au fost două firi diferite. Ea era spirituală și toleranță, el era fermecător, teatral, boem, inegal și avea un temperament de o mare vitalitate. Doar dragostea care-i lega îi făcea să se armonizeze.
După moartea soțului, poeta spera ca gândurile ei să ajungă sus la cer, la Cavalerul cu grai de mătase pe care îl iubise o viață. „Poate că de pe pajiștea smălțuită a infinitului vei prinde cuvintele mele ca pe niște boabe de mei, pentru porumbeii cerului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu