Întâlnirea scriitorului Eugen Jebeleanu cu octogenarul Brâncuși, la Paris, în data de 13 octombrie 1956

Întâlnirea scriitorului Eugen Jebeleanu cu octogenarul Brâncuși, la Paris, în data de 13 octombrie 1956, când sculptorul se afla în ultimul an din viață – Brâncuși s-a stins la 16 martie 1957 – este prezentată de Institutul Cultural Român de la Varșovia în cadrul proiectului online „Discuții la Masa Tăcerii“, derulat în limbile română și polonă pe site și pe pagina de Facebook. Potrivit însemnărilor sale, reproduse în volumul O discuție la Masa tăcerii de Romulus Rusan, scriitorul Eugen Jebeleanu a ajuns împreună cu soția, Florica Cordescu, pictoriță și graficiană, și Colomba Voronca, în atelierul din Impasse Ronsin, unde au fost primiți de Brâncuși, grav bolnav, dar care încă mai găsea motive să glumească. În amintirile sale, scriitorul surprinde un moment emoționant în care Constantin Brâncuși își mărturisește dorul de România.

EUGEN JEBELEANU (24 aprilie 1911, Câmpina – 21 august 1991, Bucureşti)

Scriitor, autor al unor volume de lirică militantă (Hanibal, 1972) şi de dragoste (Elegie pentru floarea secerată, 1967). Traduceri din Rilke, Hugo, Petöfi. În 1956 îl caută pe Brâncuși pentru a-l convinge să reviziteze România cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Brâncuși refuza sistematic, considerând că acest lucru ar cauționa regimul comunist. Până în urmă cu câțiva ani, comuniștii îi refuzau opera, considerând-o „cosmopolită”, „străină de tradițiile poporului român”.

- Aţi scris cândva, într-un emoţionant articol, întâlnirea Floricăi Cordescu şi a dumneavoastră cu Brâncuşi, în toamna anului 1956. Este una din puţinele mărturii despre sculptor în această ultimă fază, a bolii şi a bătrâneţii definitive, cu puţine luni înaintea morţii. De aceea, credem că e îndreptăţită rugămintea de a relua cu ajutorul caietului dumneavoastră de însemnări aceste amintiri.

Întâlnirea aceasta a venit fulgerător, într-o zi caldă de toamnă, 13 octombrie, când din întâmplare ne-a ieşit în cale Colomba, soţia lui Ilarie Voronca. 

   - Vrem să-l vedem pe Brâncuşi. Îl cunoşti? 

   - Suntem prieteni vechi. Însă e bolnav, primeşte greu. Oricum, să încercăm. 

În aceeaşi seară ajungem cu un taxi în Impasse Ronsin. O înfundătură sordidă. Atelierul lui Brâncuşi: un fel de magazie mare, gata să se surpe. O lovitură de târnăcop şi s-ar fi făcut praf şi pulbere. Însă adăpostul era lăsat în pace, din respect pentru marele său locatar.

- Aţi fost sfătuiţi să nu apăreţi cu blocul de desen.

- Da, Brâncuşi, octogenarul, avea şi el o sumedenie de curiozităţi. Bunăoară, cu câteva zile în urmă, primindu-l pe un tânăr, l-a evacuat rapid deoarece i s-a părut că face magie (tânărul avusese imprudenţa să-şi frece palmele...). Aşadar, ascunzând blocul de desen, am aşteptat câteva minute să se termine tratativele precaute ale Colombei, care intrase singură în atelier. După un timp, Colomba m-a chemat, sub pretextul că vrea să-i arate lui Brâncuşi un articol de Jalea din Contemporanul, care se afla la noi.

- Prima impresie a fost zguduitoare...

- Da, a fost un spectacol. O amestecătură de atelier de alchimist şi de hală de vechituri... vechituri zburate şi agăţate de pereţi de toate vânturile lumii. Pe peretele din dreapta rânjeau, arătându-şi dinţii, o sumedenie de ferăstraie, alături de grătare, gheme de sârmă, cutii cu piroane, ciocane, pile, tinichele şi câte altele... Faţă în faţă, se căsca penumbra unei alte încăperi, unde se întrezăreau o seamă din operele Meşterului, alături de unele forme care puteau fi căldări uriaşe, găleţi, pentru ciclopi, o recuzită întreagă de pe alt tărâm. Tot în stânga, masa, vatra, laviţa, butucii româneşti care au uimit pe miile de străini veniţi să-l viziteze de-a lungul vieţii. Iar de-a latul laviţei, proptit cu spatele de perete, stătea un fel de Moş Crăciun: nemişcat, cu braţele de-a lungul trupului, cu picioarele atârnându-i grele... Frumos, cu faţa îmbujorată, cu barba zvâcnind în sus, albă, cu reflexe roşcovane...

- Brâncuşi...

- Era îmbrăcat într-o cămaşă largă, foarte modestă. Peste cămaşă, un fel de vestă. Pantalonii largi, din acelaşi material ca şi cămaşa. Pântecele şi picioarele erau foarte umflate. Papucii, pudraţi de var, aninau de vârful picioarelor. Pe cap purta un fel de tichie, asemănătoare bonetelor frigiene. La mâna stângă, o verighetă (cu toate că n-a fost niciodată însurat). Stătea într-o nemişcare totală. Era indiferent? Aşa părea, dar ochii îi umblau de colo-colo. Maliţioşi, iscoditori, mobili, ne priveau. Mai mult: ne pipăiau parcă. Deşi grav bolnav, Brâncuşi nu se abstractizase, nu se detaşase de viaţă. Ochii ţineau legătura cu lumea. Colomba a prezentat-o întâi pe Florica. 

   - Cine eşti tu, fetiţo? s-a auzit glasul lui Brâncuşi. 

În locul Floricăi, a răspuns Colomba: 

   - O pictoriţă. Din România... Şi nu spui că mai are o calitate. Tatăl ei, ca şi dumneata, e oltean. 

   - De unde? 

   - Din Balş. 

Brâncuşi a ciulit urechile, cam cum ar face o vulpe: 

   - Pictoriţă şi olteancă? Nu, zău! Ia să-ţi vedem, fetiţo măselele. 

Florica a izbucnit în râs. Am râs cu toţii. 

   - E din Oltenia, că prea are dinţi frumoşi, a continuat Brâncuşi. 

Şi a căzut pe gânduri. 

   - Oltenia... Frumoase locuri, minunate locuri... 

Colomba l-a întrebat: 

   - Monsieur Brâncuşi, nu ţi-e dor de ţară?... 

   - Dor, dor... Brâncuşi a oftat şi a început să murmure uşurel - şi mucalit, şi înduioşat: Cânta cucul lângă noi / Şi ne iubeam pe zăvoi / Să fi murit amândoi.

- Portretul pe care i l-a făcut Florica Cordescu datează de atunci?

- Da. Între timp ea s-a strecurat pe nesimţite afară, şi-a adus blocul şi a început să-i facă o sumedenie de schiţe, în timp ce Brâncuşi continua să cânte uşurel „cântece de pe la noi”. La un moment dat, s-a înveselit, ca la o amintire. 

   - Sunt oameni care spun că în ţară lucrurile nu merg totdeauna bine. Şi mai spun că nu merg totdeauna bine pentru ca nu aveţi parlament. 

A pufnit în râs. Colomba mi-a făcut semn să nu-l contrazic. 

   - Cândva, e mult de atunci, m-am oprit lângă gara Filiaşi. Era acolo un fel de restaurant. L-am întrebat pe stăpânul restaurantului: Ei, cum merg afacerile? Prost. De ce? Pentru că n-avem parlament.

Şi Brâncuşi a pufnit din nou în râs.

- L-aţi vazut pe urmă ridicându-se în picioare...

- De tavan erau suspendate două funii groase, cu noduri, de care Brâncuşi se prindea când voia să se ridice. I-am surprins intenţia de a le apuca şi am sărit să-l ajut. Nu, nu! a exclamat el imperativ şi s-a ridicat singur. Şi în acel moment, printr-un accident fericit, am fost martorii unei minuni. De sub bonetă, care alunecase de pe creştetul lui Brâncuşi, s-au rostogolit inelele celui mai frumos păr alb văzut vreodată. Inele, inele albe, rostogoliri de spume feciorelnice ale unui râu de munte. Aş fi vrut să privesc multă vreme aşa, dar m-am aplecat să-i ridic boneta şi să i-o ofer. S-a aşezat din nou pe laviţă şi mi-a adresat o rugăminte: 

   - Fii bun şi te uită în vatră, că pusei nişte mere la copt. Mai întoarce-le că s-or fi copt. 

Merele erau scrum. I-am spus. A zâmbit, trecându-şi o mâna prin barbă. 

   - Ce mere mai coceam în copilărie... 

M-a rugat apoi să-i dau două albume cu fotografii pe care le primise din ţară. Am început să le răsfoim:     - Le privesc, le privesc cu drag. Mai ales noaptea, înainte de culcare. Le şi visez, şi când mă trezesc mi-i dor, tare dor... 

Era un semn al apropiatei sale plecări în eternitate, al reîntoarcerii de acolo în locurile copilăriei? A doua zi Florica l-a vizitat din nou însoţită de doi medici prieteni. Apoi ne-am înapoiat precipitat în ţară - situaţia internaţională se înrăutăţise***** - şi nu l-am mai văzut niciodată.

sursa:  https://www.icr.ro/pagini/varsovia-scriitorul-eugen-jebeleanu-despre-intalnirea-emotionanta-cu-octogenarul-brancusi