Ia românească, o moștenire spirituală

Ia era realizată de către femei, în timpul sezătorilor, materialele folosite fiind inul, cânepa, lâna, borangicul și mătasea, ulterior și bumbacul tors la fuior, fiind diferită în funcție de zonă, dar având elemente care-i reflectă unitatea, cum ar fi croiala în formă de cruce, simbolul solar stilizat, poziționat central. Tipul de deschidere la gât și modul de lucru al mânecilor diferă în funcție de zonă, unele fiind încrețite, altele închizându-se cu nasturi sau cu șnururi. O ie autentică nu este terminată, deoarece credința oamenilor de la sat este că perfecțiunea aparține Domnului, nu omului.
Pânza pentru ie se țese la războiul cu două ițe, urmând a fi cusută și ornamentată. Punctele de cusătură sunt transmise din generație în generație, la fel și modul de ornamentare specific fiecărei zone, folosindu-se mulineuri, fluturi și mărgele, fir de borangic sau de mătase, vopsit în mod tradițional cu plante, frunze de măr pădureț, de nuc, flori de nalbă, zeamă de varză, oțet, sare. Natura este aliat în crearea iei, ea fiind reflectată și în ornamentele bogate, de o coloristică vie. În funcție de aceste ornamente, pânza este mai subțire sau mai groasă pentru a putea susține greutatea motivelor bogate. Punctele de cusătură sunt atât de complexe și multiple încât realizarea unei ii este o adevărată artă.  În Muntenia, cromatica iei este monocromă, în Dobrogea se combină roșu cu negru, motivele completându-se cu lănțișorul cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturii așezați în solz de pește. În zona Sucevei culoarea roșie se combină cu verde, bleu și mărgeluțe viu colorate, pe când în Ilfov coloristica este caldă, realizată cu nunațe de roșu, galben și ocru, iar în zona Vlașca culorile sunt vesele, luminoase, folosindu-se alături de roșu închis, verde kaki, verde măsliniu, galbenul de culoarea ceaiului realizat din foile de ceapă. În Dolj ia este lungă, largă și elegantă, culorile fiind luminate de auriul firului metalic, iar în Gorj, culorile închise sunt armonizate cu galben, mov, roz.

Motivele ornamentale demonstrează uniunea săteanului cu natura. Fie că sunt geometrice sau florale, că reflectă animalele sau simboluri cosmice, au menirea de a feri de rele și semnifică statutul social, marital, zona de proveniență. Cel mai des întânim spirala și crucea. Spirala este semnul universal al vieții, al energiei, reprezintă eterniatea, fiind și un semn dual: masculin-feminin, întuneric-lumină. Croiala iei este realizată în formă de cruce arătând astfel credința omului în Dumnezeu. Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape, pe când cele verticale, viața. Liniile ondulate reprezintă apa și purificarea, pe când copacul și ramurile simbolizează renașterea, regenerarea, fiind totodată și liantul dintre pământ și cer. Romburile, dreptunghiurile, pătratele, liniile frânte exprimă universul în care femeia trăiește și muncește. Cele mai vechi simboluri sunt coarnele de cerb, ele reprezentând puterea, vitalitatea, iar Soarele, folosit fie prin forme stilizate, geometrice, ori prin floarea-soarelui, demonstrează legătura omului cu divinitatea. Multe motive ornamentale redau regnul vegetal, indispensabil omului înfrățit dintotdeauna cu natura: plante, frunze, flori, spicul de grâu, strugurele, afina. Se întâlnesc și motive realiste care redau forme cerești, cum ar fi stelele, soarele sau fulgerele reprezentate prin linii în zig-zag.
Frumusețea iei românești a devenit cunoscută peste tot în lume, impresionând pictori renumiți care au imortalizat-o pe pânză, cum ar fi cunoscutul tablou La blouse roumaine, pictat de Henri Matisse în 1934, ori tablourile pictate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza. Celebri designeri internaționali au integrat ia românească în colecțiile lor, Yves Saint Laurant dedicându-i o întreagă colecție, aceasta fiind ulterior sursa de inspirație și pentru alți creatori de modă.

Iată în continuare fotografii cu ii originale din diferite zone al țării.

Ie din zona Moldovei, vechime: anul 1920

Costum popular din anul 1940, zona Țara Binșului. Zona Rieni- Ștei-Lunca

Ie din zona Turceni, județul Gorj, anul 1940

Ie din zona Munteniei, județul Prahova

Alexandrina purtând costumul popular din zona Bârgăului, anul 1900

Ana purtând costumul popular din zona Bârgăului, anul 1940

Costum din zona Peștișani, județul Gorj

Adina purtând costum popular din zona Moldovei, vechime 80 de ani

Ie din zona Bucovinei

Ie specifică zonei Salva, Bistrița-Năsăud

Costumaș popular din zona Moldovei

Costum popular din zona Bran-Moeciu, județul Brașov

Gheorghe Coteț și Marina Blendea, Costume din Peștișani, Gorj

Costum popular din zona Bârgăului

Florin Vasilescu purtând ie din zona Câmpulung Muscel

Emilia purtând un costum din zona Fildului, județul Sălaj

Ie din zona Maramureșului, anul 1945

Ie din zona Breaza 

Ie din zona Breaza

Fotă din zona Munteniei, anul 1900

Betele din zona Munteniei, anul 1920

 Ie zona Munteniei, anul 1945

Marina purtând un costum popular din zona Curtea de Arges, din anul 1945

Ie din zona Munteniei, județul Prahova

Ie din zona Sibiului

Despre Pablo Neruda

Pablo Neruda, pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto, (1904 – 1973) a fost poet, om politic (controversat și atacat pentru afinitatea lui pentru comunism), consul în țări ca Spania, China sau Japonia, ambasador la Paris. A fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1971, a câștigat premiul Cununa de aur a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Struga și Premiul Internațional Lenin Pentru întărirea păcii între popoare în 1953. A condus multe reviste literare, a fost numit candidat la președenția Republicii Chile și a legat strânse prietenii cu mari creatori ai secolului XX: Federico Garcia Lorca, Pablo Picasso, Rafael Alberti, Diego Rivera, Paul Eluard, Luis Aragon etc. A fost atacat de naziști, arestat, a traversat munți, a călătorit în toate continentele, a vizitat cele mai exotice locuri din lume, a fost omagiat la Moscova, îi iubea pe Tolstoi, Dostoievski și Cehov și a avut 3 soții: María (“Maruca”) Antonieta Hagenaar, Delia del Carril și Matilda Urrutia.
***

Pablo Neruda a fost născut la Parral, un oraș aflat la 300 km la sud de Santiago de Chile, fiul doñei Rosa Basoalto de Reyes, învățătoare, și al lui José del Carmen Reyes Morales, lucrător la căile ferate. La doar o lună după nașterea lui, mama sa moare: s-a stins din viață fără a mi-o aminti, fără a ști că ochii mei au privit-o. Tatăl, rămas singur, se recăsătorește cu doña Trinidad Candia Marverde, care i-a fost exact ca o mamă.
***

În 1923 apare prima carte – Crepuscular, pentru publicarea căreia a fost nevoie să-și vândă o parte din mobilier.

„Cred că niciun meșteșugar nu simte ca poetul, o dată în viață, senzația îmbătătoare a primului obiect ieșit din mâna lui, dar și efemeritatea viselor. E un moment ce nu va reveni niciodată. Vor urma alte ediții, mai îngrijite și mai frumoase. Cuvintele poetului se vor turna în potirul altor limbi, ca vinul ce cântă și înmiresmează alte meleaguri. Dar acea clipă – amețitoare și uimitoare, în foșnet de aripi și îmbobocit de floare – rămâne unic în viața poetului.”
Încă de la primele poezii, Neruda își dă seama de datoria socială pe care o are. Născut într-o țară agitată, cu un context istoric tumultos, se dedică politicii și participă activ la marile războaie fizice și ideologice ale timpurilor:

„Politica a intrat în poezia și în viața mea. Era imposibil să întorc spatele străzii în poemele mele, așa cum era imposibil să întorc spatele iubirii, vieții, bucuriei sau tristeții care-și căutau un loc în inima mea de tânăr poet.”


***
Kiria, Mangusta din Ceylon (Colombo)

În Ceylon, Neruda s-a instalat într-un bungalow lângă mare, cu câinele și mangusta lui, Kiria. Evadată din pădure, mangusta a crescut pe lânga casa lui Neruda, mânca și dormea cu el: Nimeni nu-și poate imagina tandrețea unei manguste. Micul animal cunoștea fiecare clipă din existența mea, se plimba pe hârtiile mele și se ținea după mine cât era ziua de lungă.
Mangusta a devenit cunoscută în tot cartierul, poetul plimbând-o de parcă era un trofeu. Așa se face că, după ce Ministerul de Externe i-a comunicat numirea de consul în Singapore și Batavia, Neruda a decis să plece cu mangusta la pachet – chiar dacă nu era permis să călătorească cu ea – și cu boy-ul din Ceylon, Brampy, căruia i se va da misiunea de a avea grijă de prețiosul animal de companie exotic.
Cum mangusta avea obiceiul să își urmeze stăpânul peste tot, iar străzile erau aglomerate și haotice, mangusta și-a pierdut urma, probabil speriată că nu-și mai găsește stăpânul.

„Revenind la hotel și uitându-mă în ochii lui Brampy am intuit tragedia. Nu l-am întrebat nimic, dar când m-am dus pe verandă, Kiria nu mi-a sărit pe genunchi și nici nu mi-a mângâiat fața cu coada ei stufoasă. Am dat un anunț la ziar: Pierdut mangustă. Răspunde la numele de Kiria. N-a răspuns nimeni. Și dispărută a fost, pentru totdeauna.”

Tot din Ceylon am aflat o poveste despre soțul Virginiei Woolf. Pe vremea respectivă, coloniștii comandaseră arderea casei unui țăran pentru a-l forța să plece, iar pământul să-i fie confiscat. Acel englez, un modest funcționar, nu era nimeni altul decât Leonard Woolf. Refuzând ordinul, și-a pierdut slujba și a fost nevoit, prin urmare, să se întoarcă în Anglia, unde a scris una dintre cele mai cunoscute cărți despre Orient: A village in the jungle.

Nu știu cum a reușit, dar parcă Neruda a aflat mereu cele mai palpitante lucruri în cele mai palpitante locuri din lume, în cele mai palpitante perioade istorice.


***
De la Barcelona la Madrid și Miguel Hernández

M-a amuzat scurta numire a lui Pablo Neruda la consulatul din Barcelona, unde don Tulio Maqueira, consul general al Republicii Chile în Spania, i-a spus:
Pablo, tu trebuie să trăiești la Madrid. Acolo e poezia. Aici, la Barcelona, sunt înmulțiri și împărțirile astea groaznice care nu-s de tine. Eu mă descurc singur aici.
Ajuns în Madrid, Neruda s-a împrietenit cu Miguel Hernández, una dintre cele mai interesante voci ale poeziei și dramaturgiei din Spania. Viața lui începe într-o familie săracă din Valencia și se termină rapid, la numai 31 de ani, când moare răpus de boală în detenție.

„Miguel era țăran până în măduva oaselor și în preajma lui simțeam mirosul pământului. Chipul îi era ca un bulgăre de țărână, ca un cartof abia ieșit din pământ.”

Admirându-i talentul și chiar dacă nu era tocmai ușor să-i face rost de o slujbă unui poet în Spania, Neruda izbutește să îi găsească un serviciu lui Miguel:

„-Miguel Hernandez, în sfârșit ai și tu un rost! Vicontele te angajează undeva, o să fii înalt funcționar! Spune-mi ce post vrei ca să-ți semneze numirea!
Miguel a căzut pe gânduri. Chipul lui, ridat înainte de vreme, a rămas mult timp îngândurat. Ochii îi străluceau când mi-a zis:
-N-ar putea vicontele să-mi încredințeze o turmă de capre, undeva prin apropierea Madridului?”

***
Nancy Cunard

Împreună cu Nancy Cunard, Pablo Neruda a scos o revistă de poezie numită Poeții lumii apără poporul spaniol.

Nancy era un adevărat personaj donquijotesc: incurabilă, curajoasă, patetică și ciudată. Unica moștenitoare a Cunard Line, fiica lui Lady Cunard, Nancy scandalizase Londra în anii 30, fugind cu un cântăreț negru din primele orchestre de jazz importate la Hotelul Savoy. Când mama a aflat acest lucru, și-a dezmoștenit fata.
Războiul a continuat: Nancy a trimis către toată aristrocrația engleză o broșură de 30 de pagini în care lua apărarea negrilor și lovea în atitudinea mamei sale, ceea ce a avut un efect dezastruos asupra lui lady Cunard.
Scriitoarea engleză a fost muza multor scriitori şi artişti din anii ’20 şi ’30, printre care Wyndham Lewis, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound şi Louis Aragon, care i-au fost şi amanţi, dar şi Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi, Langston Hughes, Man Ray sau William Carlos Williams. Își acoperea mereu brațele lungi cu numeroase brățări din fildeș.

„În 1969 prietena mea murea într-un hotel din Paris. În timpul agoniei a coborât aproape goală cu liftul, prăbușindu-se în hol. Acolo s-au închis pentru totdeauna frumoșii ei ochi albaștri. Cântărea doar 35 kg când a murit. Ajunsese un schelet. Trupul i se consumase în lupta dură purtatp împotriva nedreptății din lume și singura recompensă i-au fost o viață și o moarte petrecute în singurătate.”

***
Neruda în România
Neruda a fost invitat în România

„Scriitorii mi-au oferit găzduire în casa lor de creație, în mijlocul frumoaselor păduri de pe Valea Prahovei. Reședința scriitorilor fusese inițial palatului lui Carol, acel zănatic ale cărui iubiri extraconjugale au făcut ocolul lumii. Palatul, cu mobilier modern și băi de marmură, se afla acum în slujba gândirii și a poeziei din România. Sunt însoțit de poeții Jebeleanu, Beniuc și Radu Boureanu. În dimineața verde, la umbra brazilor din fostele parcuri regale cântăm în voie, râdem tare, recităm versuri în toate limbile pământului. Poeții români, cu longul lor trecut de suferințe sub monarhi sau fasciști, sunt cei mai curajoși și mai veseli poeți din lume. Acei trubaduri, liberi ca păsările codrilor, patrioți calzi, revoluționari deciși și îndrăgostiți de viață, au fost o revelație pentru mine. În puține locuri din lume mi-am făcut atâția frați într-un timp atât de scurt.”

sursa: https://www.raisabeicu.ro/2017/03/31/as-bea-toata-marea-marturisesc-ca-am-trait-pablo-neruda/