Despre Radu Beligan

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou” 

O piesă de teatru cu un singur personaj. Pe scenă, o masă, un scaun şi actorul care citeşte amintiri dintr-o viaţă de artist. Actor în propria piesă, Radu Beligan s-a întors în faţa spectatorilor, cu o poveste fascinantă despre cariera sa de 70 de ani în teatru. A învăţat să se ferească de boemie şi alte capcane şi să trateze profesia cu eleganţă de la cronicari, dramaturgi, actori, machiori, sufleori sau chiar tehnicieni. "Şi ei au fost profesorii mei", a spus Beligan. Teatrul e plin de mistere. "Un gest, o privire, o deplasare, o simplă schimbare de orientare a corpului actorului distrug echilibrul dintre personaje. Mistere, mistere… De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă? 

„Ion Sava şi George Vraca au avut nişte reacţii violente în asemenea cazuri", a mărturisit Radu Beligan. Învăţăm mereu, învăţăm din orice, a continuat maestrul, amintindu-l pe Cezanne, care, în 1906, cu un an înaintea morţii, spunea: "Cred că am făcut unele mici progrese, dar de ce atât de greu şi atât de târziu?" Actorul continuă: "Marea izbândă a îndelungatei mele vieţi este că mi-am păstrat până azi starea de elev. Această filosofie de viaţă ar fi benefică şi la scara vieţii sociale. Căci marea bătălie în societatea în care trăim nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie. Iar forţele prostiei sunt demenţiale şi se înghesuie zilnic în sticla televizoarelor. Tristan Bernard obişnuia să spună: ignoranţa face progrese".

Sfaturi de la bătrâni şi "pânda la Arlechin"

„Am constatat că tinerilor aspiranţi nu prea le place să li se dea sfaturi bătrâneşti. Au dreptate. Oscar Wilde spunea că e o prostie să dai sfaturi. Să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal", a glumit Beligan. 

Maestrul e convins că arta actorului nu se poate învăţa numai la şcoală. „De aici, se pot deprinde unele legi generale, reguli tehnice, dar misterul creaţiei îl poţi descoperi doar singur, foarte greu şi de-a lungul multor ani. Uneori, ajungând chiar un mare maestru, descoperi cu stupoare că nu ştii tot, că mai există zone misterioase pe care încă nu le-ai descifrat", s-a confesat Radu Beligan. 

„Bine, bine, dacă nu la şcoală, atunci unde? „Generaţia mea şi cea următoare aveau un obicei care s-a pierdut: pânda la Arlechin. Lângă pupitrul cortinierului e un mic spaţiu de unde poţi urmări spectacolul. Acolo eram noi, nelipsiţi, sorbind ca un burete tot ce făceau marii artişti", s-a destăinuit actorul. Acolo, a învăţat de la Aura Buzescu, pe viu, cât de importantă este „perfecta articulaţie a textului care este, de fapt, prima îndatorire a actorului, aş zice politeţea actorului... De la Ion Finteşteanu, acu­rateţea şi precizia textelor, iar de la Costache Antoniu, simplitatea plină de căldură omenească", a rememorat Beligan. El spune că acest obicei a dispărut cu desăvârşire şi chiar cunoaşte actori importanţi care nu şi-au văzut niciodată colegii jucând.

În cabina actriţei Helen Mirren

O altă întâmplare o are în prim-plan pe actriţa Helen Mirren. „Îmi aduc aminte că eram în cabina ei, la Londra, când un reporter a întrebat-o: «Cronicarul care s-a referit la dvs. cu apelativul «zeiţă» nu credeţi că v-a lăudat prea mult?» «Nu». Ceea ce e groaznic la cronici este că niciodată nu sunt destul de bune. În schimb, cronicile proaste îţi rămân în suflet ca o săgeată otrăvită, fiindcă niciun artist nu poate convinge pe toată lumea de valoarea lui", a răspuns actriţa britanică. 

Spre deliciul spectatorilor, care sorbeau cu nesaţ fiecare cuvânt al maestrului, Radu Beligan a pomenit de o scrisoare savuroasă, în care Tolstoi îi spunea lui Cehov: „Piesele lui Shakespeare sunt destul de proaste, dar ale dumitale sunt şi mai rele."

„Am 89 de ani şi mă pregătesc să învăţ un rol nou. Ştiţi ce spunea Socrate când era întrebat: «De ce înveţi să cânţi la liră când tu te pregăteşti să mori?» şi el răspundea: «Ca să ştiu să cânt la liră înainte de a muri»", a afirmat Beligan.

Cu Amza şi Dinică, la Teatrul de Comedie

O altă etapă de neuitat o reprezintă experienţa de la Teatrul de Comedie, unde echipa era atât de unită, încât actorilor le venea foarte greu să se despartă după fiecare spectacol sau repetiţie. „Atmosfera de creativitate din Teatrul de Comedie contaminase întreaga trupă. În zilele când nu ne înduram să ne despărţim după spectacol, Amza Pellea ne făcea să murim de râs, Rucăreanu ne desfăta cu romanţe, Marinuş Moraru îl imita uluitor pe Laurence Olivier în «Hamlet», iar Dinică râdea cu capul dat pe spate asemeni calului rănit din «Guernica» lui Picasso", a glumit Beligan.

La o cârciumioară cu Laurence Olivier

„Dacă printr-un miracol am revedea spectacolele lui Victor Ion Popa, am observa că multe din tendinţele inovatoare ale teatrului de astăzi au fost experimentate de regizori. Din păcate, arta scenică nu se înregistrează decât pe pupilă şi timpan, iar trecerea anilor toceşte inevitabil prin suprapunere succesivă acuitatea imaginilor vizuale şi auditive. Când piere o generaţie rămâne numai amintirea controversată a celor ce au dominat cea mai efemeră dintre arte. Avea dreptate Laurence Olivier. El mi-a spus într-o seară, într-o cârciumioară londoneză, cuprins de melancolie: „Dragul meu, noi actorii scrutăm zăpada".

Cum l-a pus Giugaru la îngrăşat

Victor Ion Popa i-a chemat, într-o seară, pe el şi pe Alexandru Giugaru. I s-a adresat lui Giugaru astfel: „Am să te rog să îl iei pe băietul acesta pe lângă dumneata, să mănânce ca lumea. Mi-e teamă că o să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi o să dea în oftică". 

„Lăsaţi-l în seama mea", a încuviinţat Gargantua (făcând referire la Giugaru). 

A doua zi dimineaţa, bătăi în uşa cuşetei mele, destăinuie Radu Beligan. «Costelivule, te-ai sculat?» Eram la Piatra Neamţ. Am pornit-o pe aleea străjuită de castani care urcă spre centru. Se făcuse ceasul 10.00. Giugaru, cunoscut în toată ţara, după turneele cu Tănase, îi ştia pe toţi grataragiii evrei ai Moldovei. Am poposit într-un local, unde pe o masă lungă, căptuşită cu tablă zincată, erau înşirate după forme şi culori, cele mai apetisante fripturi pe care le văzusem vreodată. Maestrul a indicat patronului ce trebuie să pună pe talger şi acesta a plecat încărcat sub privirile mele speriate. M-am luptat eroic cu bunătăţile acelea, dar n-am izbutit să dovedesc mare lucru. Abia mai respiram. Maestrul a isprăvit tacticos platoul. Se făcuse ora 11.00, apoi scoţând un oftat adânc de satisfacţie mi s-a adresat: «La prânz rămânem aici sau mergem în altă parte?»"  

Aşa a început prietenia lui Beligan cu Alexandru Giugaru.

Ultimul „profesor": Roger Federer

Fiecare întâlnire cu Radu Beligan este unică. Şi n-ajung două pagini de ziar să cuprindă frumoasele amintiri ale unui mare actor. 

Doamnelor şi domnilor, „ultimul profesor" pe care l-a menţionat Beligan în acea seară magică de sâmbătă are numai 27 de ani şi este şi el actor într-un altfel de spectacol. Numele lui este Roger Federer, campion mondial de tenis. „Urmărindu-l pas cu pas am constatat că poate juca orice strategie îşi doreşte şi poate intra pe teren aproape la comandă. Într-o competiţie în care stresul şi spaima înfrângerii capătă proporţii covârşitoare, el joacă detaşat, din instinct, cu mult curaj şi creativitate. În momentul în care loveşte mingea este prezent cu totul, cu mintea şi cu trupul într-o perfectă sincronizare", astfel îşi descrie "ultimul profesor" Radu Beligan. Şi cum se putea încheia acest articol dacă nu tot într-o notă umoristică şi cu tâlc. 

Foarte multă lume îi punea deja obositoarea întrebare: „Care este secretul longevităţii dumneavoastră?" „Cât încă mai am răbdare să răspund, spun că, după mine, secretul biblic al longevităţii este iubirea. Cred că suntem pe pământ pentru acest lucru unic, să iubim. Repet adesea celor ce vor să mă asculte: iubiţi ce vreţi, dar iubiţi. Nimic nu este mai dezastruos decât infirmitatea inimii. Şi, fiindcă am acest prilej, daţi-mi voie să vă declar că vă iubesc şi pe dumneavoastră, spectatorii, care m-aţi făcut ceea ce sunt şi care sunteţi adevăraţii mei profesori", s-a confesat Radu Beligan.

Cum a picat la Academia de Artă Dramatică

N-a luat din prima concursul de admitere la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică. Era atât de nefericit încât i-a scris o scrisoare Luciei Sturdza Bulandra, care mai avea un an până la pensionare. „Asta a făcut-o să înţeleagă disperarea mea. După mulţi ani, mi-a spus că a păstrat acea scrisoare, deşi se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rector să mă admită auditor la clasa ei şi să mai încerce o reexaminare", îşi aminteşte actorul. A convins că poate să devină un om de teatru cu poezia lui Esenin, „Scrisoare mamei". Când a terminat de recitat, a urmat o tăcere lungă (i s-a părut o eternitate), după care vocea ei a decretat: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră". Beligan a continuat: „O asemenea sentinţă din partea unei autorităţi te poate face să îţi pierzi uzul raţiunii, dar eu am fost serios. Am învăţat de la ea că pentru a face meseria de actor ai nevoie de o mare sănătate fizică şi mentală. Trebuie, vorba lui Maiorescu, să-ţi reziste celula".

La premiera piesei „Othello", de la Londra

Un celebru critic îl întreabă pe Olivier de ce nu îl joacă pe Othello, mai ales că abordase cam toate marile roluri ale lui Shakespeare. „Nici nu mă gândesc", îi răspundea el. 

Într-o zi, criticul s-a întâlnit pe Riviera cu Orson Welles care îl jucase pe Othello în film, şi îi zice acestuia că încearcă să-l convingă pe Laurence să îl joace pe Othello. „Lari nu poate să-l joace. Othello e bariton, iar Laurence e tenor", a replicat Welles. 

Criticul i-a povestit lui Olivier întâmplarea, care se pare că l-a ambiţionat. Un mare artist al secolului XX, Laurence Olivier s-a închis într‑un dulap şi a izbutit, exersând, să îşi coboare vocea cu o octavă. „Am avut norocul să asist chiar la premieră, la Londra. Succesul a fost fulminant. Pe tot parcursul celor 150 de reprezentaţii, întreaga trupă era fascinată de interpretarea lui şi i-o spunea după fiecare spectacol", rememorează Beligan. Într-o seară însă s-a întrecut pe sine însuşi. La finalul spectacolului, întreaga trupă s-a aşezat de-a lungul coridorului care ducea spre cabina lui. L-a aplaudat frenetic, însă Olivier a trecut pe lângă colegii săi fără un cuvânt şi s-a încuiat în cabină. Stupoare. Ce-o fi cu el? Unul dintre apropiaţi bate la uşă: „Ce se întâmplă? Deschide! Nu înţeleg!" Uşa se deschide şi colegul continuă. „Nu înţeleg! Ce s-a întâmplat? A fost extraordinar. A fost cea mai bună seară a ta în acest rol". „Ştiu, răspunde abătut Olivier, dar tocmai de asta sunt disperat. Fiindcă nu ştiu cum am făcut ca să mai pot face şi altădată".

Scriitori cunoscuți și fenomenele paranormale, Sir Arthur Conan Doyle, Thomas Hardy, Johann Wolfgang von Goethe, Philip K. Dick John Steinbeck Guy de Maupassant, Percy Bysshe Shelley

Sir Arthur Conan Doyle

Spectrul de lângă șemineu

Creatorul celebrului detec­tiv Sherlock Holmes a fost un adept pasionat al spiritismului (credința că morții pot să co­munice cu viii, prin inter­me­diul unui medium), ba chiar a și scris câteva lucrări de specialitate, pre­cum Istoria spiritismului, o carte în două volume, publicată în 1926. Ca mo­tivație pentru interesul scriitorului față de spiritism, se invocă suferința crâncenă provocată de decesul fiului său cel mare, Kingsley. În realitate, cerce­tările scriitorului bri­tanic din acest domeniu înce­puseră cu treizeci de ani mai devreme, deci cu mult înainte ca băiatul să se nască. Dovadă stă o scri­soare publicată de Doyle în 1887, în revista Light (jurnalul „Alianței Spi­ritiste Londoneze”), în care acesta spunea: 

„Su­biec­tul cercetărilor psihice este unul în legătură cu care am meditat mai mult decât în legătură cu oricare alt subiect, opinia mea formându-se foarte încet. Nu m-am grăbit deloc în a trage o concluzie în acest domeniu”. 

Inițial, Doyle, de formație me­dic, fusese sceptic în legătură cu spiritismul. In­te­­re­sul i-a fost stâr­nit în urma unei con­ferințe la care par­ti­cipase și care pur­tase un titlu in­ci­tant: „Totul se sfâr­șește în moar­te?”. Pre­zen­tarea i s-a pă­rut „cu ade­vărat foar­­te in­teligentă”, și chiar dacă nu a fost con­vins întru totul, a con­­tinuat to­tuși să ur­mă­reas­că su­biec­tul, deve­nind, în ce­le din urmă, un a­dept al spi­ritis­mu­lui. 

În 1892, Doyle s-a ală­turat „Socie­tății pen­tru Cerce­tări Psihice”, o or­ganizație reputată, prin­tre ai cărei membri se numă­rau oa­meni de ști­ință celebri, filo­zofi și parla­mentari. 

Însă Doyle nu a fost doar un teoretician al spiritismului, ci și prac­ticant al său. Unul dintre experimente s-a petrecut chiar în pro­pria-i casă. Era seară, și Doyle adormise în fotoliu, în fața șemi­neului. La un moment dat, s-a trezit brusc, dând cu ochii de o siluetă eterică în­tunecată, care stătea aplecată asupra lui. Când a în­cercat să se ridice din fotoliu, a constatat că în­tregul corp îi era paralizat. Apariția înfricoșătoare s-a apro­piat și mai mult de el și i-a șoptit la ureche: „Doyle, am venit să-ți spun că-mi pare rău”. Ime­diat ce si­lueta s-a vola­ti­li­zat, scrii­to­rul și-a recă­pătat mo­bili­ta­tea. Până la sfâr­șitul vieții, Sir Arthur Conan Doyle a ră­mas mar­cat de a­ceastă în­tâlnire, ma­rele său regret fi­ind că nu iz­butise să des­ci­freze me­sajul spec­trului, nu re­ușise să iden­tifice cui îi apar­ținuse spi­ritul care-l con­tactase.

Thomas Hardy

Thomas Hardy

Obsedat de fantome

Autor al capodoperelor „Tess d’Urberville”, „Pri­ma­rul din Casterbridge” și „De­parte de lumea dezlăn­țu­ită”, Thomas Hardy era, con­form relatărilor familiei și ale prietenilor apropiați, ab­solut obsedat de fan­to­me, con­fruntându-se, de-a lungul vie­ții, cu mai multe astfel de în­tâlniri. 

Florence Emily Dug­dale, soția lui, a descris parte dintre aceste expe­riențe într-o serie de scrisori adresate unor prieteni apro­piați. 

Iată una din ele: în 1919, în ajunul Cră­ciu­nului, Thomas Hardy a mers să viziteze mor­mântul unei rude aflat în cimitirul bisericii din satul său natal. În timp ce se reculegea în fața pie­trei tombale, un bărbat necunoscut, îmbrăcat în haine de­modate, de se­col XVIII, dar care ară­tau ca noi, s-a apro­piat de el și i-a urat: „Un Cră­ciun ver­de!”. După care străinul s-a în­de­părtat cu pași mă­su­rați și a intrat în bi­serică. După câteva cli­pe de absolută uluire, scrii­torul a por­nit, plin de curiozitate, pe urme­le misteriosului bărbat. Atâta doar că, intrând în biserică, a consta­tat că aceasta era pustie. Har­dy a ieșit ime­­diat afară, a încon­jurat lăca­șul de cult, dar ciudatul necu­nos­cut pur și sim­plu se evaporase. 

O altă întâmplare ciu­dată s-a pe­trecut în 1927, când Thomas, împreună cu soția sa și cinci prieteni co­muni au luat ceaiul pe terasa unui res­taurant. Doi dintre prieteni au plecat de la masă, pentru circa 15 minute, ca să salute niște cunoștințe. În acest timp, pe scaunul rămas liber, lângă scriitor, s-a așezat un necunoscut. Hardy s-a jenat să-l ches­tioneze cu pri­vire la identitatea sa, crezând că era vorba despre vreun cunoscut al amicilor săi, însă gentlemanul ano­nim, vreme de circa 10 minute, n-a scos nici un cuvânt, mulțu­mindu-se să-l privească pe Hardy in­sistent. Apoi, tot fără să scoată nici un cuvânt, s-a ridicat, i-a zâm­bit scriitorului și, după câțiva pași, s-a volatilizat. Uimit, Thomas Hardy s-a aplecat că­tre Florence și a întrebat-o dacă știa cine era dom­nul tăcut care stătuse lângă el. Flo­rence l-a privit ulu­ită. Nu vă­zuse pe nimeni. Scau­nul rămă­sese tot timpul gol…

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang von Goethe

Dublura în haine negre

Celebrul prozator și poet german, autorul vestitei tragedii Faust, Goethe a avut și el parte de mai multe ex­periențe paranormale, între care cel mai mult l-a mar­cat următoarea: într-o zi, la ora apusului, Goethe mergea pe un drum pustiu. Fusese în vizită la o pri­etenă și acum se îndrepta că­tre casă. La un moment dat, a văzut că din sens opus venea un alt pieton. Când acesta s-a apropiat, scriitorul a vă­zut stupe­fiat că era o du­blu­ră a lui. A­vea o figură iden­tică, doar că era îm­bră­cat într-un cos­tum foarte e­le­gant, ne­gru, cu bor­duri au­rii – un cos­tum pe ca­re scrii­torul nu-l avea în gar­de­robă! „Du­­blura” lui Goethe l-a sa­lutat, vă­zân­du-și apoi de drum. Ul­te­rior, scriitorul le-a măr­turisit unor pri­eteni apro­piați că în­­tâl­nirea aceea cu propria lui per­soană îl tulbu­rase peste măsură. 

Însă povestea nu se încheie aici: opt ani mai târziu, pe când scrii­torul se deplasa exact pe același drum, de data aceas­ta, însă, în sens in­vers, și-a adus amin­te de întâmplarea bi­zară petre­cută cu aproape un deceniu în urmă. În secunda următoare, cobo­rându-și privirea, a obser­vat că era îmbrăcat cu costumul negru cu borduri aurii în care odini­oară își văzuse înveșmântată „dublura”!

Percy Bysshe Shelley

Percy Bysshe Shelley

Întâlnire pe terasă

Poet important al curentului ro­mantic englez și, totodată, soț al celebrei Mary Shelley, autoare a faimosului roman go­tic „Fran­kenstein”. 

La fel ca și Goethe, Shelley avea și el probleme cu „dublura” sa, aceasta ajun­gând să-l viziteze a­proa­pe zilnic, în ultimii ani ai vieții. Chipul „du­blurii” îi apărea lui Shelley din col­țurile cele mai în­tunecate ale casei, se apleca asu­pră-i când dor­mea, trezindu-l, sau stătea pe mar­ginea patului când Shelley era bolnav. 

Într-o zi, mai exact pe 23 iunie 1822, Percy Shelley a dat buz­na în salonul în ca­re se afla soția lui, Mary, spunându-i cu ră­suflarea tăiată că, ie­șind pe terasa vilei, dă­­duse nas în nas cu „du­blura” sa. Stând reze­mată de balus­tra­dă, fan­toma se întor­sese spre el, întrebân­du-l: „Câtă vreme crezi c-o să mai fii fericit?”. Fericirea n-a mai durat nici mă­car o lună de zile: pe 8 iulie 1822, Percy Shel­ley a murit înecat, după ce iahtul său a fost surprins de o furtună vio­lentă, iscată din se­nin pe drumul către Le­rici (Italia), localitatea unde se afla reședința de va­ră a familiei. Tru­pul poetului și al celor doi ma­rinari care-l în­soțiseră au fost găsite abia după zece zile și au fost identificate doar după haine.

Guy de Maupassant

Guy de Maupassant

Moarte în azilul de nebuni

Exponent de marcă al lite­ra­turii franceze și autor al capo­doperelor „O viață” și „Bel-Ami”, Maupassant a fost un alt scriitor bântuit de „dubluri”. În cazul lui, dublura era însă mult mai comunicativă, vorbindu-i adesea, ba chiar insistând să-l ajute la scris. 

Iată prima întâlnire relatată de scriitor: „Stăteam la birou și lucram la o nuvelă nouă. Dintr-o dată, ușa s-a deschis și în încăpere am intrat… eu. Acest eu s-a apropiat calm, a luat un scaun, l-a așezat lângă mine și mi-a spus că a venit să mă ajute. Apoi a în­ceput să-mi dicteze ce să scriu. După mai multe pa­ra­grafe, în care sta­rea de teroare pe ca­re o simțeam a atins paroxis­mul, n-am mai rezistat și, panicat dincolo de cu­vinte, mi-am stri­gat ser­vitorul. În clipa următoare, celălalt eu a dis­pă­rut ca risipit de vânt!”. Nuvela la care Maupassant lucra în acea perioadă era Horla, o poveste în care un bărbat este bântuit de o enti­tate malefică nevă­zută, al cărei scop este să-și terori­ze­ze victima și să-i preia corpul. În­tâm­plator sau nu, în anii care au ur­mat, din cauza vizi­telor din ce în ce mai dese ale „du­blu­rii”, Mau­passant a în­ceput să-și piardă mințile, deși doctorii care l-au consul­tat și care au decis internarea lui într-un azil de ne­buni, erau con­vinși că poveștile cu „du­blura” erau re­zul­tatul sifi­lisului de care scriitorul su­ferea. 

La ultima apariție a du­blu­rii, ea a in­trat în ca­mera scri­itorului și, cu o mi­nă deznădăj­duită, s-a așe­zat pe un fotoliu și și-a în­gropat fața în palme. Du­pă câteva minute în ca­re Maupassant a privit-o îns­păi­mântat, „du­blu­ra” s-a vo­latilizat. După un an, Guy de Maupassant s-a stins, și el, în azilul de ne­buni.

John Steinbeck

John Steinbeck

Fantoma din restaurant

Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1962 și autor al unor romane celebre, precum „Oameni și șoareci”, „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noas­tre”, marele scri­itor american era într-o relație de-a dreptul ami­cală cu fantomele. 

Casa familiei, din Salinas Valley, Ca­lifornia, în care Steinbeck a locuit aproape toată viața, era un ade­vărat „cuib” de fenomene para­normale. În camere și pe cori­doa­re apăreau adesea spectre eterice, căr­țile și alte obiec­te zburau din rafturile bibliotecii, iar ușile se deschideau și se închideau din senin. Într-o scri­soare adresată unui prieten, Steinbeck a măr­turisit: „Casa din Salinas e intens bântuită. Noap­tea văd fantome care se plimbă de colo-colo și alte lucruri pe care n-ar fi normal să le văd”. 

Din fe­ri­cire, „fantomele lui Steinbeck” nu erau furioase, astfel că prezența lor nu-l neliniștea pe scriitor. Ciudă­țe­nia mare era, însă, că Steinbeck părea să fie un magnet pentru aparițiile din lumea de dincolo. Aproape toa­te ce­le­lalte case în ca­re scriitorul a lo­cuit, pe parcursul vie­ții, au fost și ele bân­tuite. În cazul vilei din Monterrey, de pildă, cum­părată dato­rită am­pla­samentului ei într-o zonă cu profundă în­căr­cătură istorică, Stein­­beck a trebuit să apeleze la un preot, care a venit și a realizat mai multe „șe­dințe de exor­cizare”, ca să alunge spiritul turbulent ce-și avea reședința acolo. După moartea lui Stein­beck, casa în stil victorian din Salinas Valley a fost trans­for­ma­tă într-un mu­zeu, dotat cu un mic res­tau­rant. Anga­jații și unii clienți au vă­­zut, și ei, diverse fan­­­­to­me, în­con­­ju­rate de un soi de cea­ță găl­bu­ie, cât și multe „o­biec­te zbu­ră­toa­re”. Ba, mai mulți an­ga­jați au vă­zut, în re­pe­­tate rân­duri, chiar fantoma lui Stein­beck!

Philip K. Dick

Philip K. Dick
Fata cu peștișorul de aur

Scriitor american prolific, au­tor a 121 de nuvele și 44 de ro­ma­ne, care au cunoscut un suc­ces ful­mi­nant, multe fiind ecra­nizate la Hollywood, este, pro­ba­bil, exemplul cel mai com­­plex de experiențe paranormale din mediul literar. 

Dick nu a fost un „cetățean model”. A îm­binat me­reu scri­sul cu consumul masiv de alcool și am­fe­tamine, dar „aventurile” lui de dincolo de rea­litate au debu­tat după ce scriitorul izbutise să scape de de­pen­dențe. Reușise chiar să-și cons­truiască o viață de fa­­milie normală și fericită. 

Iată povestea lui, pe scurt: în februarie 1974, Dick a mers la den­tist, să-și scoată o măsea de minte. În­tors acasă, pe când aș­tepta ca efectul anestezicului să dispară, a auzit so­neria de la intrare. În pragul ușii îl aștepta o tâ­nără necunoscută, cu păr negru și ochi mari, care pur­ta la gât un medalion din aur, sub forma unui pește. Marcat de o senzație ciudată și atras în mod inexplicabil de medalion, Dick a întrebat-o pe fe­meie cu ce putea s-o ajute. Aceasta i-a răspuns că ea venise să-l ajute pe el, aducându-i me­di­ca­men­te­le comandate la farma­cie! Tânăra a mai adăugat că medalionul sub formă de pește era reprezentarea unui vechi simbol creștin, care ar fi trebuit să-i tre­zească lui Dick amin­tiri. Apoi s-a în­tors și a plecat. Nedu­merit, scriitorul a închis ușa, însă în clipa urmă­toa­re a văzut cum întreaga casă a fost inundată de o lumină roz, stră­lucitoare, și de ima­gini cu lo­curi necunoscute, cu picturi bi­zare și cu niș­te dese­ne ce păreau a fi schemele teh­nice ale unor mași­nării sofisticate. După circa un sfert de oră, proiec­țiile au încetat, iar lu­mina roz a dis­părut. În ur­mătoarele luni, expe­rien­ța s-a repetat de sute de ori! Apoi „trans­mi­siunile” s-au schim­bat: în timp ce tre­bă­luia prin ca­să, Dick vedea, din când în când, proiectat pe pe­reții ca­sei, un soi de „film” din Ro­ma an­tică, cu scene ce ilus­trau viața de zi cu zi de pe străzi. După fie­care astfel de proiecție, Dick era vizitat de unul sau doi extra­te­reștri cu trei ochi, spirite bine­voi­toare, care i-au explicat că tot ceea ce vedea nu erau halu­ci­nații, ci pura realitate; că timpul fusese oprit în anul 70 e.n., în perioada distru­ge­rii celui de-al Doi­lea Tem­plu din Ierusalim; că el, Dick, era de fapt un creș­tin trăitor în anul 70, îna­inte de Hristos, pe nu­me Toma, care devenise spi­on și călător temporal și care lupta pen­tru alun­garea entităților malefice in­vadatoare, care-i ma­nipulau pe romani împotriva iudeilor. Până la sfâr­șitul vieții (1982), Philip K. Dick a rămas obse­dat de această po­veste. A ținut un jur­nal de 8.000 de pa­gini, în care și-a descris de­taliat expe­riențele, de o parte dintre ele folosin­du-se în două romane de ficțiune, cât și în romanul semi-au­tobiografic „Radio Free Al­be­muth”, scris în 1976, dar publicat pos­tum, în 1985. La sfatul soției și al pri­e­tenilor, care bă­nu­iau că scriito­rul în­cepuse din nou să se dro­gheze în secret, Dick a con­sul­tat mai mulți me­dici, dar toate ana­lizele au de­monstrat că nu con­su­ma nici alcool și nici dro­guri. Mai mulți psi­­hiatri i-au prescris diferite trata­mente și șe­dințe de psi­ho­te­ra­pie, în­să, cu trata­ment sau fără, si­tua­ția nu s-a schim­bat: me­­sajele au con­­ti­nuat să vină, iar enig­ma a ră­mas nedez­le­gată!