Într-o seară banală de toamnă, în anul 1928, îndemnat de rugăminţile fierbinţi ale amicilor, un modest student la Conservator urcă pentru prima dată pe scena unei crâşme de lângă Gara de Nord. A fost momentul în care cel care avea să devină cel mai iubit dizeur al acelor vremuri şi să dăruiască lumii poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, „Zaraza“, a ştiut că iubeşte scena şi nimic altceva. Cristian Vasile avea 20 de ani şi studia intens pentru a deveni tenor. Plecase din Brăila, „oraşul cu salcâmi“, cum îl numea colegul şi prietenul său din liceu, scriitorul Mihail Sebastian, în Bucureştiul efervescent de la sfârşitul anilor ’20, pentru a cânta la Operă. Capitala era gălăgioasă, plină de cârciumi în care tot soiul de inşi pestriţi, ţinând la braţ cucoane fandosite căutau băuturi fine şi muzici care să le facă sufletele să danseze şi să chiuie. Bodega Răcaru nu era cu nimic diferită, consemnează jurnalistul şi scriitorul Andrei Ruse în romanul biografic „Zaraza“.
APLAUZE AMEŢITOARE
Aşadar, Cristian Vasile se lăsă înduplecat de insistenţele prietenilor lui de pahar şi urcă pe scenă pentru a cânta o melodie. Oamenii au fost atât de hipnotizaţi de vocea caldă a anonimului, încât nu l-au mai lăsat să plece de pe scenă. Chiar dacă atmosfera crâşmei era departe de graţia operei, aplauzele necontenite l-au ameţit pe tânărul Cristian, care se simţea copleşit. După prima noapte de glorie, însă, s-au ivit şi primele îndoieli. La Conservator, Cristian Vasile studia cu un renumit profesor, Romulus Vrăbiescu, pentru care cântatul în dughene, la petreceri, printre fum de ţigară şi cu paharul în mână, era de neconceput pentru un student atât de promiţător. Vrăbiescu şi-ar fi avertizat studentul că oamenii care aplaudă atât de uşor, într-o zi, nu foarte îndepărtată, îl vor da uitării la fel de repede. Putea oare birtul să-l transforme într-un Pagony, într-un Battistini, un Caruso sau alţi idoli pe care-i purta în sufletul său, a început să se întrebe Cristian Vasile. Restaurantele de cartier începuseră să capete tot mai multă forţă şi să concureze cu sălile grandioase şi grădinile rafinate din centru, lăsând frâu liber unei noi generaţii de muzicieni, unor tineri care deschideau un nou capitol al scenelor şi, mai ales, începeau să schimbe mentalităţile conservatoare ale oamenilor, ale căror priviri acuzau, înjosind chiar, acest drum al trubadurilor de crâşme, scrie Andrei Ruse în „Zaraza“.
În cele din urmă, tânărul Cristian Vasile a ales cu inima şi n-a trecut mult până când a ajuns să fie printre capetele de afiş ale Bucureştilor. Angajamentul de câteva seri de la Răcaru s-a transformat într-un contract frumuşel, când patronul localului a văzut că lumea se înghesuia la spectacolele trubadurului.
UN REFUZ NU SE UITĂ NICIODATĂ
Un nou capitol a început pentru Cristian Vasile când l-a întâlnit pe compozitorul şi aviatorul Ionel Fernic, un nume deja cunoscut – piesele sale erau coloana sonoră a vieţii de noapte din Bucureştiul interbelic. Cei doi au devenit prieteni pe loc, iar, în timp, Fernic i-a dăruit lui Vasile zeci de romanţe şi tangouri. Cristian avea o dicţie aparte, o claritate a pronunţiei deosebită, falsând notele şi apăsând exagerat pe unele silabe pentru a accentua versurile, cu o lejeritate de invidiat. Tangoul îşi găsise dizeurul potrivit, iar faima nu a întârziat să apară. „Ce m-a îndemnat să cânt romanţe? Taxa de cămin? Îmbrăcămintea care se cam lustruise? Sau poate hrana cea de toate zilele? Nimic din toate astea. Numai dragostea mea pentru cântul vocal“, mărturisea Cristian Vasile, potrivit volumului „Ultimul trubadur“.
Pentru că vocea sa atrăgea mii de spectatori, proprietarii restaurantelor de lux îl curtau cu sume importante de bani. Se spune că, atunci când se muta de la un restaurant la altul, pierderile pentru patronul de la care pleca erau uriaşe, căci toată clientela îl urma pe Vasile. Tânărul trubadur avea să călătorească şi peste hotare, la Berlin, unde a înregistrat primele sale piese, pe care nu le fredonau doar clienţii crâşmelor sau restaurantelor de lux, ci o ţară întreagă. A devenit rapid unul dintre preferaţii radioului, dar şi răsfăţatul presei vremii.
Înainte, însă, s-a lovit de un refuz pe care nu l-a uitat niciodată. „Acum vreo câţiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretenţiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director. Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviţă şi reputaţia mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931, «Adieu mein kleiner Gardeofizzier – Adio, scumpa mea» şi «Frag nicht warum ich weine – Nu mă-ntreba», apoi multe plăci Columbia.
Într-o zi, am primit câteva rânduri din partea aceluiaşi director pe care îl solicitasem eu odinioară, rugându-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată“, povestea într-un interviu pentru „Magazinul“.
BOUL ŞI FEMEIA FATALĂ
La trei ani de la debut, Cristian Vasile înregistra la Berlin „Zaraza“, cu versuri scrise de Ion Pribeagu, după muzica unui tango uruguayan, de succes, cu acelaşi nume, compus în 1929 de argentinianul Benjamín Tagle Lara. Pribeagu credea că poate deveni un mare hit dacă-i păstrează şi titlul original, chiar dacă în limba română „Zaraza“ nu însemna nimic. În spaniolă, în schimb, melodia spunea o întreagă poveste – una mult mai puţin romantică, e drept. Era vorba despre un bou care trăgea la căruţă, iar pe spate avea o cârpă dintr-un material oriental – creton sau, în spaniolă, zaraza. Stăpânul boului cânta, alintându-şi animalul „Zaraza“. Ion Pribeagu s-a gândit că linia melodică i s-ar potrivi de minune lui Cristian Vasile, însă cu versuri adaptate pentru o piesă de dragoste. Aşa au luat naştere versuri precum: „Când apari senorita, în parc, pe-nserat/ Curg în juru-ţi petale de crin./ Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat/ Şi ai trupul de şarpe felin./ Gura ta e un poem de nebune dorinţi/ Sânii tăi, un tezaur sublim./ Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,/ Dar ai zâmbetul de heruvim“.
În interpretarea lui Cristian Vasile, „Zaraza“ căpăta forma unei femei superbe şi de-a dreptul fatală. Devenea cel mai mare compliment pe care un îndrăgostit i-l putea face iubitei lui: „Eşti ca o zarază!“. Tangoul a avut un succes atât de mare, încât a fost una dintre puţinele melodii care au răsunat puternic şi în afara graniţelor. Era considerată de departe cea mai bună variantă a tangoului lui Tagle Lara, care începuse să fie adaptat în tot mai multe ţări.
Vocea lui Cristian Vasile se făcea auzită şi în restaurantele de lux din Paris, Madrid şi Berlin, dar şi în tavernele din Roma. În plus, ofertele de a urca pe scenele din străinătate curgeau, iar la radiouri era difuzat de zeci de ori pe zi.
Pribeagu avusese dreptate, „Zaraza“ i-a adus lui Cristian Vasile nemurirea, faima eternă.
ARTA NATURALEŢII
Cei mai cunoscuţi compozitori ai vremii îi scriau alte şi alte cântece şi, în interpretarea inegalabilă a lui Cristian Vasile, acestea deveneau hituri peste noapte. În perioada sa de glorie, nu era român care să nu cunoască versurile unor şlagăre precum „În ochii tăi fermecători“, „Pe boltă, când apare Luna“, „Aprinde o ţigară“. „Îi ardeau ochii şi-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puţini interpreţi ai acestui gen au făcut-o. Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un uşor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă“, scria muzicologul Nicu Teodorescu.
Până în 1935, Cristian reuşise ceea ce niciun interpret din ţară nu izbutise. Avea un repertoriu şi o discografie uriaşe, înregistrând aproape 150 de piese, iar lejeritatea cu care cânta atrăgea în localuri din ce în ce mai mulţi muşterii. „Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate şi firesc. Să păşeşti în scenă ca pe stradă“, spunea dizeurul.
A FOST SAU N-A FOST
Cu toate acestea, „Zaraza“ era piesa lui de rezistenţă şi nu exista petrecere la care să nu i se ceară să o cânte. Tangoul lui Cristian Vasile a dat naştere şi multor legende.
Cea mai fascinantă dintre ele spune că interpretul, în perioada sa de glorie, s-ar fi iubit nebuneşte cu Zaraza, o ţigancă din Bucureşti, curtezană de lux, care ar fi fost de o frumuseţe dumnezeiască: avea un păr lung, trăsături fine, buze mari şi senzuale. Zaraza s-ar fi îndrăgostit de Vasile când l-a auzit pentru prima dată cântând. „Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată“, scria Mircea Cărtărescu în volumul „De ce iubim femeile“.
Zaraza a rămas femeia lui Vasile şi numai a lui timp de doi ani. Însă frumoasa curtezană, căreia Vasile i-ar fi dedicat tangoul cu acelaşi nume, i-a atras atenţia şi lui Zavaidoc, un alt muzician cunoscut al vremurilor. Povestea de iubire dintre Vasile şi Zaraza s-ar fi încheiat brusc, în octombrie 1946, într-o seară în care femeia pleacă să cumpere tabac pentru iubitul ei şi este ucisă de un ţigan tocmit de Zavaidoc. A fost găsită a doua zi cu gâtul tăiat. Distrus de durere, Cristian Vasile ar fi zăcut în beţie zile în şir, ba chiar ar fi mâncat cenuşa Zarazei cu linguriţa şi ar fi vrut să încheie socotelile cu viaţa, turnându-şi terebentină pe gât. N-a murit, însă i-au fost afectate corzile vocale. Chiar dacă verdicitatea acestei poveşti shakesperiene nu a fost niciodată confirmată – din contră, a fost contestată de istorici şi scriitori –, oamenii, dornici de poveşti de dragoste tragice, au menţinut-o vie până în zilele noastre.
Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an
În Bucureştiul interbelic, tânărul Cristian Vasile, născut în Brăila, devenise cea mai ascultată voce, dar şi cel mai râvnit bărbat. Era adorat peste măsură de oameni de toate vârstele, de la elite la drojdia societăţii, iar femeile făceau orice să-i intre-n graţii. Căci nu era numai un artist foarte talentat, ci şi un bărbat deosebit de atrăgător, care ştia să sucească minţile femeilor. Era atletic, cu trăsături armonioase, tot timpul îngrijit şi îmbrăcat la patru ace. Dincolo de aspectul său de amorez şi de vocea caldă, nici buzunarele nu-i mai erau goale ca-n vremea studenţiei, ceea ce îl făcea şi mai dorit.
Despre câştigurile financiare ale lui Cristian Vasile în perioada sa de glorie se spune că ar fi fost colosale. „Câştiga într-o lună cât un funcţionar diplomatic într-un an“, spune Andrei Ruse. Degeaba, însă, n-a pus niciodată bani deoparte, căci nu se gândea ce averi poate să-şi facă, numai ce averi poate să dăruiască.
Cristian Vasile petrecea neobosit cu prietenii săi de viaţă şi de pahar, era generos cu chelnerii, cu femeile, pe care le iubea cu patimă şi pe care le răsfăţa cu blănuri şi bijuterii scumpe, cu studenţii, cu noii muzicieni, cu actorii. Ce să mai, arunca bani în stânga şi-n dreapta. Ar fi putut avea palate, dacă şi-ar fi dorit vreodată, restaurante şi afaceri care să-i mărească însutit veniturile. Nu şi-a dorit nimic din toate astea, s-a dedicat tangoului şi numai lui.
 |
Ionel Fernic, soția lui și Cristian Vasile |
A IUBIT FEMEILE, DAR N-A AVUT PARTE DE IUBIRE
Ca un tango i-a fost şi viaţa amoroasă: pasională şi cu iz de tragedie. Prima dezamăgire în amor a venit odată cu Francesca Frangula, o tânără care şi-a părăsit soţul pentru a se arunca în braţele artistului. Cristian Vasile a înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, i-a lansat cariera şi a luat-o de nevastă, crezând în iubirea ei sinceră. Fericirea conjugală n-a durat prea mult. După ce trubadurul şi-a dat seama că Francesca nu era interesată decât de banii lui, a divorţat.
Necazurile în amor nu s-au terminat aici pentru naivul şi romanticul Cristian Vasile. S-a îndrăgostit ca niciodată de tânăra Mary Maud. Nici cea din urmă nu l-a iubit cu adevărat, ci i-a vrut doar banii, de care a avut, într-adevăr, parte. Cântăreţul i-a cumpărat un adevărat palat în Bucureşti, pe care l-a umplut cu mobilă scumpă de la Veneţia, pe placul iubitei sale. Când şi-a atins scopul, femeia a rupt relaţia cu interpretul „Zarazei“, iar acesta a fost atât de devastat, încât a încercat să se sinucidă. L-a salvat mama sa, Virginia, despre care se spune că a fost, în cele din urmă, singura femeie care l-a înţeles şi l-a iubit necondiţionat.
RĂZBOIUL DE PE FRONT ŞI CEL PERSONAL
În 1939, începea Al Doilea Război Mondial, iar România era, alături de Ungaria şi Finlanda, aliată a Axei. Perioada de aur a Europei, a Bucureştiului, dar şi a lui Cristian Vasile erau pe sfârşite. Trubadurul s-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în ţară. A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la Bucureşti şi a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cişmigiu. Atunci au apărut primele semne de boală. Respira greu şi obosea, slăbise foarte mult şi abia se mai ţinea pe picioare. Diagnosticul: TBC. A fost dus la Sinaia, unde a zăcut bolnav, în grija familiei, şi a fost la un pas de moarte. „Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii uşoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puţin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deşi i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziţie orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziţi. Alteori, privea cu orele pe geam“, nota Nicu Teodorescu în „Ultimul trubadur“.
COMUNIŞTII I-AU GRĂBIT SFÂRŞITUL
Prin 1950, Cristian Vasile şi-a revenit, însă nu s-a mai putut întoarce la cariera strălucită pe care o avusese din cauza comuniştilor. Se spune că a refuzat să se supună directivelor de partid. N-a vrut să cânte pentru Gheorghiu-Dej şi pentru Stalin, iar pentru aceste acte de rebeliune a plătit preţul: a fost aruncat într-un con de umbră. Deşi i s-a propus să fugă din ţară, la Paris, Cristian Vasile a preferat să rămână în România, încercând să facă ceea ce ştia mai bine: să cânte.
După mai multe tentative de a organiza coruri şi trupe muncitoreşti, cel care umplea săli până la refuz în Bucureştiul interbelic a ajuns să muncească pe şantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaş. O vreme a revenit în Bucureşti ca prezentator de programe la Circul de Stat şi regizor la Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică“. Aici a întâlnit-o pe fosta cântăreaţă Rada Moldovan, femeia care i-a rămas alături până la finalul vieţii. S-au căsătorit şi s-au mutat la Piatra-Neamţ, el ca regizor, Rada, ca sufleur. Vechile probleme de sănătate au reapărut. Trubadurul respira tot mai greu, ajutat de un aparat care asigura inhalaţia cu alopent.
MORMÂNTUL FĂRĂ NUME
MORMÂNTUL FĂRĂ NUME
Pe lângă boala de plămâni, Cristian a mai suferit o paralizie a corzilor vocale şi o boală de inimă. După o lungă suferinţă, interpretul „Zarazei“ a murit în iunie 1974, la 66 de ani. Înainte, a cerut să nu i se pună cruce inscripţionată cu nume pe mormânt. Dezamăgit de oameni, lăsat să se zbată în uitare şi sărăcie, aceasta a fost răzbunarea lui. A spus că, dacă va mai însemna ceva pentru oricine, atunci acela care va dori să-i afle cu adevărat povestea îl va căuta şi îl va găsi.
INTERVIU
Andrei Ruse, scriitor: „A fost primul star al interbelicului“ Cristian Vasile a fost un om cu păcate, dar un artist fără cusur, spune, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, scriitorul Andrei Ruse, care semnează biografia „Zaraza“. Versurile romanţelor sale erau pe toate buzele în Bucureştiul interbelic, iar oamenii se călcau în picioare pentru a-l asculta şi a-l sorbi din priviri. Dincolo de fenomen, Cristian Vasile este şi simbolul unei generaţii de artişti care a refuzat să se compromită făcând pact cu regimurile politice şi, drept urmare, a fost dată uitării. Ultimul trubadur, aşa cum a fost numit, a luptat însă până la capăt şi, chiar înfrânt de viaţă, a câştigat cel mai important pariu: este încă îndrăgit de generaţiile prezentului.
„Weekend Adevărul“: Cum au reacţionat urmaşii Radei Moldovan la biografia despre Cristian Vasile? Au citit-o?
Andrei Ruse: Da şi au fost impresionaţi, am rămas buni prieteni. A contat enorm părerea lor. Chiar dacă uneori ficţiunea se întrepătrunde cu adevărul istoric, am vrut ca personajele şi datele să fie cât mai aproape de realitate. Pentru că de poveşti şi legende, mi-au spus, se săturaseră până peste cap. Fuseseră extrem de afectaţi când au văzut că, într-un film regizat de Sergiu Nicolaescu, Rada Moldovan fusese transformată într-un fel de Zarază prostituată de lux. În opinia mea, este incalificabil să te joci cu imaginea unor oameni care chiar au existat şi au trecut prin multe, mai ales Rada, pentru puţin succes de can-can ieftin, de ultimă speţă. Eu fix asta n-am vrut să fac, ci să-l readuc în atenţie pe Cristian Vasile aşa cum a fost el. De aceea, cred că şi reacţiile urmaşilor lui au fost pozitive.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a impresionat cel mai mult în dialogul cu cei care l-au cunoscut pe Cristian Vasile?
Andrei Ruse: Am fost emoţionat peste măsură când mă întrebau: „Dar de unde ştiai detaliul ăsta sau că avea acel tic verbal?“. Mă simţeam de parcă şi eu l-aş fi cunoscut cumva, şi poate că am şi făcut-o, într-un plan spiritual. Nu s-a lăsat păcălit nici de fascism, nici de comunism.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a determinat să-i scrieţi povestea?
Andrei Ruse: Nu e vorba numai despre Cristian Vasile, ci de trioul pe care îl forma cu Ionel Fernic şi Ion Pribeagu, personaje pe care am vrut extrem de mult să le readuc în prim-plan. E povestea unei generaţii care a pierdut totul, prin schimbarea regimului politic. Iar „Zaraza“, dincolo de interpretul ei, mi s-a părut un simbol al faptului că arta depăşeşte orice bariere, inclusiv cele ale timpului şi ale nedreptăţii unui sistem politic. Cristian Vasile şi foarte mulţi dintre cântăreţii acelei epoci, cu mici excepţii, au fost îngropaţi de regimul comunist în uitare şi în mizerie. Cumva, povestea lui Cristian Vasile, ascensiunea lui fulminantă şi căderea la fel rapidă, a coincis şi cu înflorirea uneia dintre cele mai frumoase perioade ale României şi ale Bucureştiului – interbelicul.
„Weekend Adevărul“: Ce a însemnat Cristian Vasile pentru dumneavoastră?
Andrei ruse. Pentru mine, Cristian Vasile a fost un individ plin de calităţi, dar şi de o sumedenie de defecte. A făcut multe greşeli, inclusiv faptul că n-a rămas la Paris, din punctul meu de vedere, pentru care a suferit înzecit, dar dincolo de toate, a fost un profesionist desăvârşit. Cred că a fost primul star, dacă-l putem numi aşa, al interbelicului. Primul de mare anvergură. Acum nici nu ne putem imagina acel tip de succes, cu toată mass-media la dispoziţie. Şi cu cât creştea, voia şi mai tare să se perfecţioneze, asta m-a uluit. Nu s-a oprit nicio clipă din învăţat, lucru mai rar astăzi. În apogeul carierei sale, a plecat pe urmele tangoului, să-i caute rădăcinile pariziene, să stea de vorbă cu întemeietorii acestui gen. Cine ar mai face asta acum? Apoi, mai e şi poziţia lui în faţa instabilităţii politice a acelor timpuri. Cristian Vasile nu s-a lăsat păcălit de niciuna dintre marile tabere, nici de fascism, nici de comunism. A rămas drept în faţa amândurora, iar asta m-a atras mult la el.
„Weekend Adevărul“: I-aţi căutat mormântul fără nume şi l-aţi găsit. Cum aţi descrie acel moment? I-aţi făcut şi o promisiune: că nu veţi minţi nicio clipă cât de mult a iubit viaţa.
Andrei Ruse: Momentul descoperirii mormântului a fost şi punctul în care documentarea s-a terminat şi am început să scriu la carte ca nebunul – şi câte şase-opt ore pe zi, la foc continuu, vreo trei-patru luni. Am simţit atunci o conexiune foarte importantă cu Cristian Vasile. N-o pot explica. Simţeam, pur şi simplu, că nu o pot da în bară cu romanul, că efectiv sunt „vegheat“ în scrisul meu. I-am făcut şi o promisiune, pe care am scris-o şi la începutul cărţii, şi anume că nu voi minţi o clipă despre cum a fost el cu adevărat. A fost un moment foarte emoţionant, care m-a legat pentru totdeauna şi de oraşul în care se află mormântul, de Sibiu. Puţini dintre cei tineri ştiu cine a fost Cristian Vasile, judecând după muzicile pe care le ascultă azi. Ce e de făcut în această privinţă? Cred că romanul meu este exact o parte a acestui răspuns. Iată, câteva mii de persoane au aflat despre el şi muzica lui – şi chiar dacă, să zicem, muzica o mai ştiau de pe YouTube, o ascultă acum altfel. Acum îl şi văd pe interpret şi au o altă conexiune.
„Weekend Adevărul“: De ce e important să nu uităm cine a fost Cristian Vasile?
Andrei Ruse. Pentru că e un reper al istoriei noastre, nu doar muzicale. Avem o istorie recentă foarte întunecată şi cred că trebuie să săpăm adânc după modele şi să le punem apoi în lumină. Doar aşa putem ieşi din mocirla de azi.
„Weekend Adevărul“: În roman, Cristian Vasile e portretizat ca un erou, e idealizat, are multiple calităţi şi, aparent, niciun defect major. Asta e şi imaginea personală despre el? Un muzician şi un om fără cusur?
Andrei Ruse: Am tot auzit aceste lucruri şi recunosc că da, pe alocuri personajul meu e idealizat, romanul meu fiind oarecum o biografie romanţată. Dar cred că am păstrat şi multe dintre defectele lui: încăpăţânarea uneori prostească; faptul că era un cheltuitor excesiv; un petrecăreţ de neoprit, ceea ce i-a şi agravat starea de sănătate; ratările tuturor relaţiilor pe care le-a avut; încrederea oarbă pe care o avea în oameni nepotriviţi. Da, poate că aceste aspecte nu sunt aşa pregnante, dar sunt acolo. La fel, mi s-a mai spus că am idealizat interbelicul... Poate că am făcut-o în mare parte, dar nu sunt întru totul de acord. Sunt personaje care suferă exact din cauza problemelor grave ale ideologiilor politice de atunci, Pribeagu fiind cel mai bun exemplu. Cristian Vasile ajunge chiar la puşcărie câteva zile – putea să sfârşească rău atunci. Mai e şi dialogul cu Mircea Eliade, tocmai pentru a accentua viziunile epocii. Desigur, faptul că romanul se centrează pe Cristian Vasile şi, automat, pe viaţa scenelor de atunci şi a res- taurantelor, face ca aceste elemente să pară cumva de fundal. Dar nu le-am omis, ba chiar am capitole întregi unde am insistat pe nişte lucruri de tristă amintire.
„Weekend Adevărul“: Consideraţi că el a reuşit să se ridice deasupra acestor defecte?
Andrei Ruse: Cu siguranţă, da. Probabil, Cristian Vasile pare idealizat, pentru că aşa privesc eu oamenii, în genere. Sunt foarte înţelegător când vine vorba de anumite slăbiciuni. M-a interesat lupta lui dusă până la capăt şi faptul că, deşi aparent a pierdut, a câştigat pariul cu eternitatea. Pariul făcut cu Ionel Fernic şi Ion Prigeabu, când scria versurile „Zarazei“, dorind să păstreze titlul original şi exotic al tangoului argentinian, deşi în română „Zaraza“ nu însemna nimic, nu exista nici ca nume. Şi iată ce legende a născut, pe lângă piesa în sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu