Istoric pasionat al teatrului și apostol al culturii germane *
Toate veniturile cheltuite pe cărți *
Un mariaj de intelectuali *
Iancu Urmatecu, eroul care reprezintă o epocă *
Un mare prieten, Tudor Vianu.
Prin anii de după 1930, numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferențiar de mare clasă, prețuit și răsfățat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. În acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului National din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românesti și universale. La orele 10 dimineața, sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru și foarte mulți studenți și elevi. Când apărea în fața cortinei, postându-se în picioare, în dreptul unei măsuțe, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerețe la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o ținută vestimentară impecabilă, cu guler alb și plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea și dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstrația operată în fața auditorilor strălucea prin înlănțuirea de date și argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogăție de idei și conferențiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită.
Au făcut epocă acele conferințe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Național. Iar cele mai gustate și mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferință publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferinței nu era legat de o premieră în pregătire, se puneau în scenă, special, fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise.
Renumitului conferențiar i-am făcut cunostintă mai târziu, când eram redactor la cotidianul de teatru, muzică și arte Rampa, condus de Scarlat Froda, om de teatru și soț al artistei Leni Caler. Ion Marin Sadoveanu funcționa atunci în capul Direcției Generale a Teatrelor și Operelor din țară, de unde a trecut apoi la direcția Teatrului Național. Concomitent cu directoratul de la Național el a ocupat un scurt timp, spre finele deceniului patru, postul de ministru al Cultelor și Artelor.
Dacă am încercat să schițăm cât de cât imaginea strălucitului conferențiar și a funcționarului public, să ne întoarcem acum la datele de început ale biografiei și operei valorosului scriitor și om de cultură. Deși născut în București (1893) și înregistrat cu numele Iancu-Leonte Marinescu, cel care se va numi Ion Marin Sadoveanu și-a făcut anii de scoală și copilăria la Constanța, unde tatăl său, medic chirurg, se mutase între timp. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din București luându-și licența în drept și litere. În același timp, și-a început activitatea literară debutând în revista Flacăra și colaborând apoi și la alte prestigioase publicații. Tot în acea perioadă va fi inaugurată și cariera lui de cronicar dramatic, desfășurată pe trei decenii înainte.
După momentul fast al Marei Uniri din 1918, România Mare de atunci a trimis la Universitățile din apus un număr de tineri valoroși, între care a figurat și Ion Marin Sadoveanu. El a ales Sorbona, universitatea pariziană înființată pe timpul lui Ludovic cel Sfânt unde și-a luat un doctorat în drept, urmând concomitent cu studiile juridice și o seamă de cursuri avansate de germanistică.
Revenit în tară cu această pregătire, omul și-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu și memorialistică. Figura lui îl recomanda pe intelectualul de rasă și a fost trimis de multe ori să ne reprezinte țara la conferințe și congrese în străinătate. Scria acum la cele mai de seamă reviste ca Viața Românească și Gândirea, în al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu și alții. De Tudor Vianu, în mod special, l-a legat o statornică prietenie și buni amici i-au fost Vasile Voiculescu, Emanoil Ciomac și Petru Comarnescu.
Ca autor de teatru, Ion Marin Sadoveanu a semnat drama în versuri Metamorfoze și piesele Anno Domini și Molima, aceasta din urmă jucându-se cu succes în 1930 pe scena Teatrului Național din Capitală. În același an i-a apărut și volumul de versuri Cântec de rob, o poezie de factură tradiționalistă, unica editare în acest gen.
În lumea intelectuală a micului Paris, Franța și cultura franceză erau modelele propuse și cultivate în mod curent. Cultura germană, introdusă în țară de junimiști, avusese o mai modestă deschidere, alimentată apoi pe parcurs de cercurile de gimnastică, cu restaurante și săli de spectacol, înființate pe timpul regelui Carol I. Dar poziția României de mai târziu, cu intrarea ei în primul război mondial alături de aliați, apoi bombardarea și ocuparea Bucurestilor de trupele nemțești din același război, au produs în public o vădită ostilitate fată de tot ce era german. Astfel că, după întregirea țării, în 1918, putea fi ușor observat aici un gol al culturii germane, care, direct sau indirect, ne alimentase înainte decenii întregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, și a fost ideea lui să se aplice la punerea în lumină și răspândirea valorilor literaturii și artei germane, clasice și moderne, în cadrul unei țări ca România Mare de atunci. A scris și a ținut conferințe în acest sens, făcând apoi călătorii în țările germanice pe a căror limbă și cultură se simțea stăpân. Pus la curent cu tot ce era nou în acele zone, ca realizare artistică sau ca mișcare de idei, i-a informat și pe cei de acasă, stimulându-le interesul în această direcție. Să nu uităm că în acel timp Bucureștii erau vizitați regulat de mari personalităti ale culturii, care se produceau aici, cum au fost celebrul actor Alexander Moissi, cântăretul Saliapin, scriitorul indian Rabindranath Tagore sau germanul Hermann von Keyserling, filozoful de la Darmstadt.Personalitate marcantă a vieții culturale bucureștene, într-o perioadă când teatrul și opera au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Ion Marin Sadoveanu și-a întemeiat și o familie căsătorindu-se cu artista Marieta Sadova, de la Teatrul Național, prețuită în egală măsură ca interpretă și ca regizoare. S-a spus că mariajul lor n-a fost un simplu act de stare civilă, ci un mariaj intelectual, spiritual, de afinități elective. Artista a mărturisit unor colegi care se miraseră că nu vedeau niciodată acest cuplu în cercul lor de boemi impenitenți prin bodegi și baruri. Ea le-a arătat că viața ei și a cunoscutului om de teatru era profund casnică, pentru că atunci când nu se află în teatru putea fi găsită ori în bucătărie, ori în biroul de acasă studiind împreună cu soțul ei cărti și autori. Mai târziu, exemplara pereche s-a despărtit, Marieta Sadova făcând o pasiune pentru mai tânărul regizor Haig Acterian, afirmat și el ca poet și eseist, un alt mare studios.
L-am cunoscut mai bine pe Ion Marin Sadoveanu și i-am devenit apropiat pe când era director la Teatrul Național și mai târziu, în timpul războiului, aflând abia atunci că își petrecuse copilăria și adolescența la Constanța și era chiar prieten cu familia soției mele. Despre orașul și portul de la Marea Neagră, fondat în antichitate, a scris și o carte.
Cu doi ani înainte de începerea războiului din urmă, când eram redactor la ziarul România unde îl aveam coleg pe Ion Sava, valorosul regizor și grafician, atunci venit de la Iași și stabilit în București, în repertoriul primei noastre scene fusese programată celebra piesă a lui Paul Claudel: L-annonce fait, Marie. A fost și prima punere în scenă operată de Ion Sava la Național. Invitat de regizor să iau parte la ultimele repetiții ale acelui spectacol, am avut surpriza de a-l întâlni acolo, de fiecare dată și pe I.M.S. El nu era atunci numai directorul Naționalului, ci și soțul de curând anunțat al interpretei rolului principal feminin din piesa lui Claudel, artista cu mare personalitate, Marieta Anca.
Alte activităti care completează opera scriitorului sunt cele de memorialist, eseist și traducător. Cităm din prima categorie volumul Pe urme de pietre și amintiri de oameni, apoi eseurile Teatrul medieval și De la mimus, la baroc precum și tălmăcirile din Shakespeare (Richard III), Stendhal (Roșu și Negru), H. von Kleist (Ulciorul sfărâmat), Goethe, Schiller, Lenau, Heine etc. Nu a durat mult nici mariajul al doilea cu Marieta Anca și de la această despărțire pasionatul cititor și iubitor de carte a rămas singur între aceste nesfârșite teritorii de gând și simțire pe care poporul le-a imaginat ca pe niște câmpuri albe cu oile negre... Cărțile! Pe ele își cheltuise, o viață întreagă, tot venitul de funcționar superior de stat. În odăile pe care le ocupa în blocul Wilson, cărtile care nu mai aveau loc în rafturi erau masate în grămezi geometrice arătând ca niste enorme picioare de pod. Pe coperta fiecărui volum gazda își gravase eleganta semnătură cu cele trei nume, asta și din rațiuni lesne de explicat.
Anul 1940 adusese peste țară vântul pustiitor care ne surpase graniți și ne răpise teritorii în direcția celor patru puncte cardinale, măturându-l și pe Carol al II-lea de pe tron și statornicind mai apăsat dictatura sub noii stăpâni: Antonescu-Sima. A urmat cârdășia cu hitlerismul, apoi războiul din răsărit care după trei ani de pierderi de vieți omenești și sacrificii dădea câstig de cauză dușmanilor noștri din veac, cotropindu-ne țara. Fusese sortit ca una din biruințele lui Ion Marin Sadoveanu să aibă loc în atmosfera tensionată a ultimului an de război, această reusită fiind romanul la care demult se știa că lucrează. El se numește Sfârșit de veac în București și a fost clasat de la început între creațiile memorabile în care ficțiunea reconstituie o perioadă din trecutul marelui oraș de pe Dâmbovița. Păstrate în tiparele aducerii aminte vor fi figurile unora din personajele care mobilează acest cadru de viață. Eroul principal al cărții este Iancu Urmatecu, personaj impunător și complex care marchează chipul omului modern ce va ocupa locul de prim plan în lumina de amurg a unei boierimi scăpătate. Profilul original al cărții se caracterizează printr-o narațiune care evocă personagii, fapte și descrieri într-o factură tradițională de mare rafinament. Înregistrarea acestei capodopere a coincis astfel cu revărsarea peste tară a trupelor rusești.
În noua ordine impusă de ocupația comunistă și pentru lumea literară, ca pentru toți, timpul dădea semne de îngrijorare. Se auzea că la Societatea Scriitorilor, unde președinte fusese ales Victor Eftimiu, birourile erau pustii, ca și când aceasta nici n-ar mai fi existat. Că în mod conspirativ cei câtiva scriitori membri de partid, mai puțin de zece ca număr, își țineau săptămânal ședința în altă parte, iar acolo luaseră în studiu lista de membri a confraților din S.S.R., hotărând cine va fi păstrat și cine dat afară. De altfel se și înfiintase o nouă grupare sindicală purtând numele de U.S.A.S.Z. care îi îngloba într-o singură uniune pe artiști, pe scriitori și pe ziariști, că elemente de bază pentru propaganda de partid. În anii războiului păstrasem legătura cu el și îi făceam des vizite la domiciliu. Mi-a și colaborat de multe ori la o revistă de teatru pe care o scoteam atunci. Ne-am văzut și după Noembrie 1947 când fusesem concediat de la Ministerul de Externe, iar după un an de șomaj, angajat de Al. Rosetti la casa de editură E.P.L.A. El mă felicitase atunci zicând că e o plăcere să mai auzi și o veste bună între atâtea rele și sinistre care abundau. Una din acestea, cea mai recentă, fusese articolul lui Sorin Toma din Scânteia despre Arghezi.
La editură răspundeam și de o colecție intitulată Cartea Poporului și nu era din întâmplare ca unul din numerele acelei colecții să-l aibă de autor, chiar pe marele predicator al realismului socialist, Mihai Novicov. Era un fel de povestire scrisă rudimentar și amatoristic intitulată Legenda unui pustiu. Pentru a netezi asperitățile acestui text, trebuia intervenit serios și eu personal ca redactor urma să rezolv problema, dar mi-a venit o idee. Trecusem cu câteva zile înainte pe la I.M.S. și îl găsisem slăbit, nedormit și destul de îngrijorat. Ocupase un post de ministru sub dictatura lui Carol al II-lea și se putea aștepta la orice. Mă gândeam atunci că se ivise momentul să-l scot pe autorul Molimei din starea în care se afla, propunându-i o modestă colaborare cu o stilizare a respectivului text. Am pus mâna pe telefon și m-am auzit spunându-i:
- Nene Ioane, vă telefonez de la editură să vă spun că avem o mare rugăminte la dumneata.
- Ei, nu mai spune, a venit replica lui, pe un ton de ironică persiflare, care-l caracteriza. Apoi, cu vocea schimbată, ca o mustrare: Lasă gluma și spune-mi ce vrei?
- Nu-i nici o glumă, vă rugăm să ne faceți o ușoară stilizare a unui material, operație bine plătită... am apăsat eu pe ultimele cuvinte.
Răspunsul a întârziat câteva clipe, apoi cu glas molcom, pocăit, l-am auzit rostind:
- Bine, mă, dacă zici tu!....
În aceeași seară am trecut pe la el și i-am dus lucrarea. L-am găsit în cu totul altă stare de spirit și a ținut să-mi spună că nu plata îl interesa. O știam prea bine și mă bucuram să-l văd ieșit din angoasa care-l muncea. Nu i s-a întâmplat nimic, nici atunci nici mai târziu, din fericire. A dus-o greu însă, mulți ani, până la votarea legii pensiilor pentru scriitori. Din locuința pe care o ocupa în blocul Wilson fusese evacuat la un moment dat și mutat într-o jumătate de apartament din alt bloc de pe strada Aurel Vlaicu. Acolo i-a fost transportat și uriașul depozit de carte din care a trăit, când anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. Peste câtiva ani, când s-a reclădit blocul Carlton de pe strada Regală, un mic apartament de două camere a fost repartizat și Uniunii Scriitorilor. Prin grija președintelui Zaharia Stancu, în acel apartament a fost mutat Ion Marin Sadoveanu, ca o reparație pentru evacuarea forțată din Wilson.
Încă din 1944 scriitorul își pusese în gând să continue firul tors în Sfârșit de veac ducând mai departe destinele unor eroi ca Matei și Ion Sântu. Lucrul n-a fost ușor în atmosfera bântuită de îndrumările și propunerile pentru o proză realist-socialistă cu exemplificări din scrisul autorilor sovietici și cu recomandările scoase din culegerea Lenin despre literatură. Au trecut 13 ani, până când cel de al doilea roman, intitulat Ion Sântu a văzut lumina tiparului în 1957, bine înțeles după o foarte atentă cernere a lui prin toate sitele ideologice. Scris în maniera unui bildungsroman, cartea este interesantă mai ales prin datele care se leagă de biografia autorului, dar și prin cuprinderea unor evenimente din epocă, răscoala de la 1907 și începutul primului război mondial. Acest roman pare mai laborios construit, dar nu atinge nivelul Sfârșitului de veac. În proiect autorul avea o trilogie epică ce s-ar fi încheiat cu Desăvârșirea lui Ion Sântu, din care n-au rămas decât titlul și niste pagini răzlețe.
În ultimii lui ani de viață ne întâlneam zilnic la restaurantul Academiei (C.O.S.) unde luam atunci prânzul. El, nelipsit de la masa bunului său prieten Tudor Vianu și a soției sale Lilica, subsemnatul de la altă masă de vis-a-vis, în compania profesorului Al. Rosetti și a doamnei Maria Rosetti. Acolo am văzut într-o zi că locul lui de la masa Vienilor e liber și mi s-a spus că Ion Marin Sadoveanu plecase fără veste din această lume. Menajera care se dusese, ca de obicei, dimineața, să-i ducă pâinea și să-i servească ceaiul, îl găsise țeapăn, cu capul căzut pe masa la care lucrase până târziu în noapte... Pe atunci îl însoțisem de multe ori de la restaurant până acasă, schimbând păreri ca de obicei și uneori oprindu-ne la standurile și vitrinele librăriei de sub Hotel Ambasador, care purta numele celuilalt Sadoveanu. Parcă-l văd și acum, cu capul pe spate, pășind maiestos pe trotuarul înțesat de lume...
La puțin timp după discreta lui plecare, în același an, 1964, s-a înbolnăvit și Tudor Vianu. Încă înainte de a se îmbolnăvi, chipul apolinicului mare profesor de la catedra de estetică suferise o schimbare. Se pârea că ceva îl roade în secret și de multe ori îl surprindeai cu ochii în lacrimi. Internat la Spitalul Elias, medicii de acolo și-au dat toată silința să-i fie de ajutor, dar veștile bune nu se arătau. Într-o zi, când unul din mai tinerii săi prieteni și foști asistenți de la catedră, Valentin Lipatti, l-a vizitat la patul de suferință, bolnavul era în stare de inconștiență și aiura. Vizitatorul a fost șocat de inconfundabila voce a profesorului care repeta mereu: Mă cheamă Ion Marin, mă cheamă Ion Marin. Și n-a mai fost cale de întoarcere pentru marele profesor!
Un mariaj de intelectuali *
Iancu Urmatecu, eroul care reprezintă o epocă *
Un mare prieten, Tudor Vianu.
Prin anii de după 1930, numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferențiar de mare clasă, prețuit și răsfățat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. În acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului National din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românesti și universale. La orele 10 dimineața, sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru și foarte mulți studenți și elevi. Când apărea în fața cortinei, postându-se în picioare, în dreptul unei măsuțe, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerețe la maturitate. Silueta lui sveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o ținută vestimentară impecabilă, cu guler alb și plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea și dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstrația operată în fața auditorilor strălucea prin înlănțuirea de date și argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogăție de idei și conferențiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită.
Au făcut epocă acele conferințe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Național. Iar cele mai gustate și mai pline de interes pentru toată lumea au fost temele din istoria teatrului universal. După conferință publicul nu părăsea sala pentru că totdeauna urma reprezentarea unor scene din spectacolul pe care-l pregătea teatrul. Iar când subiectul conferinței nu era legat de o premieră în pregătire, se puneau în scenă, special, fragmente din lucrările dramatice despre care se vorbise.
Renumitului conferențiar i-am făcut cunostintă mai târziu, când eram redactor la cotidianul de teatru, muzică și arte Rampa, condus de Scarlat Froda, om de teatru și soț al artistei Leni Caler. Ion Marin Sadoveanu funcționa atunci în capul Direcției Generale a Teatrelor și Operelor din țară, de unde a trecut apoi la direcția Teatrului Național. Concomitent cu directoratul de la Național el a ocupat un scurt timp, spre finele deceniului patru, postul de ministru al Cultelor și Artelor.
Dacă am încercat să schițăm cât de cât imaginea strălucitului conferențiar și a funcționarului public, să ne întoarcem acum la datele de început ale biografiei și operei valorosului scriitor și om de cultură. Deși născut în București (1893) și înregistrat cu numele Iancu-Leonte Marinescu, cel care se va numi Ion Marin Sadoveanu și-a făcut anii de scoală și copilăria la Constanța, unde tatăl său, medic chirurg, se mutase între timp. Studiile superioare le-a urmat la Universitatea din București luându-și licența în drept și litere. În același timp, și-a început activitatea literară debutând în revista Flacăra și colaborând apoi și la alte prestigioase publicații. Tot în acea perioadă va fi inaugurată și cariera lui de cronicar dramatic, desfășurată pe trei decenii înainte.
După momentul fast al Marei Uniri din 1918, România Mare de atunci a trimis la Universitățile din apus un număr de tineri valoroși, între care a figurat și Ion Marin Sadoveanu. El a ales Sorbona, universitatea pariziană înființată pe timpul lui Ludovic cel Sfânt unde și-a luat un doctorat în drept, urmând concomitent cu studiile juridice și o seamă de cursuri avansate de germanistică.
Revenit în tară cu această pregătire, omul și-a continuat vechile preocupări, scriind poezie, teatru, eseu și memorialistică. Figura lui îl recomanda pe intelectualul de rasă și a fost trimis de multe ori să ne reprezinte țara la conferințe și congrese în străinătate. Scria acum la cele mai de seamă reviste ca Viața Românească și Gândirea, în al cărei cerc select s-a văzut cooptat alături de Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Adrian Maniu, Tudor Vianu și alții. De Tudor Vianu, în mod special, l-a legat o statornică prietenie și buni amici i-au fost Vasile Voiculescu, Emanoil Ciomac și Petru Comarnescu.
Ca autor de teatru, Ion Marin Sadoveanu a semnat drama în versuri Metamorfoze și piesele Anno Domini și Molima, aceasta din urmă jucându-se cu succes în 1930 pe scena Teatrului Național din Capitală. În același an i-a apărut și volumul de versuri Cântec de rob, o poezie de factură tradiționalistă, unica editare în acest gen.
În lumea intelectuală a micului Paris, Franța și cultura franceză erau modelele propuse și cultivate în mod curent. Cultura germană, introdusă în țară de junimiști, avusese o mai modestă deschidere, alimentată apoi pe parcurs de cercurile de gimnastică, cu restaurante și săli de spectacol, înființate pe timpul regelui Carol I. Dar poziția României de mai târziu, cu intrarea ei în primul război mondial alături de aliați, apoi bombardarea și ocuparea Bucurestilor de trupele nemțești din același război, au produs în public o vădită ostilitate fată de tot ce era german. Astfel că, după întregirea țării, în 1918, putea fi ușor observat aici un gol al culturii germane, care, direct sau indirect, ne alimentase înainte decenii întregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, și a fost ideea lui să se aplice la punerea în lumină și răspândirea valorilor literaturii și artei germane, clasice și moderne, în cadrul unei țări ca România Mare de atunci. A scris și a ținut conferințe în acest sens, făcând apoi călătorii în țările germanice pe a căror limbă și cultură se simțea stăpân. Pus la curent cu tot ce era nou în acele zone, ca realizare artistică sau ca mișcare de idei, i-a informat și pe cei de acasă, stimulându-le interesul în această direcție. Să nu uităm că în acel timp Bucureștii erau vizitați regulat de mari personalităti ale culturii, care se produceau aici, cum au fost celebrul actor Alexander Moissi, cântăretul Saliapin, scriitorul indian Rabindranath Tagore sau germanul Hermann von Keyserling, filozoful de la Darmstadt.Personalitate marcantă a vieții culturale bucureștene, într-o perioadă când teatrul și opera au cunoscut o dezvoltare fără precedent, Ion Marin Sadoveanu și-a întemeiat și o familie căsătorindu-se cu artista Marieta Sadova, de la Teatrul Național, prețuită în egală măsură ca interpretă și ca regizoare. S-a spus că mariajul lor n-a fost un simplu act de stare civilă, ci un mariaj intelectual, spiritual, de afinități elective. Artista a mărturisit unor colegi care se miraseră că nu vedeau niciodată acest cuplu în cercul lor de boemi impenitenți prin bodegi și baruri. Ea le-a arătat că viața ei și a cunoscutului om de teatru era profund casnică, pentru că atunci când nu se află în teatru putea fi găsită ori în bucătărie, ori în biroul de acasă studiind împreună cu soțul ei cărti și autori. Mai târziu, exemplara pereche s-a despărtit, Marieta Sadova făcând o pasiune pentru mai tânărul regizor Haig Acterian, afirmat și el ca poet și eseist, un alt mare studios.
L-am cunoscut mai bine pe Ion Marin Sadoveanu și i-am devenit apropiat pe când era director la Teatrul Național și mai târziu, în timpul războiului, aflând abia atunci că își petrecuse copilăria și adolescența la Constanța și era chiar prieten cu familia soției mele. Despre orașul și portul de la Marea Neagră, fondat în antichitate, a scris și o carte.
Cu doi ani înainte de începerea războiului din urmă, când eram redactor la ziarul România unde îl aveam coleg pe Ion Sava, valorosul regizor și grafician, atunci venit de la Iași și stabilit în București, în repertoriul primei noastre scene fusese programată celebra piesă a lui Paul Claudel: L-annonce fait, Marie. A fost și prima punere în scenă operată de Ion Sava la Național. Invitat de regizor să iau parte la ultimele repetiții ale acelui spectacol, am avut surpriza de a-l întâlni acolo, de fiecare dată și pe I.M.S. El nu era atunci numai directorul Naționalului, ci și soțul de curând anunțat al interpretei rolului principal feminin din piesa lui Claudel, artista cu mare personalitate, Marieta Anca.
Alte activităti care completează opera scriitorului sunt cele de memorialist, eseist și traducător. Cităm din prima categorie volumul Pe urme de pietre și amintiri de oameni, apoi eseurile Teatrul medieval și De la mimus, la baroc precum și tălmăcirile din Shakespeare (Richard III), Stendhal (Roșu și Negru), H. von Kleist (Ulciorul sfărâmat), Goethe, Schiller, Lenau, Heine etc. Nu a durat mult nici mariajul al doilea cu Marieta Anca și de la această despărțire pasionatul cititor și iubitor de carte a rămas singur între aceste nesfârșite teritorii de gând și simțire pe care poporul le-a imaginat ca pe niște câmpuri albe cu oile negre... Cărțile! Pe ele își cheltuise, o viață întreagă, tot venitul de funcționar superior de stat. În odăile pe care le ocupa în blocul Wilson, cărtile care nu mai aveau loc în rafturi erau masate în grămezi geometrice arătând ca niste enorme picioare de pod. Pe coperta fiecărui volum gazda își gravase eleganta semnătură cu cele trei nume, asta și din rațiuni lesne de explicat.
Anul 1940 adusese peste țară vântul pustiitor care ne surpase graniți și ne răpise teritorii în direcția celor patru puncte cardinale, măturându-l și pe Carol al II-lea de pe tron și statornicind mai apăsat dictatura sub noii stăpâni: Antonescu-Sima. A urmat cârdășia cu hitlerismul, apoi războiul din răsărit care după trei ani de pierderi de vieți omenești și sacrificii dădea câstig de cauză dușmanilor noștri din veac, cotropindu-ne țara. Fusese sortit ca una din biruințele lui Ion Marin Sadoveanu să aibă loc în atmosfera tensionată a ultimului an de război, această reusită fiind romanul la care demult se știa că lucrează. El se numește Sfârșit de veac în București și a fost clasat de la început între creațiile memorabile în care ficțiunea reconstituie o perioadă din trecutul marelui oraș de pe Dâmbovița. Păstrate în tiparele aducerii aminte vor fi figurile unora din personajele care mobilează acest cadru de viață. Eroul principal al cărții este Iancu Urmatecu, personaj impunător și complex care marchează chipul omului modern ce va ocupa locul de prim plan în lumina de amurg a unei boierimi scăpătate. Profilul original al cărții se caracterizează printr-o narațiune care evocă personagii, fapte și descrieri într-o factură tradițională de mare rafinament. Înregistrarea acestei capodopere a coincis astfel cu revărsarea peste tară a trupelor rusești.
În noua ordine impusă de ocupația comunistă și pentru lumea literară, ca pentru toți, timpul dădea semne de îngrijorare. Se auzea că la Societatea Scriitorilor, unde președinte fusese ales Victor Eftimiu, birourile erau pustii, ca și când aceasta nici n-ar mai fi existat. Că în mod conspirativ cei câtiva scriitori membri de partid, mai puțin de zece ca număr, își țineau săptămânal ședința în altă parte, iar acolo luaseră în studiu lista de membri a confraților din S.S.R., hotărând cine va fi păstrat și cine dat afară. De altfel se și înfiintase o nouă grupare sindicală purtând numele de U.S.A.S.Z. care îi îngloba într-o singură uniune pe artiști, pe scriitori și pe ziariști, că elemente de bază pentru propaganda de partid. În anii războiului păstrasem legătura cu el și îi făceam des vizite la domiciliu. Mi-a și colaborat de multe ori la o revistă de teatru pe care o scoteam atunci. Ne-am văzut și după Noembrie 1947 când fusesem concediat de la Ministerul de Externe, iar după un an de șomaj, angajat de Al. Rosetti la casa de editură E.P.L.A. El mă felicitase atunci zicând că e o plăcere să mai auzi și o veste bună între atâtea rele și sinistre care abundau. Una din acestea, cea mai recentă, fusese articolul lui Sorin Toma din Scânteia despre Arghezi.
La editură răspundeam și de o colecție intitulată Cartea Poporului și nu era din întâmplare ca unul din numerele acelei colecții să-l aibă de autor, chiar pe marele predicator al realismului socialist, Mihai Novicov. Era un fel de povestire scrisă rudimentar și amatoristic intitulată Legenda unui pustiu. Pentru a netezi asperitățile acestui text, trebuia intervenit serios și eu personal ca redactor urma să rezolv problema, dar mi-a venit o idee. Trecusem cu câteva zile înainte pe la I.M.S. și îl găsisem slăbit, nedormit și destul de îngrijorat. Ocupase un post de ministru sub dictatura lui Carol al II-lea și se putea aștepta la orice. Mă gândeam atunci că se ivise momentul să-l scot pe autorul Molimei din starea în care se afla, propunându-i o modestă colaborare cu o stilizare a respectivului text. Am pus mâna pe telefon și m-am auzit spunându-i:
- Nene Ioane, vă telefonez de la editură să vă spun că avem o mare rugăminte la dumneata.
- Ei, nu mai spune, a venit replica lui, pe un ton de ironică persiflare, care-l caracteriza. Apoi, cu vocea schimbată, ca o mustrare: Lasă gluma și spune-mi ce vrei?
- Nu-i nici o glumă, vă rugăm să ne faceți o ușoară stilizare a unui material, operație bine plătită... am apăsat eu pe ultimele cuvinte.
Răspunsul a întârziat câteva clipe, apoi cu glas molcom, pocăit, l-am auzit rostind:
- Bine, mă, dacă zici tu!....
În aceeași seară am trecut pe la el și i-am dus lucrarea. L-am găsit în cu totul altă stare de spirit și a ținut să-mi spună că nu plata îl interesa. O știam prea bine și mă bucuram să-l văd ieșit din angoasa care-l muncea. Nu i s-a întâmplat nimic, nici atunci nici mai târziu, din fericire. A dus-o greu însă, mulți ani, până la votarea legii pensiilor pentru scriitori. Din locuința pe care o ocupa în blocul Wilson fusese evacuat la un moment dat și mutat într-o jumătate de apartament din alt bloc de pe strada Aurel Vlaicu. Acolo i-a fost transportat și uriașul depozit de carte din care a trăit, când anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. Peste câtiva ani, când s-a reclădit blocul Carlton de pe strada Regală, un mic apartament de două camere a fost repartizat și Uniunii Scriitorilor. Prin grija președintelui Zaharia Stancu, în acel apartament a fost mutat Ion Marin Sadoveanu, ca o reparație pentru evacuarea forțată din Wilson.
Încă din 1944 scriitorul își pusese în gând să continue firul tors în Sfârșit de veac ducând mai departe destinele unor eroi ca Matei și Ion Sântu. Lucrul n-a fost ușor în atmosfera bântuită de îndrumările și propunerile pentru o proză realist-socialistă cu exemplificări din scrisul autorilor sovietici și cu recomandările scoase din culegerea Lenin despre literatură. Au trecut 13 ani, până când cel de al doilea roman, intitulat Ion Sântu a văzut lumina tiparului în 1957, bine înțeles după o foarte atentă cernere a lui prin toate sitele ideologice. Scris în maniera unui bildungsroman, cartea este interesantă mai ales prin datele care se leagă de biografia autorului, dar și prin cuprinderea unor evenimente din epocă, răscoala de la 1907 și începutul primului război mondial. Acest roman pare mai laborios construit, dar nu atinge nivelul Sfârșitului de veac. În proiect autorul avea o trilogie epică ce s-ar fi încheiat cu Desăvârșirea lui Ion Sântu, din care n-au rămas decât titlul și niste pagini răzlețe.
În ultimii lui ani de viață ne întâlneam zilnic la restaurantul Academiei (C.O.S.) unde luam atunci prânzul. El, nelipsit de la masa bunului său prieten Tudor Vianu și a soției sale Lilica, subsemnatul de la altă masă de vis-a-vis, în compania profesorului Al. Rosetti și a doamnei Maria Rosetti. Acolo am văzut într-o zi că locul lui de la masa Vienilor e liber și mi s-a spus că Ion Marin Sadoveanu plecase fără veste din această lume. Menajera care se dusese, ca de obicei, dimineața, să-i ducă pâinea și să-i servească ceaiul, îl găsise țeapăn, cu capul căzut pe masa la care lucrase până târziu în noapte... Pe atunci îl însoțisem de multe ori de la restaurant până acasă, schimbând păreri ca de obicei și uneori oprindu-ne la standurile și vitrinele librăriei de sub Hotel Ambasador, care purta numele celuilalt Sadoveanu. Parcă-l văd și acum, cu capul pe spate, pășind maiestos pe trotuarul înțesat de lume...
La puțin timp după discreta lui plecare, în același an, 1964, s-a înbolnăvit și Tudor Vianu. Încă înainte de a se îmbolnăvi, chipul apolinicului mare profesor de la catedra de estetică suferise o schimbare. Se pârea că ceva îl roade în secret și de multe ori îl surprindeai cu ochii în lacrimi. Internat la Spitalul Elias, medicii de acolo și-au dat toată silința să-i fie de ajutor, dar veștile bune nu se arătau. Într-o zi, când unul din mai tinerii săi prieteni și foști asistenți de la catedră, Valentin Lipatti, l-a vizitat la patul de suferință, bolnavul era în stare de inconștiență și aiura. Vizitatorul a fost șocat de inconfundabila voce a profesorului care repeta mereu: Mă cheamă Ion Marin, mă cheamă Ion Marin. Și n-a mai fost cale de întoarcere pentru marele profesor!
autorul articolului: Vlaicu Bârna (născut la 4 decembrie 1913, la Vaca, Comitatul Hunedoara, Transilvania, azi Crișan, județul Hunedoara – decedat în anul 1999) poet, romancier, memorialist, critic literar și traducător român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu