Petre Stoica și Nichita Stănescu
Într-o vreme a boemiei sale fie voluntară, fie impusă de împrejurări neprielnice, Nichita şi-a avut adăpostul pe numeroase străzi bucureştene. Prietenii, puţini la început, cu toţi nababi ai sărăciei, îl găzduiau frăţeşte. Proaspătul absolvent al Facultăţii de filologie nu aducea cu sine nimbul gloriei(nici n-apucase să încredinţeze ceva tiparului), ci atributele unei minunate personalităţi umane: imaginaţie incandescentă, imensă generozitate, bună-cuviinţă, humor, inefabilul gesturilor, apetenţa farsei nesuparatoare. Aducea şi o neţărmuită dragoste pentru poezie, într-un moment când poezia era hingherită. Dintre străzile pe care pietonii îi puteau întâlni frecvent silueta de svelteţe regală şi chipul serafic, amintesc cinci: Gutemberg, Pictor Stahi, Bulevardul Republicii, Intrarea Spătarului, Nerva Traian. Aici trăiau în anonimat subsemnatul, Grigore Hagiu, Modest Morariu, Mircea Ivănescu şi Nicolae Breban. În alt timp şi-n circumstanţe diferite, noi străzi ale Capitalei l-au adoptat sărutându-i umbra romantică - perimetre în care găsea găzduire la Aurel Covaci, Adrian Păunescu, Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei şi Ion Drăgănoiu. Fiecare, în parte, îi oferă căldura prieteniei sfinte, ferindu-l totodată de belele în care dragul de Nini, teribil de nepractic, se vâra el însuşi. Autorul Necuvintelor a locuit şi-n multe alte case primitoare. Unele au fost cuibul său de înger, citadela sa de aur - menţionarea lor îi revine biografului de mâine.
Pe Gutemberg 16A, într-o mansardă să n-o doreşti nici duşmanului, Nichita şi-a petrecut veacul, lângă mine, doi ani, iar în idilica Băneasa, următoarea mea "reşedinţă", încă doi ani. Sunt locuri umile, unde cavalerul suavelor nepăsări zămislise o parte a poemelor alcătuind volumele Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor, primele trepte ce anunţau triumful, strălucitorul său triumf poetic. Gândurile, obsesiile mele, stăruie asupra chiţimiei din Gutemberg, străduţă somnoroasă, plasată la un pas de Teatrul Municipal. Ajungeai la ea căţărându-te "printr-un burlan de piatră", cum scrisese Fănuş Neagu, rătăcit cândva în acel iad. Hrana noastră cea de toate zilele şi nopţile era ceaiul negru şi amar, tutunul faliţilor. Uneori, duminicile dimineaţă, Nini pleca la Ploieşti revenind seara cu sufertaşul plin. Aducea, de regulă, găluşte, după care eu, nicidecum el, mă prăpădeam. Dar îndestulătoare. Un poem de-al său, publicat în Steaua, evocă ambianţa şi starea de spirit ce guvernau o existenţă precară, susţinută însă de măreţ idealism:
Pe strada Gutenberg într-o mansardă
Demult, beţiile cu ceaiuri negre
Făceau aldinele să ardă
Pe zidurile răzuite negre.
Mari hărţi de fum purtînd cocardă,
O lună strălucind din cercuri negre,
Noi doi visam o mare artă
Cu versuri albe versuri negre.
O inimă dinamitardă
Bătea-n ciolanele noi, negre
şi lungi, şi-n creştere bastarda
hrănite doar cu ceaiuri negre.
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă,
Pe strada Gutenberg într-o mansardă…
Iată-mă înfăţişând o fărâmă de amintire, cât bătaia de aripă a fluturelui, o simplă "respirare". Mi-e greu, mi-e imposibil să invoc fiinţa lui Nichita la timpul trecut. Bălaiul, adolescentul dintotdeauna, stă în faţa mea vorbind şi cântând şi vorbind, deşi în decembrie o mie nouăsute optzeci şi trei măreţia frigului l-a mutat definitiv pe strada aştrilor, în vecinătatea marilor. Şi, apoi, formulez firească întrebare: Ce se cuvine să spui întâi şi întâi despre o viaţă ca a să? Rânduri închinate poetului Nichita Stănescu aşterne uşor doar persoană care l-a cunoscut superficial. Fiecare zi în preajma acestui fantastic vrăjitor al verbului românesc, constituie un roman. Și ce roman? Aproape trei decenii desfăşurate sub constelaţia prieteniei(din care scad trei luni, aparţinând animozităţii), copleşesc. Ne-am îmbrăţişat prima dată în anul 1955, când mi-a cumpărat toate cărţile(se înţelege, pe datorie) pe care le expusesem spre vânzare în holul Universităţii. Curând ne-am înhămat la căruţa mizeriei, o rablă pe roţi cu hulube frânte-n hârtoapele cotidianului. Dar noi eram tineri şi puternici, ştiam zborul înălţimilor izbăvitoare. Am împărţit asemenea unor soldaţi hârşâiţi coaja de pâine şi ţigară, ne-am cocoloşit în prezenţa soţiilor drastice, am pus la cale șotii duioase, am închinat pahare, ne-am citit şi răscitit reciproc poemele. Sunând ceasuri faste, am străbătut meleaguri străine, singuri sau cu fraţii Anghel Dumbrăveanu şi Adam Puslojic, cu Nas Titi, admirabila noastră călăuză sufletească. Oare pe câte străzi ale ţării şi lumii ne-au răsunat paşii, cuvintele, râsul hohotitor? Traiectorii, itinerarii fascinante, imprimate puternic în letopiseţul aducerilor-aminte. Descătuşat de emoţiile prea vii, numai şi numai atunci voi încerca să adaug şi eu o pată de culoare, măcar una singură, portretului nichitian, care se cere împlinit pe măsura fiinţei sale nepierioare.
