 |
| Sir Arthur Conan Doyle |
Creatorul celebrului detectiv Sherlock Holmes a fost un adept pasionat al spiritismului (credința că morții pot să comunice cu viii, prin intermediul unui medium), ba chiar a și scris câteva lucrări de specialitate, precum Istoria spiritismului, o carte în două volume, publicată în 1926. Ca motivație pentru interesul scriitorului față de spiritism, se invocă suferința crâncenă provocată de decesul fiului său cel mare, Kingsley. În realitate, cercetările scriitorului britanic din acest domeniu începuseră cu treizeci de ani mai devreme, deci cu mult înainte ca băiatul să se nască. Dovadă stă o scrisoare publicată de Doyle în 1887, în revista Light (jurnalul „Alianței Spiritiste Londoneze”), în care acesta spunea:
Inițial, Doyle, de formație medic, fusese sceptic în legătură cu spiritismul. Interesul i-a fost stârnit în urma unei conferințe la care participase și care purtase un titlu incitant: „Totul se sfârșește în moarte?”. Prezentarea i s-a părut „cu adevărat foarte inteligentă”, și chiar dacă nu a fost convins întru totul, a continuat totuși să urmărească subiectul, devenind, în cele din urmă, un adept al spiritismului.
În 1892, Doyle s-a alăturat „Societății pentru Cercetări Psihice”, o organizație reputată, printre ai cărei membri se numărau oameni de știință celebri, filozofi și parlamentari.
Însă Doyle nu a fost doar un teoretician al spiritismului, ci și practicant al său. Unul dintre experimente s-a petrecut chiar în propria-i casă. Era seară, și Doyle adormise în fotoliu, în fața șemineului. La un moment dat, s-a trezit brusc, dând cu ochii de o siluetă eterică întunecată, care stătea aplecată asupra lui. Când a încercat să se ridice din fotoliu, a constatat că întregul corp îi era paralizat. Apariția înfricoșătoare s-a apropiat și mai mult de el și i-a șoptit la ureche: „Doyle, am venit să-ți spun că-mi pare rău”. Imediat ce silueta s-a volatilizat, scriitorul și-a recăpătat mobilitatea. Până la sfârșitul vieții, Sir Arthur Conan Doyle a rămas marcat de această întâlnire, marele său regret fiind că nu izbutise să descifreze mesajul spectrului, nu reușise să identifice cui îi aparținuse spiritul care-l contactase.
 |
| Thomas Hardy |
Obsedat de fantome
Autor al capodoperelor „Tess d’Urberville”, „Primarul din Casterbridge” și „Departe de lumea dezlănțuită”, Thomas Hardy era, conform relatărilor familiei și ale prietenilor apropiați, absolut obsedat de fantome, confruntându-se, de-a lungul vieții, cu mai multe astfel de întâlniri.
Florence Emily Dugdale, soția lui, a descris parte dintre aceste experiențe într-o serie de scrisori adresate unor prieteni apropiați.
Iată una din ele: în 1919, în ajunul Crăciunului, Thomas Hardy a mers să viziteze mormântul unei rude aflat în cimitirul bisericii din satul său natal. În timp ce se reculegea în fața pietrei tombale, un bărbat necunoscut, îmbrăcat în haine demodate, de secol XVIII, dar care arătau ca noi, s-a apropiat de el și i-a urat: „Un Crăciun verde!”. După care străinul s-a îndepărtat cu pași măsurați și a intrat în biserică. După câteva clipe de absolută uluire, scriitorul a pornit, plin de curiozitate, pe urmele misteriosului bărbat. Atâta doar că, intrând în biserică, a constatat că aceasta era pustie. Hardy a ieșit imediat afară, a înconjurat lăcașul de cult, dar ciudatul necunoscut pur și simplu se evaporase.
O altă întâmplare ciudată s-a petrecut în 1927, când Thomas, împreună cu soția sa și cinci prieteni comuni au luat ceaiul pe terasa unui restaurant. Doi dintre prieteni au plecat de la masă, pentru circa 15 minute, ca să salute niște cunoștințe. În acest timp, pe scaunul rămas liber, lângă scriitor, s-a așezat un necunoscut. Hardy s-a jenat să-l chestioneze cu privire la identitatea sa, crezând că era vorba despre vreun cunoscut al amicilor săi, însă gentlemanul anonim, vreme de circa 10 minute, n-a scos nici un cuvânt, mulțumindu-se să-l privească pe Hardy insistent. Apoi, tot fără să scoată nici un cuvânt, s-a ridicat, i-a zâmbit scriitorului și, după câțiva pași, s-a volatilizat. Uimit, Thomas Hardy s-a aplecat către Florence și a întrebat-o dacă știa cine era domnul tăcut care stătuse lângă el. Florence l-a privit uluită. Nu văzuse pe nimeni. Scaunul rămăsese tot timpul gol…
 |
| Johann Wolfgang von Goethe |
Johann Wolfgang von Goethe
Dublura în haine negre
Celebrul prozator și poet german, autorul vestitei tragedii Faust, Goethe a avut și el parte de mai multe experiențe paranormale, între care cel mai mult l-a marcat următoarea: într-o zi, la ora apusului, Goethe mergea pe un drum pustiu. Fusese în vizită la o prietenă și acum se îndrepta către casă. La un moment dat, a văzut că din sens opus venea un alt pieton. Când acesta s-a apropiat, scriitorul a văzut stupefiat că era o dublură a lui. Avea o figură identică, doar că era îmbrăcat într-un costum foarte elegant, negru, cu borduri aurii – un costum pe care scriitorul nu-l avea în garderobă! „Dublura” lui Goethe l-a salutat, văzându-și apoi de drum. Ulterior, scriitorul le-a mărturisit unor prieteni apropiați că întâlnirea aceea cu propria lui persoană îl tulburase peste măsură.
Însă povestea nu se încheie aici: opt ani mai târziu, pe când scriitorul se deplasa exact pe același drum, de data aceasta, însă, în sens invers, și-a adus aminte de întâmplarea bizară petrecută cu aproape un deceniu în urmă. În secunda următoare, coborându-și privirea, a observat că era îmbrăcat cu costumul negru cu borduri aurii în care odinioară își văzuse înveșmântată „dublura”!
 |
| Percy Bysshe Shelley |
Percy Bysshe Shelley
Întâlnire pe terasă
Poet important al curentului romantic englez și, totodată, soț al celebrei Mary Shelley, autoare a faimosului roman gotic „Frankenstein”.
La fel ca și Goethe, Shelley avea și el probleme cu „dublura” sa, aceasta ajungând să-l viziteze aproape zilnic, în ultimii ani ai vieții. Chipul „dublurii” îi apărea lui Shelley din colțurile cele mai întunecate ale casei, se apleca asupră-i când dormea, trezindu-l, sau stătea pe marginea patului când Shelley era bolnav.
Într-o zi, mai exact pe 23 iunie 1822, Percy Shelley a dat buzna în salonul în care se afla soția lui, Mary, spunându-i cu răsuflarea tăiată că, ieșind pe terasa vilei, dăduse nas în nas cu „dublura” sa. Stând rezemată de balustradă, fantoma se întorsese spre el, întrebându-l: „Câtă vreme crezi c-o să mai fii fericit?”. Fericirea n-a mai durat nici măcar o lună de zile: pe 8 iulie 1822, Percy Shelley a murit înecat, după ce iahtul său a fost surprins de o furtună violentă, iscată din senin pe drumul către Lerici (Italia), localitatea unde se afla reședința de vară a familiei. Trupul poetului și al celor doi marinari care-l însoțiseră au fost găsite abia după zece zile și au fost identificate doar după haine.
 |
| Guy de Maupassant |
Guy de Maupassant
Moarte în azilul de nebuni
Exponent de marcă al literaturii franceze și autor al capodoperelor „O viață” și „Bel-Ami”, Maupassant a fost un alt scriitor bântuit de „dubluri”. În cazul lui, dublura era însă mult mai comunicativă, vorbindu-i adesea, ba chiar insistând să-l ajute la scris.
Iată prima întâlnire relatată de scriitor: „Stăteam la birou și lucram la o nuvelă nouă. Dintr-o dată, ușa s-a deschis și în încăpere am intrat… eu. Acest eu s-a apropiat calm, a luat un scaun, l-a așezat lângă mine și mi-a spus că a venit să mă ajute. Apoi a început să-mi dicteze ce să scriu. După mai multe paragrafe, în care starea de teroare pe care o simțeam a atins paroxismul, n-am mai rezistat și, panicat dincolo de cuvinte, mi-am strigat servitorul. În clipa următoare, celălalt eu a dispărut ca risipit de vânt!”. Nuvela la care Maupassant lucra în acea perioadă era Horla, o poveste în care un bărbat este bântuit de o entitate malefică nevăzută, al cărei scop este să-și terorizeze victima și să-i preia corpul. Întâmplator sau nu, în anii care au urmat, din cauza vizitelor din ce în ce mai dese ale „dublurii”, Maupassant a început să-și piardă mințile, deși doctorii care l-au consultat și care au decis internarea lui într-un azil de nebuni, erau convinși că poveștile cu „dublura” erau rezultatul sifilisului de care scriitorul suferea.
La ultima apariție a dublurii, ea a intrat în camera scriitorului și, cu o mină deznădăjduită, s-a așezat pe un fotoliu și și-a îngropat fața în palme. După câteva minute în care Maupassant a privit-o înspăimântat, „dublura” s-a volatilizat. După un an, Guy de Maupassant s-a stins, și el, în azilul de nebuni.
 |
| John Steinbeck |
John Steinbeck
Fantoma din restaurant
Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1962 și autor al unor romane celebre, precum „Oameni și șoareci”, „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noastre”, marele scriitor american era într-o relație de-a dreptul amicală cu fantomele.
Fantoma din restaurant
Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1962 și autor al unor romane celebre, precum „Oameni și șoareci”, „Fructele mâniei”, „La răsărit de Eden” sau „Iarna vrajbei noastre”, marele scriitor american era într-o relație de-a dreptul amicală cu fantomele.
Casa familiei, din Salinas Valley, California, în care Steinbeck a locuit aproape toată viața, era un adevărat „cuib” de fenomene paranormale. În camere și pe coridoare apăreau adesea spectre eterice, cărțile și alte obiecte zburau din rafturile bibliotecii, iar ușile se deschideau și se închideau din senin. Într-o scrisoare adresată unui prieten, Steinbeck a mărturisit: „Casa din Salinas e intens bântuită. Noaptea văd fantome care se plimbă de colo-colo și alte lucruri pe care n-ar fi normal să le văd”.
Din fericire, „fantomele lui Steinbeck” nu erau furioase, astfel că prezența lor nu-l neliniștea pe scriitor. Ciudățenia mare era, însă, că Steinbeck părea să fie un magnet pentru aparițiile din lumea de dincolo. Aproape toate celelalte case în care scriitorul a locuit, pe parcursul vieții, au fost și ele bântuite. În cazul vilei din Monterrey, de pildă, cumpărată datorită amplasamentului ei într-o zonă cu profundă încărcătură istorică, Steinbeck a trebuit să apeleze la un preot, care a venit și a realizat mai multe „ședințe de exorcizare”, ca să alunge spiritul turbulent ce-și avea reședința acolo. După moartea lui Steinbeck, casa în stil victorian din Salinas Valley a fost transformată într-un muzeu, dotat cu un mic restaurant. Angajații și unii clienți au văzut, și ei, diverse fantome, înconjurate de un soi de ceață gălbuie, cât și multe „obiecte zburătoare”. Ba, mai mulți angajați au văzut, în repetate rânduri, chiar fantoma lui Steinbeck!
 |
| Philip K. Dick |
Philip K. Dick
Fata cu peștișorul de aur
Scriitor american prolific, autor a 121 de nuvele și 44 de romane, care au cunoscut un succes fulminant, multe fiind ecranizate la Hollywood, este, probabil, exemplul cel mai complex de experiențe paranormale din mediul literar.
Fata cu peștișorul de aur
Scriitor american prolific, autor a 121 de nuvele și 44 de romane, care au cunoscut un succes fulminant, multe fiind ecranizate la Hollywood, este, probabil, exemplul cel mai complex de experiențe paranormale din mediul literar.
Dick nu a fost un „cetățean model”. A îmbinat mereu scrisul cu consumul masiv de alcool și amfetamine, dar „aventurile” lui de dincolo de realitate au debutat după ce scriitorul izbutise să scape de dependențe. Reușise chiar să-și construiască o viață de familie normală și fericită.
Iată povestea lui, pe scurt: în februarie 1974, Dick a mers la dentist, să-și scoată o măsea de minte. Întors acasă, pe când aștepta ca efectul anestezicului să dispară, a auzit soneria de la intrare. În pragul ușii îl aștepta o tânără necunoscută, cu păr negru și ochi mari, care purta la gât un medalion din aur, sub forma unui pește. Marcat de o senzație ciudată și atras în mod inexplicabil de medalion, Dick a întrebat-o pe femeie cu ce putea s-o ajute. Aceasta i-a răspuns că ea venise să-l ajute pe el, aducându-i medicamentele comandate la farmacie! Tânăra a mai adăugat că medalionul sub formă de pește era reprezentarea unui vechi simbol creștin, care ar fi trebuit să-i trezească lui Dick amintiri. Apoi s-a întors și a plecat. Nedumerit, scriitorul a închis ușa, însă în clipa următoare a văzut cum întreaga casă a fost inundată de o lumină roz, strălucitoare, și de imagini cu locuri necunoscute, cu picturi bizare și cu niște desene ce păreau a fi schemele tehnice ale unor mașinării sofisticate. După circa un sfert de oră, proiecțiile au încetat, iar lumina roz a dispărut. În următoarele luni, experiența s-a repetat de sute de ori! Apoi „transmisiunile” s-au schimbat: în timp ce trebăluia prin casă, Dick vedea, din când în când, proiectat pe pereții casei, un soi de „film” din Roma antică, cu scene ce ilustrau viața de zi cu zi de pe străzi. După fiecare astfel de proiecție, Dick era vizitat de unul sau doi extratereștri cu trei ochi, spirite binevoitoare, care i-au explicat că tot ceea ce vedea nu erau halucinații, ci pura realitate; că timpul fusese oprit în anul 70 e.n., în perioada distrugerii celui de-al Doilea Templu din Ierusalim; că el, Dick, era de fapt un creștin trăitor în anul 70, înainte de Hristos, pe nume Toma, care devenise spion și călător temporal și care lupta pentru alungarea entităților malefice invadatoare, care-i manipulau pe romani împotriva iudeilor. Până la sfârșitul vieții (1982), Philip K. Dick a rămas obsedat de această poveste. A ținut un jurnal de 8.000 de pagini, în care și-a descris detaliat experiențele, de o parte dintre ele folosindu-se în două romane de ficțiune, cât și în romanul semi-autobiografic „Radio Free Albemuth”, scris în 1976, dar publicat postum, în 1985. La sfatul soției și al prietenilor, care bănuiau că scriitorul începuse din nou să se drogheze în secret, Dick a consultat mai mulți medici, dar toate analizele au demonstrat că nu consuma nici alcool și nici droguri. Mai mulți psihiatri i-au prescris diferite tratamente și ședințe de psihoterapie, însă, cu tratament sau fără, situația nu s-a schimbat: mesajele au continuat să vină, iar enigma a rămas nedezlegată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu