vineri, 27 august 2021

Marta, prima mașină produsă în România, automobilul Malaxa și Lăstunul lui Ceaușescu



Marta este acronimul pentru Magyar Automobil Részvény Társaság Arad, prima fabrică de automobile în Regatul Ungar, înființată în 1909 la Arad, ca sucursală a firmei americane Westinghouse, prin intermediul filialei franceze din Le Havre. Firma producea diferite modele de autoturisme printre care și un autoturism autohton denumit "Márta".
În anul 1908 s-a înființat la Arad o fabrică de automobile, numită MARTA. Firma franceză Westinghouse, din Le Havre, filială a Firmei Westinghouse din SUA, a construit fabrica pe un teren pus la dispoziție de Primăria Arad. Aici se fabricau motoare pentru utilaje feroviare, Autobuze cu și fără etaj, Camioane de 3 și 5 tone și din 1910 autoturisme în mai multe forme de caroserie. Motoarele erau de 4 cilindri, de 20 CP, 30 CP și 40 CP. Cele de 20 și 30 CP aveau transmisia prin cardan, iar cele de 40 CP aveau transmisia prin lanț.

Până în anul 1912 s-au fabricat 150 de autoturisme, în același an Westinghouse intră în faliment, iar fabrica este preluată de AUSTRO DAIMLER. După preluare, se fabrică mașini Austro Daimler în licență, tot cu numele de Marta. Mai ales Marta Taxi se bucură de un succes deosebit. Mașina cu patru cilindri, 2.500 cmc, cu o putere de 18 sau 22 CP se exportă în toată Europa Centrală. În Arad în anul 1936 mai circula un astfel de Marta, care avea peste un milion de kilometri parcurși!

Din 1912 se fabrică și camioane Daimler, care poartă și steaua bine cunoscută. Din 1908-1914 se fabrică peste 650 de autoturisme și autobuze. După începerea primului Război Mondial, nu se mai fabrică decât motoare de avion. În anul 1918, după terminarea războiului, Transilvania este alăturată Regatului României. Se rupe legătura cu firma Daimler. MARTA și Fabrica de vagoane WEITZER sunt unite în SOCIETATEA ASTRA. Marta se numește de acum Fabrica de Motoare și se fabrică autoturisme,camioane, stropitoare, cu motoare pe benzină și gaz metan.

După proiectul inginerului Ștefan Protopopescu se fabrică un avion de recunoaștere, numit ASTRA-PORTO, care avea motor HISPANO-SUIZA de 300 CP. Armata Română a comandat 25 de bucăți. La comandă au mai fost construite câteva autobuze luxoase, cu motor 4 cilindri, de 8.000 cmc, care dezvoltau 60 CP.

În anul 1926 se desființează fabrica, se demontează utilajele, se transportă la Brașov, unde se înființează ÎNTREPRINDEREA AERONAUTICĂ ROMĂNĂ (IAR).

Maşinile fabricate în vestul României: Marta, prima de pe teritorul ţării, Malaxa, cea „furată“ de sovietici, şi „Lăstunul“ visat de Ceauşescu



Malaxa de la Reşiţa l-a impresionat pe Brejnev. Până la Dacia, considerat primul automobil românesc, fabricat la Piteşti, începând din anul 1966, istoria maşinilor de pe plaiurile autohtone se concentra tot în vestul ţării. Aşadar, primul automobil românesc, cu mult înaintea Daciei, s-a fabricat la Reşiţa. Industria Auto Malaxa din Reşiţa a luat fiinţă în 1945. Aici s-a produs o maşină echipată cu un motor de trei cilindri, cu o putere de 30 cai putere, care avea să se bucure de un real succes. La aceea vreme nu era puţin lucru ca un autovehicul să atingă viteza maximă de 120 km/h şi să aibe un consum de zece litri la suta de kilometri. Autoturismul Malaxa avea aceste calităţi. Caroseria avea o formă aerodinamică, foarte elegantă, cu portbagajul în partea din faţă. Autoturismul Malaxa s-a fabricat timp doi ani, între 1945-1947. În această perioadă, pe poarta fabricii de la Reşiţa au ieşit 1.600 de maşini. Producţia a fost oprită în 1947, odată cu începutul sovietizării ţării. Producţia a fost transferată de ruşi la Podgorye, astăzi în Belarus. Se spune că Leonid Brejnev a fost cel care a decis să mute liniile de asamblare în URSS, după ce a făcut o călătorie la Sofia cu o maşină Malaxa, de care a fost impresionat. 


Maşina visurilor lui Ceauşescu, la Timişoara 


Timişoara nu se putea lăsa mai prejos în industria auto. În oraşul de pe Bega avea să se fabrice prima maşină românească de mic litraj: Dacia 500 “Lăstun”. A fost maşina visurilor lui Nicolae Ceauşescu. Uzina de Autoturisme a apărut în 1988. Inginerul Adrian Marian a făcut parte din grupul celor care au lucrat la proiectarea maşinii. „Era o idee a lui Ceauşescu. Am avut peste 20 de vizite de la el până să-l aprobe. Toţi dictatorii au vrut să aibă maşini mici. Musolini a avut Fiat 500, Hitler WV „Broască”, iată că au făcut şi lucruri bune. Dacia 500 trebuia să fie un vehicul pentru tineret”, a spus Adrian Marian.
Fostul preşedinte a fost extrem de pretenţios în privinţa „Lăstunului” şi le-a trasat sarcini stricte proiectanţilor. Acesta a cerut ca autovehicolul să aibă un preţ cât un televizior, 500 de kg, consum de trei litri şi să fie sub trei metri. “Totul a fost realizat. Dacă nu ieşea, te rădea! Americanii descoperă acuma maşina sub trei metri, dar noi am făcut asta în 1981”, a spus spus designerul. Nu era o maşină în care să exceleze confortul, avea însă consum mic şi era din fibră de sticlă (răşini sintetice). Era cu două uşi şi hayon. Au existat trei serii ale modelului Lăstun. Prima serie avea toate elementele de caroserie din fibră de sticlă, uşile din fibră de sticlă, fără tapiserie la interior, scaunele îmbrăcate în vinil, stopuri mici, fără lumini de mers înapoi şi grila frontală integrată în capotă. A doua serie avea elemente de caroserie atât din tablă, cât şi din fibră de sticlă, uşi din tablă, tapisate la interior şi scaune îmbrăcate în vinil sau tapisate.
Ultima serie, fabricată doar după Revoluţie, avea toate elementele de caroserie din tablă, stopuri mari, late, cu lumini de ceaţă şi de mers înapoi, hayon cu yală exterioară, iar la unele modele ştergător de lunetă. „Lăstunul” s-a produs la Timişoara până în 1991, iar pe poarta Uzinei Autoturisme au ieşit aproximativ 5.400 de maşini. 
Motorul în patru timpi care echipa modelul Lăstun avea 2 cilindri paraleli verticali, 499 cc, 22,5 CP și un consum de 3,3 l/100 km în regim constant, respectiv de 4,5 l/100 km în ciclu urban. Amplasarea era transversală deasupra punții față, iar răcirea se făcea cu aer printr-o elice antrenată de motor.

Cutia de viteze era manuală, cu patru trepte, iar schimbătorul de viteze era amplasat la volan (precum la modelele Trabant). Tracțiunea era pe față, iar toate frânele erau cu tamburi. Era echipat cu pneuri de dimensiuni mici, respectiv 125 SR 12 și jante de 3,5 țoli. Viteza maximă de deplasare era de 106 km/h. Mașina era în două uși, cu o caroserie de tip hatchback. Mânerele de acționare a ușilor erau ascunse la interior, ștergătorul de parbriz era amplasat central, iar barele de protecție aveau spoilere încorporate. Greutatea mașinii nu depășea 600 kg, iar a motorului avea aproape 70 kg.

Economia în producția acestei mașini se vede la toate cele trei serii ale modelului Lăstun. Prima serie nici măcar nu avea ceva din tablă, ci toate elementele de caroserie din fibră de sticlă, ușile din fibră de sticlă, fără tapiserie la interior, scaunele îmbrăcate în vinil, stopuri mici și grila frontală integrată în capotă. Această versiune era atât de „cheală” încât nici măcar lumini de mers înapoi nu erau prevăzute.

A doua serie avea elemente de caroserie atât din tablă, cât și din fibră de sticlă, uși din tablă, tapisate la interior și scaune îmbrăcate în vinil sau tapisate. Dar luminile de mers înapoi apar doar la ultima serie, fabricată doar după 1989. Aceasta avea toate elementele de caroserie din tablă, stopuri mari, late, cu lumini de ceață și de mers înapoi, hayon cu yală exterioară, grila frontală separată de capotă, iar la unele modele ștergător de lunetă.
Dându-și seama de eșecul acestui produs, chiar și într-o țară precum România lui Nicolae Ceaușescu, producătorii au expus în anul 1989 în cadrul Târgului Internațional București prototipul Lăstun cu caroserie alungită. În această variantă, autoturismul putea să transporte patru persoane în condiții de confort sporite, păstrând un spațiu și pentru bagaje.
Totuși lucrurile nu au mai fost ameliorate pentru această mașină. Producția a durat până în anul 1991, nu fără o serie de scandaluri apărute chiar în primul an de după Revoluție din cauza calitații slabe a acestei mașini.
Preţul unei astfel de maşini era de 50.000 de lei, cu 25.000 de lei mai puţin decât o Dacie 1310. Cele 6.500 de Lăstunuri ieşite pe poarta fabricii au fost, în mare parte, nişte rebuturi.

Cum a fost interzis Lăstunul de Protecția Consumatorului

La puțin timp după Revoluție, mai mulți posesori de Lăstun s-au asociat și au făcut o serie de demersuri pentru a primi despăgubiri pentru mașinile primite. Ziarul „Adevărul” a publicat o serie de articole, în primele luni ale anului 1990, în care a prezentat pericolele la care se expuneau posesorii de Lăstunuri. Pe adresa redacţiei veneau zilnic plângeri: „contactul de pornire se blochează”, „timoneria carburatorului s-a deformat”, „bobina de inducţie s-a ars”, „uşile nu se închid bine, rezultând o pătrundere abundentă a apei în interior la ploaie”, „toba de eşapament a căzut”, „defecţiuni la pompa de benzină”, „cutia de viteză blocată”.
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor s-a sesizat şi a făcut demersurile pentru scoaterea de pe piaţă a autoturismului Dacia 500 Lăstun. În martie 1990, Comisia Naţională pentru Standarde Metrologie şi Calitate a interzis producerea şi comercializarea Lăstunului, întrucât s-au constat defecţiuni în procesul tehnologic. Cu toate aste producția a durat până în anul 1991, onorându-se ultimele comenzi plătite. În 1992, Guvernul a închis fabrica de la Timișoara, motivând ca Lăstunul nu mai este competitiv și că nu mai reprezintă poporul român. Insuccesul modelului este pus pe seama calității slabe. Azi mai supraviețuiesc mai puține exemplare, decât poveștile cu câte de „proaste” erau aceste mașini.

Maşina electrică – un nou vis la Timişoara Relansarea industriei automotive din zona vest aduce speranţe pentru fabicarea unei maşini în Timişoara. La ora actuală, furnizorii locali de componente produc toate piesele pentru o maşină, de la A la Z. Software, componente pentru motor, radiatoare, lămpi, anvelope, volane, sisteme de siguranţă, curea de transmisie, cabluri, huse, volane, componente electrice, centuri de siguranţă. Toate acestea sunt doar o parte din ofertele sectorului automotive din Banat.
Mărcile pentru care se lucrează în Timiş, Arad, Hunedoara şi Caraş-Severin sunt: Nissan, Mercedes-Benz, General Motors, Opel, WV, Ford, Renault, Peugeot, Citroen, Audi, Porche, Chrysler sau Dacia. “La un moment dat, ideea refacerii industriei auto pe un anumit sector, la Timişoara, este posibilă. Noi ne gândim, fără să spunem însă, că avem soluţii. Mediul economic local sau regional poate să constituie o soluţie. Şi nu aş exclude domeniul universitar, de unde vine specialistul de mâine. La ora actuală, foarte multe dintre soluţiile din domeniul industriei auto se duc spre micşorarea capacităţilor cilindrice ale maşinii. Duc spre minimizare. O maşină electrică este o necesitate pe viitor. Este cea mai bună soluţie când vine vorba despre consum şi ecologie. Toţi marii producători din domeniu au adus soluţii mini. Nu este o utopie ca Timişoara să fabrice cândva un nou vehicul”, spune profesorul Liviu Mihon, de la Facultatea de Mecanică a Universităţii Politehnica.


sâmbătă, 21 august 2021

Întâlnirea scriitorului Eugen Jebeleanu cu octogenarul Brâncuși, la Paris, în data de 13 octombrie 1956



Întâlnirea scriitorului Eugen Jebeleanu cu octogenarul Brâncuși, la Paris, în data de 13 octombrie 1956, când sculptorul se afla în ultimul an din viață – Brâncuși s-a stins la 16 martie 1957 – este prezentată de Institutul Cultural Român de la Varșovia în cadrul proiectului online „Discuții la Masa Tăcerii“, derulat în limbile română și polonă pe site și pe pagina de Facebook. Potrivit însemnărilor sale, reproduse în volumul O discuție la Masa tăcerii de Romulus Rusan, scriitorul Eugen Jebeleanu a ajuns împreună cu soția, Florica Cordescu, pictoriță și graficiană, și Colomba Voronca, în atelierul din Impasse Ronsin, unde au fost primiți de Brâncuși, grav bolnav, dar care încă mai găsea motive să glumească. În amintirile sale, scriitorul surprinde un moment emoționant în care Constantin Brâncuși își mărturisește dorul de România.

EUGEN JEBELEANU (24 aprilie 1911, Câmpina – 21 august 1991, Bucureşti)

Scriitor, autor al unor volume de lirică militantă (Hanibal, 1972) şi de dragoste (Elegie pentru floarea secerată, 1967). Traduceri din Rilke, Hugo, Petöfi. În 1956 îl caută pe Brâncuși pentru a-l convinge să reviziteze România cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Brâncuși refuza sistematic, considerând că acest lucru ar cauționa regimul comunist. Până în urmă cu câțiva ani, comuniștii îi refuzau opera, considerând-o „cosmopolită”, „străină de tradițiile poporului român”.

- Aţi scris cândva, într-un emoţionant articol, întâlnirea Floricăi Cordescu şi a dumneavoastră cu Brâncuşi, în toamna anului 1956. Este una din puţinele mărturii despre sculptor în această ultimă fază, a bolii şi a bătrâneţii definitive, cu puţine luni înaintea morţii. De aceea, credem că e îndreptăţită rugămintea de a relua cu ajutorul caietului dumneavoastră de însemnări aceste amintiri.

Întâlnirea aceasta a venit fulgerător, într-o zi caldă de toamnă, 13 octombrie, când din întâmplare ne-a ieşit în cale Colomba, soţia lui Ilarie Voronca. 
   - Vrem să-l vedem pe Brâncuşi. Îl cunoşti? 
   - Suntem prieteni vechi. Însă e bolnav, primeşte greu. Oricum, să încercăm. 
În aceeaşi seară ajungem cu un taxi în Impasse Ronsin. O înfundătură sordidă. Atelierul lui Brâncuşi: un fel de magazie mare, gata să se surpe. O lovitură de târnăcop şi s-ar fi făcut praf şi pulbere. Însă adăpostul era lăsat în pace, din respect pentru marele său locatar.

- Aţi fost sfătuiţi să nu apăreţi cu blocul de desen.


- Da, Brâncuşi, octogenarul, avea şi el o sumedenie de curiozităţi. Bunăoară, cu câteva zile în urmă, primindu-l pe un tânăr, l-a evacuat rapid deoarece i s-a părut că face magie (tânărul avusese imprudenţa să-şi frece palmele...). Aşadar, ascunzând blocul de desen, am aşteptat câteva minute să se termine tratativele precaute ale Colombei, care intrase singură în atelier. După un timp, Colomba m-a chemat, sub pretextul că vrea să-i arate lui Brâncuşi un articol de Jalea din Contemporanul, care se afla la noi.

- Prima impresie a fost zguduitoare...

- Da, a fost un spectacol. O amestecătură de atelier de alchimist şi de hală de vechituri... vechituri zburate şi agăţate de pereţi de toate vânturile lumii. Pe peretele din dreapta rânjeau, arătându-şi dinţii, o sumedenie de ferăstraie, alături de grătare, gheme de sârmă, cutii cu piroane, ciocane, pile, tinichele şi câte altele... Faţă în faţă, se căsca penumbra unei alte încăperi, unde se întrezăreau o seamă din operele Meşterului, alături de unele forme care puteau fi căldări uriaşe, găleţi, pentru ciclopi, o recuzită întreagă de pe alt tărâm. Tot în stânga, masa, vatra, laviţa, butucii româneşti care au uimit pe miile de străini veniţi să-l viziteze de-a lungul vieţii. Iar de-a latul laviţei, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moş Crăciun: nemişcat, cu braţele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnându-i grele... Frumos, cu faţa îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roşcovane...

- Brâncuşi...

- Era îmbrăcat într-o cămaşă largă, foarte modestă. Peste cămaşă, un fel de vestă. Pantalonii largi, din acelaşi material ca şi cămaşa. Pântecele şi picioarele erau foarte umflate. Papucii, pudraţi de var, aninau de vârful picioarelor. Pe cap purta un fel de tichie, asemănătoare bonetelor frigiene. La mâna stângă, o verighetă (cu toate că n-a fost niciodată însurat). Stătea într-o nemişcare totală. Era indiferent? Aşa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Maliţioşi, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult: ne pipăiau parcă. Deşi grav bolnav, Brâncuşi nu se abstractizase, nu se detaşase de viaţă. Ochii ţineau legătura cu lumea. Colomba a prezentat-o întâi pe Florica. 
   - Cine eşti tu, fetiţo? s-a auzit glasul lui Brâncuşi. 
În locul Floricăi, a răspuns Colomba: 
   - O pictoriţă. Din România... Şi nu spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca şi dumneata, e oltean. 
   - De unde? 
   - Din Balş. 
Brâncuşi a ciulit urechile, cam cum ar face o vulpe: 
   - Pictoriţă şi olteancă? Nu, zău! Ia să-ţi vedem, fetiţo măselele. 
Florica a izbucnit în râs. Am râs cu toţii. 
   - E din Oltenia, că prea are dinţi frumoşi, a continuat Brâncuşi. 
Şi a căzut pe gânduri. 
   - Oltenia... Frumoase locuri, minunate locuri... 
Colomba l-a întrebat: 
   - Monsieur Brâncuşi, nu ţi-e dor de ţară?... 
   - Dor, dor... Brâncuşi a oftat şi a început să murmure uşurel - şi mucalit, şi înduioşat: Cânta cucul lângă noi / Şi ne iubeam pe zăvoi / Să fi murit amândoi.

- Portretul pe care i l-a făcut Florica Cordescu datează de atunci?

- Da. Între timp ea s-a strecurat pe nesimţite afară, şi-a adus blocul şi a început să-i facă o sumedenie de schiţe, în timp ce Brâncuşi continua să cânte uşurel „cântece de pe la noi”. La un moment dat, s-a înveselit, ca la o amintire. 
   - Sunt oameni care spun că în ţară lucrurile nu merg totdeauna bine. Şi mai spun că nu merg totdeauna bine pentru ca nu aveţi parlament. 
A pufnit în râs. Colomba mi-a făcut semn să nu-l contrazic. 
   - Cândva, e mult de atunci, m-am oprit lângă gara Filiaşi. Era acolo un fel de restaurant. L-am întrebat pe stăpânul restaurantului: Ei, cum merg afacerile? Prost. De ce? Pentru că n-avem parlament.
Şi Brâncuşi a pufnit din nou în râs.

- L-aţi vazut pe urmă ridicându-se în picioare...

- De tavan erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuşi se prindea când voia să se ridice. I-am surprins intenţia de a le apuca şi am sărit să-l ajut. Nu, nu! a exclamat el imperativ şi s-a ridicat singur. Şi în acel moment, printr-un accident fericit, am fost martorii unei minuni. De sub bonetă, care alunecase de pe creştetul lui Brâncuşi, s-au rostogolit inelele celui mai frumos păr alb văzut vreodată. Inele, inele albe, rostogoliri de spume feciorelnice ale unui râu de munte. Aş fi vrut să privesc multă vreme aşa, dar m-am aplecat să-i ridic boneta şi să i-o ofer. S-a aşezat din nou pe laviţă şi mi-a adresat o rugăminte: 
   - Fii bun şi te uită în vatră, că pusei nişte mere la copt. Mai întoarce-le că s-or fi copt. 
Merele erau scrum. I-am spus. A zâmbit, trecându-şi o mâna prin barbă. 
   - Ce mere mai coceam în copilărie... 
M-a rugat apoi să-i dau două albume cu fotografii pe care le primise din ţară. Am început să le răsfoim:     - Le privesc, le privesc cu drag. Mai ales noaptea, înainte de culcare. Le şi visez, şi când mă trezesc mi-i dor, tare dor... 
Era un semn al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii de acolo în locurile copilăriei? A doua zi Florica l-a vizitat din nou însoţită de doi medici prieteni. Apoi ne-am înapoiat precipitat în ţară - situaţia internaţională se înrăutăţise***** - şi nu l-am mai văzut niciodată.

sursa:  https://www.icr.ro/pagini/varsovia-scriitorul-eugen-jebeleanu-despre-intalnirea-emotionanta-cu-octogenarul-brancusi

Despre Miron Radu Paraschivescu și Jurnalul unui cobai

Dacă ați citit pe vremuri celebrul roman „Torente”, de Marie-Anne Desmarest, să știți că el l-a tradus în română. Și-a câștigat pâinea scri...