Despre Cristache Ciolac, lăutarul care a cucerit marile orașe ale Europei cu vioara sa și s-a stins în sărăcie, părăsit de toți

Cristache Ciolac

Câteva cuvinte despre fratele lui Cristache Ciolac 

Alexandru Ciolac era fiul naistului Radu Ciolac și fratele violoniștilor Cristache Ciolac, mort în 1927, Dănică Ciolac (care a participat la Expoziția Universală de la Paris ca vioară a doua în orchestra lui Sava Pădureanu), Barbu Ciolac și al chitaristului Fotache Ciolac zis „Prințul” (chitarist de mahala de la sfârșitul sec. XIX, compozitorul „Sârbei avocaților”).

Sărbătorile Anului Nou 1934 îl găseau pe vestitul lăutar Alexandru Ciolac sărac lipit într-o colibă de pe strada bucureșteană Palade, numărul 12. Era un bătrân înalt, cu părul sur și pielea feței închisă. „Atâția prinți la soarelele cărora am cântat, mi-au întins mâna și m-au plătit cu pumni de aur, iar astăzi la vreme grea de bătrânețe o duc mai greu ca cerșetorul care întinde mâna la colț de stradă”, se plângea lăutarul. „Toate s-au dus, ca spulberate de crivăț. Am rămas doar cu amintirile. Dar ele nu-ți pot încîlzi oasele și nici astâmpăra foamea. Cinci sute de lei pe lună plătesc aici și-s câteva luni de când nu am mai putut da un ban. Am fost la domnul Duca și i-am destăinuit chinurile în care mă zbat. Mi-a promis o pensie.Oh, dacă s-ar îndura Dumnezeu să se poată face ceva și pentru mine”, îngăima el. 

Întrebat de ce nu încearcă să facă apel la Palatul Regal, lăutarul răspunde:

„Maiestății Sale Regina Maria i-am cântat doar la nuntă, în 1892. Mi-amintesc bine, era un ger groaznic, ca acum. Treizeci și două de nunți țărănești s-au cununat în ziua aceea la biserica Sfântul Spiridon. Și într-o căruță cu boi, în fruntea nuntașilor, a mers taraful nostru cântând până la Ateneu. Acolo, în sala cea mare, a venit Regele Carol cu tinerii principi. 

Biruitor în capitalele Europei

Am plecat apoi prin orașele mari ale Europei, căci angajamente strălucitoare ne chemau pretutindeni. Pe unde n-am cântat? La Berlin la Wintergarden, apoi la Paris la teatrul Folies Bergeres. De acolo, am coborât spre sud, mergând pâna la granița Spaniei. Ne-am oprit și-n orășelul unde fusese îngropat Gambetta și am depus o coroană cu tricolorul român pe mormântul lui. La Vichy am cântat zece ani de-a rândul. În 1894 la expoziția de la Anvers am întâmpinat pe regele Carol cu cântece românești. Bruxelles, Monte Carlo, Nisa, toate orașele Italiei, au fost colindate de noi. 

Povestea lui Cristache Ciolac

Alex F. Mihail scria în articolul „Lăutarii noștri”, publicat în aprilie 1934: „Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cristache Ciolac a fost ceea ce Barbu Lăutarul fusese în prima jumătate a secolului al 19-lea. Apropae patruzeci de ani, spune Radu D. Rosetti, n-a fost petrecere, nuntă, banchet fără taraful lui Ciolac și tot el era chemat să delecteze urechile monarhilor și persoanelor distinse, vizitatori ai curții regale românești. Câte alaiuri domnești, alte evenimente mari din istoria României moderne, nu ne-a slăvit cu vioara lui fermecată.”

Nunta de argint a Regelui Carol

C-a fost masă mare de 10 Mai, banchet la inaugurarea podului de peste Dunăre, nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand, Ciolac era nelipsit, ca și în climaterica stațiune a Sinăii, unde muzica sa se-mgâna cu susurul apei Peleșului. A fost, în adevăr, un fenomen al muzicalității românești, apreciat de marii Enescu, Kubelic, Paderewsky, Jaques Thibaud etc. 

La Paris, cu prilejul inaugurării Expoziției din 1889, șefii de orchestră trebuiau să execute o compoziție ocazională. Ciolac care nu buchisea o notă, învățase partitura viorilor pe de-a rostul, ascultând-o la repetiții, cum o cântau ceilalți. 

Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit cu interes de melomani. Un scurt circuit stinse electricitatea pe neașteptate. Toată lumea rămase în întuneric și orchestra încetă brusc. 

Auditorii și muzicanții, uluiți, auziră atunci răsunând înainte, în beznă, o singură vioară, a lui Cristache, care-și urmă partiția până la sfârșit, cu mult elan, în mijlocul tăcerii religioase din enorma sală a concertului. 

Urale și aplauze furtunoase recompensară pe nevăzutul artist.

Când se află cine era, lăutarul român fu obiectul unei manifestații de mare simpatie, primind o invitație să dea un concert a doua zi, împreună cu taraful lui, la o serbare oferită de Loubert, președintele repubicei franceze. Vioara lui plângea și suspina cu accente de irezistibil farmec. Loubert, fermecat, îi oferi personal două mii de franci francezi: „O, nu! Excelență, nu pot primi acești bani - îi răspunse lăutarul nostru - marea cinste de a fi cântat în fața Președintelui Republiceu Franceze nu trebuie plătită!”

În altă împrejurare, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga și Delavrancea i-au dat lui Ciolac următorul autograf: „Să trăiești, dragă Ciolac! Patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta și numai tu știi s-o spui și boierilor”.


Iată ce publica despre Cristache Ciolac poetul dramaturgul, publicistul Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).

În loc de antereu, Cristache purta fracul mo­dern; în loc de taclit, şirul sclipitor de decoraţii, la care, în urmă, se adăugaseră „Bene-Merenti”, „Steaua României” şi „Legiunea de Onoare”. Aşa îmbrăcat, respectul pentru vechii boieri nu-l părăsise însă, deşi aceştia nu-l mai răsplăteau ca pe înaintaşii lui, umplându-i paharul cu poli de aur şi silindu-l să bea, ci punându-i răsplata muncii într-un plic discret. El se purta tot exagerat de politicos, ploconindu-se cu sărut-mâna la pământ. Pe semne, vorbea în el sângele strămoşilor, robi până ieri, moşteniţi cu întreg sălaşul, odată cu mo­şia, bieţi dezmoşteniţi ai soartei, pe care latifundiarul îi putea împuşca, la beţie, numai fiindcă i se năzărea că au cântat fals.

Ca prin vis mi-aduc aminte de numele lui, po­menit de cei care asistaseră la cutare soiré dată în casele Elencuţei Manu sau în palatul lui Şuţu (azi, sediul municipiului Bucureşti), sau la chefurile în care combăteau Cneazii Cantacuzino şi Moruzi, Barbu Bellu, Mişu Cornea sau Petrache Grădişteanu.
Personal l-am cunoscut în epoca de aur mai apropiată, dinainte de război. Pribegind când la „Continental”, când la „Terasă”, când la „Iordache”, când la „Elizeu”, l-am urmărit. Înalt, frumos, legat ar­monios, cu o faţă de mulatru, cu ochi blânzi, de­gaja o simpatie infinită. Când îşi pleca languros capul pe vioară şi începea să cânte, legănându-se după cadenţa melodiilor, nu-l mai pierdeai din ochi. Se simţea iubit şi, rând pe rând, îşi fixa pri­virea asupra admiratorilor, mulţumindu-i pe toţi. Când raza vizuală venea de la un sex diferit, ar­cuşul pornea mai cu foc, coardele vibrau să se rupă. Plin de atenţii, ştia gusturile clienţilor localului şi, rând pe rând, zâmbind şiret, cânta bucata pre­ferată a fiecăruia, răsplătit de cele mai multe ori cu un surâs recunoscător.

A fost vremea valsurilor ameţitoare şi a roman­ţelor sentimentale, botezată patriarhală, în compa­raţie cu cea de azi, vremea popularizării poeziilor lui Scrob şi Şerbănescu, puse pe note de Ventura şi Cavadia, când după „Unde eşti?”, „Ciocârlia” sau „Steluţa”, arcuşul maestru o schimba în „Faust”, „Tosca” sau „Traviata”, ca s-o dea, cu aceeaşi dexteritate, în suspinele lui Paul Delmet.

Dacă nu mai trecea graniţa, îl căutau străinii pe el, şi mi-a rămas întipărită în minte pe vecie noaptea petrecută cu Jean Richepin, de la Acade­mia Franceză, care, după o conferinţa ţinută la Institutul Pompilian, s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă.
Nu ştiu dacă Liszt a sărutat sau nu pe Barbu Lăutaru; dar Richepin, entuziasmat, care de altfel îşi făcea o glorie să spună că descinde din neam de ţigan, încălzit şi de un vin generos, a ciocnit cu el până în zori, şi, la despărţire, l-a îmbrăţişat, plângând. Întors acasă, a povestit cald, aşa cum ştia el, în „Les Annales”, impresiile lui din noaptea neuitată, şi ar fi interesant de găsit articolul ini­mosului poet, plecat şi el, de curând, în lumea um­brelor, din care nu s-a mai întors nimeni.
Dar într-o zi a sunat goarna de război şi ro­manţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat „La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi. Cine a asistat, în ziua mobilizării, la scena când soldaţii, înflăcăraţi, l-au ridicat pe braţe, în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era iubit de popor.
Oameni înţelegători l-au păzit de focul fron­tului, şi l-am revăzut, în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, în serviciul popo­tei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile la bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut, că pe a lui o lăsase, în zăpăceala retragerii, în mâna nemţilor, câte un cântec de inimă-albastră.

Într-o seară de iarnă grozavă, când, descurajaţi şi bolnavi, ne aşteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri, de un an, de la ai noştri, gata să plecăm în triunghiul morţii, câţiva amici, adunaţi împrejurul unui castron cu fasole, l-am auzit fredonând „Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerilor strămoşeşti.
Într-un moment de acesta, probabil, i-au dat lăutarului minunat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga şi Delavrancea autograful preţios: „Să trăieşti dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”, şi tot într-un ceas de jale, desigur, poetul Proca şi-a scris capodopera lui, când a preamărit melopeea noastră neîntrecută.
Când s-a împrimăvărat şi speranţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet:

Unui lăutar

Te-am revăzut în haina ostăşească,
Drag cântăreţ al doinelor străbune,
Artistule păgân din vremuri bune,
Tu ce făceai o lume să iubească!

Mi-a revenit în gând dulcea minune
A serilor de viaţă nebunească
Şi „Ciocârlia” ta dumnezeiască
Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.

Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată,
Dar porţi cu tine, tot ispititoare,
În braţ şi-n suflet patima curată.

Ca mâine-n strălucita sărbătoare
Vei zice iar romanţa-nflăcărată
Şi marşul biruinţei viitoare.

Iaşi, 1917.

Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public.

Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit braţul, în mijlocul unei ro­manţe, şi, privind deznădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, a coborât sfârşit de pe es­trada care-l înălţase atâţia ani, ca să nu o mai suie niciodată.
Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise – desigur, cu cele mai bune intenţii, dar tot bizară rămâne ideea – să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care ne­fericitul muzicant o luase în serios, plecând, în fie­care dimineaţă, să-şi facă datoria.
Şedea, pe atunci, pe strada Vasile Lascăr, 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie, să dea o raită prin hale, să se apro­vizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţio­nar al statului. Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu or­donanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că de!, la rândul lui era boier, şi nu-i da voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el… Îl petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de o corpolenţă puţin obişnuită, cu un cap de o frumuseţe rară.
Arareori ieşea seara; ultima oară, l-am văzut, în public, la „Brasserie de la Paix”, unde se aşeza umi­lit la o măsuţă, lângă pupitrul unde, acum, cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele; rar de tot, câte-o ro­manţă sau serenadă, amintitoare de trecut.
Figurile necunoscute din preajmă nu ştiau cine e străinul jerpelit, cu gura strâmbă, din colţ; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura în mână câteva hârtii, pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.
A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Ţintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui; au urmat ameninţări de punere sub inter­dicţie şi bătăi, cu păruieli periodice, la care lua parte şi coana Lina, împreună cu fiul Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu, 81.
Se pare că, pentru moment, învinsese partida căpitănesei văduve – se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat – fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit, acum câtva timp, când, auzind des­pre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit, lângă o sobă ruginită de fier, cu o pe­lerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pă­mânt. Alături, nevastă-sa obeză (moartă, la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sini­stru. M-a recunoscut şi a început să plângă. I-am spus că am venit să culeg note biografice pentru un portret, pe care voiam să i-l fac, şi, în rezumat, am aflat următoarele:

S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei No. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit, pe vremuri, în tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. Îl însoţea pe Muscalagiu în cârciumile pe unde acesta îi trăgea cu naiul, cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, până când, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur.
– Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am în­trebat curios.
– Dumnezeu!, mi-a răspuns Cristache privind în sus.
Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răs­punsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog!
M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, şi pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici „Legiunea de Onoare”, sub portretul Preşedintelui Republicii, pe care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare; colo, autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Cio­lac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colabo­rare” (E vorba de albumul „100 de cântece româneşti”, la care a contribuit şi Ciolac); mai încolo, fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscă­lite Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers, atâţia şi atâţia, ale căror inimi le-a încăl­zit arcuşul lui de vrăjitor.
Grozav a fost contrastul, când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd.

Ce s-a mai întâmplat, pe urmă, n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea”, până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de Boli Nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul „La Cotitură”.
Am ezitat mult, până să întreb, în fundul unui loc viran, pe care sta aplecată o şandrama cu as­pect de staul de vite, dacă acolo a locuit, în ultimul timp, Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut şi, deschizând uşa, mi-a răspuns indignată:
„Da, domnule dragă; l-am găsit, într-o seară, tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă, să ştie toţi că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la „Groapa dulce”, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 Februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cocoane mari.
Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniţă pe el şi cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marţea tre­cută, când l-au îngropat, cu talerul, la cimitirul „Pă­trunjel”, nu eram după el decât eu şi domnul gene­ral Nicoleanu.
Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ulti­mul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care i-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fe­reastră şi i le-am pus la căpătâi”…
Ţiganca, la care acum mă uitam cu respect, se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul lui Oedip:

„Cu viaţa nu se ştie pân’ nu se isprăveşte.
Nu fericiţi pe nimeni, cât încă mai trăieşte”.

(Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).


Cele 43 de melodii notate de George Enescu de la Ciolac în 20 de pagini poartă titluri precise. Melodiile lăutărești culese constituie, în realitate, o parte din repertoriul lui Cristache moștenit de la precursorii săi. Culegerile sunt redate, în integralitate, așa cum le-a transcris Enescu după dicteul lăutarului:

1. Hora Săltăreață, p. 1
2. Hora Țigănească (Romneasca), p. 1
3. Sârba, p. 1
4. Hora Ploaia, p. 2
5. Cimpoiul (sârba), p. 3
6. Doina, p. 4
7. Hora, p. 5
8. Sârba, p. 5
9. Hora boierească, p. 6
10. Hora lui Chipan, p. 7
11. Lelea cu scurteica verde, p. 8
12. Hora Taci, taci, ca pământul / Să n-audă afurisitul, p. 8
13. Hora nebuna, p. 9
14. Hora Cine-a lăsat dragostea / N-ar avea parte de ea, p. 9
15. Hora cercului, p. 9
16. Hora Popișteanca, p. 10
17. Sârba Of! plâng!, p. 10
18. Hora clopotul, p. 11
19. Hora Șapte scări, p. 11
20. Hora Mitocanca, p. 11
21. Hora La major, p. 12
22. Hora Sol major, p. 12
23. Hora la minor, p. 12
24. Hora mi minor, p. 13
25. Hora „Mițo, fă”, p. 13
26. Sărbătorește, p. 14
27. Șapte scări, p. 14
28. Hora Ciolac-La major, p. 15
29. Hora brâulețul-la minor, p. 16
30. Lățeasca (de doi), p. 16
31. Ca la Breaza (de doi), p. 16
32. Hora miresei, p. 17
33. Hora Ut major, p. 17
34. Hora Din Ploiești, pân-la Gheboaia, p. 17
35. Hora la minor, p. 18
36. Sârba, p. 18
37. Țigăneasca (Ca la ușa cortului), p. 18
38. Hora Văleni a lui Ciolac, p. 18
39. Hora Ut major, p. 19
40. Sârba în căruță, p. 19
41. Hora Bâzoiul, p. 20 „re acordat la do”
42. Țigăneasca, p. 20
43. Biru' greu. Sârbă, p. 20

surse: https://evenimentulistoric.ro/alexandru-ciolac-lautarul-care-a-cantat-la-nunta-regelui-ferdinand-cu-regina-maria-face-revelionul-in-saracie-lucie.html

https://dragusanul.ro/radu-d-rosetti-cristache-ciolac/