Despre Serghei Esenin

La 5 ani știa să citească, la 9 ani scria deja poezii; chiar dacă nu de o valoare poetică mare, unele din ele au fost incluse în primul volum, Radunița. A fost crescut de bunici. Bunica sa îl iubea mult, dar bunicul era sever, considerând că astfel îl va învăța să treacă peste orice problemă în viață. Unchii săi erau la fel de duri cu el. Într-o noapte au mers cu barca pe râu, l-au dezbrăcat pe micul Esenin, l-au aruncat în apă și de fiecare dată când se apropia de barcă, aceștia vâsleau, îndepărtându-se. Astfel a învățat Esenin să înoate. 

Se cățăra prin copaci ca nimeni altul, era chiar plătit ca să găsească cuiburile de păsări. Hoinărea cu copiii satului, petrecea timpul cu păstorii, mânca pește prins după ce noroia apa cu mâinile. Nopțile cu luna oglindindu-se în apă au rămas vii în amintirea sa și elementele acestea: apa și luna se regăsesc des în poeziile sale. Ca de altfel și mesteacănul, atât de viu și umanizat în lirica eseniană. („sumbri călăreți de lemn” - Omul negru, mestecenii asemănați cu lumânările etc)

S-a născut în 1895, pe 21 septembrie, în satul Konstantinovo, provincia Riazan. Tatăl său era țăran, Alexander Nikitich Esenin, mama sa se numea Tatiana Fedorovna.
Și-a petrecut copilăria cu bunicul și bunica maternă într-o altă parte a satului, care se numea Matovo, din regiunea Kaluga.  Primele sale amintiri datează de pe vremea când avea trei sau patru ani și sunt legate de pădure, de drumul mare, de șanț. Bunica sa mergea la mănăstirea Radovetsky, care se afla la vreo 40 de verste (unitate de măsură veche rusească rgală cu 1,06 km) de noi, îinând strâns bățul cu care se ajuta la mers, în timp ce micul Esenin cu greu putea s-o urmeze, iar bunica tot repeta: „Du-te, du-te,  Dumnezeu îți va da fericire”. Oamenii orbi care rătăceau prin sate se adunau adesea în sat, cântau poezii spirituale despre frumosul paradis, despre Lazăr, despre Mikola și despre Mire, oaspetele strălucitor din orașul necunoscut. O bătrână care a avut grijă de Esenin i-a spus multe basme, toate acele basme pe care toți copiii  de țărani le ascultă și le cunosc. Bunicul îi cânta cântece vechi, atât de triste, de jale. Sâmbăta și duminica îi spunea Biblia și povestea sfântă.

Viața înafara casei era diferită. Esenin își amintește: „Semenii mei erau băieți răutăcioși. Cu ei, am cutreierat prin grădinile altora. Am fugit 2-3 zile prin poieni și am mâncat împreună cu ciobanii pește, pe care l-am prins în lacuri mici, mai întâi noroind apa cu mâinile, sau pui de rățuște. Bunica mă iubea foarte mult, cu bunicul mergeam adesea la Oka să adăpăm caii. Noaptea, luna stă verticală în apă pe vreme calmă. Când au băut apă caii, mi s-a părut că sunt pe cale să bea luna și m-am bucurat când aceasta, împreună cu cercurile, s-au îndepărtat de la gură. Când aveam 12 ani, am fost trimis să studiez la o școală de profesori. Familia mea dorea să fiu profesor în sat. Speranțele lor s-au extins la institut. Din fericire pentru mine, nu am intrat.
La început, cântecele satului au influențat scrierile mele. Perioada de studii nu mi-a lăsat urme, cu excepția unei puternice cunoașteri a limbii slavone bisericești. Asta este tot cu ce m-am ales. Sub îndrumarea unui anume Klemenov, am cunoscut literatura nouă, el mi-a explicat de ce este necesar să ne fie frică de clasici, într-un fel. Dintre poeți mi-au plăcut cel mai mult Lermontov și Koltsov. Mai târziu, l-am apreciat pe Pușkin.
În 1913 am intrat ca voluntar la Universitatea Shanyavsky. După ce am stat acolo un an și jumătate, a trebuit să mă întorc în sat din motive financiare. Pe vremea asta aveam o carte de poezii scrisă „Radunița”. Unele poezii le-am trimis la revistele din Petersburg și, neprimind niciun răspuns, am plecat acolo. L-am întâlnit astfel pe Gorodetsky care mi-a făcut o primire foarte călduroasă. Apoi, aproape toți poeții s-au adunat în apartamentul lui și au început să vorbească cu mine.
Am publicat Gândirea Rusă, Viața pentru toți, Jurnalul lunar al lui Mirolyubov, Note nordice etc. Era în primăvara lui 1915. Și în toamna aceluiași an, Klyuev mi-a trimis o telegramă în sat și mi-a cerut să vin la el. Mi-a găsit editorul M.V. Averianov, iar câteva luni mai târziu a fost publicată prima mea carte, Radunița. A fost publicată în noiembrie 1915, cu o notă în 1916. În prima perioadă a șederii mele la Sankt Petersburg, a trebuit adesea să mă întâlnesc cu Blok, cu Ivanov-Razumnik. Mai târziu cu Andrei Belîi.
În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Zinaida Reich. În 1918, m-am despărțit de ea, iar după aceea a început viața mea rătăcitoare, ca toți rușii din perioada 1918-1921. De-a lungul anilor, am fost în Turkestan, în Caucaz, în Persia, în Crimeea, în Basarabia, în stepele Orenburg, pe coasta Murmansk, în Arhangelsk și Solovki. 

În 1921 m-am căsătorit cu Isadora Duncan și am plecat în America, călătorind anterior prin toată Europa, cu excepția Spaniei.
După ce am plecat în străinătate, am privit altfel țara și evenimentele. Îmi place civilizația. Dar chiar nu-mi place America. America este plaga în care nu numai arta dispare, ci în general cele mai bune impulsuri ale umanității. Dacă azi toți se îndreaptă spre America, atunci sunt gata să prefer cerul nostru gri și peisajul nostru: coliba, puțin înrădăcinată în pământ, un cal slab fluturând coada. în vânt, în depărtare. Nimic nu seamănă cu zgârie-norii lui Rockefeller și McCormick, dar tocmai de aceea îi avem noi  pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov și alții. În primul rând, arta pentru mine nu este complexitatea tiparelor, ci cel mai necesar cuvânt al limbajului cu care vreau să mă exprim. Prin urmare, mișcarea Imagism fondată în 1919, pe de o parte - de mine și, pe de altă parte - de Shershenevich, deși a transformat oficial poezia rusă pe un alt canal de percepție, nu a dat nimănui altcuiva dreptul de a revendica talentul. Acum refuz toate școlile. Cred că un poet nu poate adera la o anumită școală. Acest lucru îl leagă de mână și de picioare. Doar un artist liber poate aduce libertatea de exprimare. Atât, scurt, schematic, în ceea ce privește biografia mea. Nu totul se spune aici. Dar cred că este încă prea devreme pentru a rezuma orice rezultate pentru mine. Viața și munca mea sunt încă la început.” 

Serghei Esenin

"DESPRE MINE". OCTOMBRIE 1925

Dintre poeții contemporani, mi-au plăcut cel mai mult Blok, Belîi și Klyuev. Belîi mi-a dat multe din punct de vedere al formei, iar Blok și Klyuev m-au învățat lirismul.
În 1919, cu un număr de camarazi, am publicat un manifest al Imagismului. Imagismul a fost școala oficială pe care am vrut să o înființăm. Dar această școală nu avea o bază solidă și a murit de la sine, lăsând adevărul în spatele unei imagini organice. Aș renunța cu plăcere la multe dintre poeziile și poeziile mele religioase, dar ele sunt de mare importanță ca drum al poetului către evoluție.
În anii revoluției, am fost cu totul de partea ei, dar am luat totul în felul meu, cu părtinire țărănească. În ceea ce privește dezvoltarea formală, acum sunt din ce în ce mai atras de Pușkin. În ceea ce privește restul informațiilor mele autobiografice, ele sunt în poeziile mele.

Serghei Esenin

POVESTEA VIEȚII LUI ESENIN

Femeile din viața lui Esenin

Serghei Esenin a absolvit cu onoare în 1909 Școala Konstantinovsky Zemstvo, apoi Școala de profesori ai Bisericii, dar după ce a studiat un an și jumătate, a părăsit-o - profesia de dascăl nu l-a atras. La Moscova, în septembrie 1913, Esenin a început să frecventeze Universitatea Populară Shanyavsky. Un an și jumătate de universitate i-a dat lui Esenin acea bază a educației, care îi lipsea atât de mult.

Anna Romanovna Izryadnova

În toamna anului 1913, a încheiat o căsătorie civilă cu Anna Romanovna Izryadnova, care a lucrat cu el ca corector în tipografia lui Sytin. Pe 21 decembrie 1914 s-a născut fiul lor, Iuri, dar Esenin și-a părăsit familia în curând. În memoriile ei, Izryadnova scrie: „L-am văzut cu puțin timp înainte de moartea sa. A venit, spunea el, să-și ia rămas bun. Când am întrebat de ce, a spus: „Plec, mă simt rău, probabil că voi muri”. A cerut să am grijă de fiul său.” După moartea lui Esenin, Curtea Populară din districtul Khamovnichesky din Moscova a judecat cazul recunoașterii lui Iuri drept copilul poetului. La 13 august 1937, Iuri Esenin a fost împușcat sub acuzația falsă că pregătea un atentat la viața lui Stalin.

Esenin în momentul nașterii lui Iuri avea numai 19 de ani. Când soția s-a întors acasă de la spital, ea a găsit în ordine perfectă toată casa. Esenin a surprins-o, mai ales dacă ținem cont de vârstă, cântând cântece de leagăn fiului său, legănând copilul. Cu toate acestea, o lună mai târziu, poetul a trăit separat de ei, vizitându-i doar ocazional.
Cu toate acestea, Iuri și-a adorat tatăl, îi știa toate poeziile, le putea recita oricând. În anii de școală, a scris și el, dar a fost prea jenat ca să arate cuiva poeziile sale.

Iuri Esenin

În 1917, Esenin s-a întors la Konstantinovo. Aici a avut loc un eveniment semnificativ. Proprietarul Kulakov, proprietarul adăposturilor Khitrovsky din Moscova, a murit. În timpul vieții a fost un om foarte dur, iar sătenilor le era frică de el. După moartea sa, moșia a mers către Lydia Kashina, fiica sa.
Această persoană nu se distingea prin frumusețe, dar avea o personalitate cuprinzătoare dezvoltată și interesantă. Vorbea limbi străine, știa multe despre călărie, iubea divertismentul.

Lydia Kashina

În casa ei, Serghei Esenin a petrecut cea mai mare parte a timpului în acele zile. Ceea ce, trebuie spus, a dus chiar la certuri cu mama sa deoarece Kashina era o doamnă căsătorită. Se spunea chiar că soțul ei era general. Dar nemulțumirea mamei nu a provocat nicio reacție din partea lui Esenin. A vizitat-o ​​regulat pe Lydia Kashina, apoi s-a întors pe neașteptate la Moscova. Cred că poemul Anna Sneghina este dedicat Lydiei Kashina.

Zinaida Reich

La 30 iulie 1917, Esenin s-a căsătorit cu frumoasa actriță Zinaida Reich în Biserica Kirik, din districtul Vologda. Pe 29 mai 1918, s-a născut fiica lor Tatiana, o fetiță blondă și cu ochi albaștri, 

Esenin a iubit-o foarte mult. La 3 februarie 1920, după ce Esenin s-a despărțit de Zinaida Reich, s-a născut fiul lor Konstantin. Aflat din întâmplare, odată, la gară, i s-a spus că Reich era în tren cu copiii. Un prieten l-a convins pe Esenin să se uite, măcar, la copil. Serghei a fost de acord fără tragere de inimă. Când Reich și-a dezbrăcat fiul, Esenin, abia privindu-l, a spus: „Eseninii nu sunt niciodată negri...” Cu toate acestea, Esenin a purtat întotdeauna fotografii cu Tatiana și Konstantin în buzunarul de la jachetă, a avut grijă constant de ei, le-a trimis. bani. 

După moartea mamei și a tatălui său, Constantin a sprijinit-o nu numai pe sora sa, dar, de asemenea, și pe prima soție a tatălui său, Anna Izryadnova.
Konstantin Esenin a luptat pe fronturile războiului Patriotic, a fost rănit de trei ori, a primit ordine și medalii. A fost capabil să termine institutul de construcție după război, iar apoi a urmat la un maistru la specialist principal al Comitetului de Stat în Construcții al RSFSR, referentul a lucrat în Cabinetul de Miniștri al URSS. Pasiunea pentru fotbal l-a însoțit toată viața pe Constantin Esenina, mai târziu a devenit a doua profesie. El a adunat o mare cantitate de material statistic despre echipele de fotbal, a publicat mai multe cărți cu tematică de fotbal. Și, în același timp, a amintit mereu despre tatăl său, a făce totul pentru ca numele lui să nu fie uitat. A murit la Moscova, în aprilie 1986.

Konstantin Esenin

La 2 octombrie 1921, Tribunalul Popular din Oryol a decis desființarea căsătoriei lui Esenin cu Reich. Uneori, se mai întâlnea cu Zinaida Nikolaevna, care era deja soția lui Vsevolod Meyerhold, ceea ce a stârnit gelozia lui Meyerhold. Există o părere că dintre soțiile sale, Esenin a iubit-o pe Zinaida Reich cel mai mult până la sfârșitul zilelor sale. Cu puțin timp înainte de moartea sa, la sfârșitul toamnei anului 1925, Esenin a vizitat-o pe Zinainda, precum și pe copii. În timp ce vorbea cu ea, era indignat de cărțile mediocre pentru copii pe care le citeau copiii lui. A spus: „Trebuie să-mi cunoști poeziile”. Conversația cu Reich s-a încheiat cu un alt scandal și lacrimi. În vara anului 1939, după moartea lui Meyerhold, Zinaida Reich a fost ucisă cu brutalitate în apartamentul ei. Mulți contemporani nu credeau că a fost o crimă întâmplătoare. Se presupunea (și acum această presupunere devine din ce în ce mai plauzibilă) că a fost ucisă de agenții NKVD. 

Tatiana Esenina

La acel moment, Tatiana era deja căsătorită și avea un fiu. În timpul războiului, Tatiana, soțul ei și fiul au fost evacuați în Uzbekistan, iar apoi a rămas acolo.
Esenina Tatiana a devenit jurnalist, a lucrat în ziarul „Pravda Vostoka“, implicat în editare științifică de publicare. Mai târziu, ea a inițiat procesul de reabilitare a celebrului său tată vitreg, a scris cărți și memorii despre părinți și tatăl său vitreg. A murit în 1992.

 Galina Benislavskaya

La 4 noiembrie 1920, la seara literară „Procesul imaginilor” Esenin a cunoscut-o pe Galina Benislavskaya. Relația lor a durat până în primăvara anului 1925. Întors de la Konstantinovo, Esenin s-a despărțit în cele din urmă de ea. A fost o tragedie pentru ea. Insultată și umilită, Galina a scris în memoriile sale: „Nu o dată am vrut să-l părăsesc ca femeie, am vrut doar să fiu prietenă. Dar mi-am dat seama că de la Esenin nu pot pleca, acest fir nu poate fi rupt... ” 

Cu puțin timp înainte de călătoria sa la Leningrad, în noiembrie, înainte de a merge la spital, Esenin a sunat-o pe Benislavskaya: „Vino să-ți iei rămas bun”.  Galina Benislavskaya s-a împușcat la mormântul lui Esenin. Ea a lăsat două însemnări pe mormântul lui. Una este o carte poștală simplă: „3 decembrie 1926. M-am sinucis aici, deși știu că după aceea și mai mulți câini îl vor ponegri pe Esenin... Dar lui și mie nu ne pasă. În acest mormânt, se află tot ce este cel mai prețios pentru mine ... ”

Ea este înmormântată în cimitirul Vagankovskoye, lângă mormântul poetului.

Isadora Duncan

Toamna 1921 - O cunoaște pe Isadora Duncan. Potrivit memoriilor contemporanilor, Isadora s-a îndrăgostit de Esenin la prima vedere, iar acesta s-a îndrăgostit imediat de ea. Pe 2 mai 1922, Serghei Esenin și Isadora Duncan au decis să se căsătorească conform legilor sovietice, întrucât aveau de făcut o călătorie în America. Ei au semnat la oficiul de registratură al Consiliului Khamovnichesky. Când au fost întrebați ce nume de familie au ales, ambii și-au dorit să aibă un nume de familie dublu - „Duncan-Esenin”. Așa a fost scris în certificatul de căsătorie și în pașapoartele lor. „Acum sunt Duncan”, a strigat Esenin când au ieșit în stradă. Această pagină a vieții lui Serghei Esenin este cea mai haotică, cu certuri și scandaluri nesfârșite. S-au despărțit de multe ori și s-au împăcat din nou. După nuntă, Esenin și soția sa au călătorit mult prin Europa, au vizitat Franța, Germania, Canada, Italia, Belgia și SUA. Duncan a încercat în toate modurile să creeze un nume pentru soțul ei: a organizat traducerile poezilor sale și publicarea lor, a organizat seri de poezie, dar în străinătate a fost recunoscut exclusiv ca un supliment al faimoasei dansatoare. Poetul s-a simțit inutil, neapreciat, a devenit deprimat, a început să bea, au existat frecvente certuri sfâșietoare între soți cu plecări și reconcilieri ulterioare. De-a lungul timpului, atitudinea lui Esenin față de soția sa s-a schimbat,  nu mai vedea în ea un ideal, ci o femeie obișnuită în vârstă. S-a îmbătat în continuare, o bătea ocazional pe Isadora, s-a plâns prietenilor că s-a lipit de el și nu se mai desprinde. Cuplul s-a despărțit în 1923 când Esenin s-a întors la Moscova.

A fost una dintre cele mai scandaloase căsătorii nu numai din Rusia, ci și din Europa. În ceea ce privește societatea puritană americană, perioada în care dansatoarea a făcut turneul în Statele Unite, însoțită de un tânăr soț rus, nu a fost uitat ușor. Duncan a fost lipsită de cetățenia sa americană, pentru a transmite astfel dezacordul cu acest cuplu neastâmpărat în lumea lor calmă și măsurată. Despre relația  lui Esenin cu Duncan au fost scrise sute de volume. Au fost făcute numeroase încercări de a dezvălui misterul relației dintre acești doi oameni atât de diferiți. Dar a existat un secret? Toată viața lui, Esenin, lipsit de o adevărată familie unită în copilărie (părinții lui s-au certat în mod constant, au trăit adesea separat, Serghei a crescut cu bunicii materni), a visat la confortul și pacea familiei. Este clar că Duncan, care era cu 18 ani mai mare decât Esenin și călătorea constant în turnee, nu a putut să-i ofere familia la care visa. În plus, Esenin, de îndată ce s-a căsătorit, a căutat să rupă lanțurile care îl legau.

Esenin și Nadezhda Volpin

În 1920, Esenin s-a întâlnit și s-a împrietenit cu poeta și traducătoarea Nadezhda Volpin. La 12 mai 1924, la Leningrad s-a născut fiul nelegitim al lui Serghei Esenin și Nadezhda Davydovna Volpin - un matematician proeminent, un cunoscut activist pentru drepturile omului, publică periodic poezie (doar sub numele Volpin). A. Esenin-Volpin este unul dintre fondatorii (împreună cu Saharov) al Comitetului pentru Drepturile Omului. 

Alexander Esenin-Volpin

Esenin a murit când cel mai tânăr fiu al său nu avea nici doi ani. Iar poetul îl văzuse doar de două ori. 
După ce a emigrat din Uniunea Sovietică în Statele Unite,  a lucrat la Universitatea din Buffalo și Boston, a fost implicat în evoluțiile științifice și a demonstrat o teoremă care a primit numele lui. Toată viața a scris poezii, a publicat lucrări de logică și de drept.
A murit în 2016 în America.

Esenin și  Sofia Andreevna Tolstaya

5 martie 1925 - o cunoaște pe nepoata lui Lev Tolstoi, Sofia Andreevna Tolstaya. Era cu 5 ani mai mică decât Esenin și sângele celui mai mare scriitor din lume îi curgea în vene. Sofia Andreevna era responsabilă de biblioteca Uniunii Scriitorilor. La 18 octombrie 1925 s-au căsătorit.  Sophia Tolstaya este o altă speranță neîmplinită a lui Esenin de a-și întemeia o familie. Provenită dintr-o familie aristocratică, după spusele prietenilor lui Esenin, foarte arogantă, mândră, ea cerea respect pentru etichetă și ascultare neîndoielnică. Aceste calități ale ei nu se puteau îmbina sub nicio formă cu simplitatea, generozitatea, veselia și caracterul lui Serghei. Dar după moartea poetului, Sofya Andreevna a îndepărtat diverse bârfe despre Wsenin, care precizau că poetul scria într-o stare de beție profundă. Ea, care a asistat în mod repetat la crearea poeziilor, a susținut că Esenin era foarte serios în ceea ce privește munca lui și nu s-a așezat niciodată beat la masa de scris. După moartea poetului, Tolstaya și-a dedicat viața colecționării, conservării, descrierii și pregătirii lucrărilor lui Esenin pentru publicare și a lăsat un memoriu despre el. Dependența de alcool, depresia, presiunea din partea cercurilor conducătoare au făcut-o pe soția sa să-l introducă pe poet într-un spital de neuropsihiatrie. Doar un cerc restrâns de oameni știa despre acest lucru, dar au existat binevoitori care au contribuit la instituirea monitorizării non-stop a clinicii. Cekistii au început să ceară lui P.B. Gannushkin, profesor al acestei clinici, extrădarea lui Esenin. Acesta din urmă a refuzat, dar Esenin, după ce a așteptat un moment convenabil, a întrerupt cursul tratamentului și, ascuns într-o mulțime de vizitatori, a părăsit instituția de neuropsihiatrie și a plecat la Leningrad.
Conform memoriilor lui N. Sardanovsky și scrisorilor poetului, Esenin era vegetarian de ceva vreme.

Pe 24 decembrie 1925, Serghei Esenin a sosit la Leningrad și a stat la hotelul Angleterre. Seara târziu, pe 27 decembrie, corpul lui a fost găsit în cameră. În fața ochilor celor care au intrat în cameră, a apărut o imagine îngrozitoare: Esenin, deja mort, sprijinit de o conductă de încălzire cu abur, cheaguri de sânge pe podea, lucrurile erau împrăștiate, pe masă zăcea un bilet cu versurile pe moarte ale lui Esenin „La revedere, prietene, la revedere... ” 

Data și ora exactă a morții nu au fost stabilite.
Trupul lui Esenin a fost transportat la Moscova pentru înmormântare, la cimitirul Vagankovskoye. Înmormântarea a fost grandioasă. Potrivit contemporanilor, niciun poet rus nu a fost îngropat așa.

Esenin și Maiakovski

Dintre clasici, l-a admirat pe Lermontov, inițial, apoi,evident, pe Pușkin. Când l-a întâlnit pe Aleksandr Block (unul din marii poeți ai Rusiei) nu a putut să-l privească și să-i vorbească, atât de emoționat era (întâlnea pentru prima oară un poet viu, mărturisea el). De la Block, marele Block!, va învăța lirica, apoi Esenin va deveni cel mare maestru al imagisticii din Rusia. În poezia sa, natura trăiește, sălciile au șolduri, sunt despletite, apusul este un vițel roșu tocmai fătat, luna ia în coarne norii, ovăzul are coamă, cerul e un blid albastru etc)
La vârsta de 20 de ani este publicat de reviste, este deja un nume. Întâlnirea cu Isadora Duncan a marcat o perioadă importantă a vieții sale. El avea 26 de ani, ea 43. S-au căsătorit, au călătorit prin Europa, apoi în America, de care Esenin nu a fost încântat deloc. Comunicarea dintre ei era dificilă, el nu știa engleză, ea nu știa rusa, se înțelegeau în limba franceză. Certurile dintre ei, bețiile, scandalurile culminate cu stricăciuni de prin hotelurile scumpe unde se cazau au stricat în mare măsură imaginea poetului în țara sa, mai ales că Rusia trecea printr-o perioadă grea de sărăcie.

 
Moartea sa este și acum sub semnul misterului. Esenin a fost găsit spănzurat cu cravata de caloriferul din camera de la hotelul Angleterre din Leningrad. Își tăiase venele. S-a considerat că s-a sinucis. Lucrurile nu sunt clare nici acum. 

O posibilă legătură cu moartea poetului ar putea avea faptul că într-una dintre ultimele poezii – „Țara ticăloșilor” – poetul scrie foarte tăios despre liderii Rusiei contemporane, ceea ce putea fi perceput de unii ca o expunere a regimului sovietic. Acest lucru a atras atenția sporită asupra lui din partea agențiilor de aplicare a legii, inclusiv a ofițerilor de poliție și a OGPU. În ziare au început să apară articole puternic critice despre el, acuzându-l de beție, lupte și alte acte antisociale. Din păcate, poetul, prin comportamentul său (mai ales în al doilea trimestru al anilor 1920) a dat temei pentru acest tip de critică. 

Un alt eveniment demn de luat în seamă în ce privește moartea poetului este faptul că la sfârșitul lunii noiembrie 1925, Sofya Tolstaya a convenit cu directorul unei clinici de neuropsihiatrie privată,  de la Universitatea din Moscova, profesorul P. B. Gannushkin, să-l spitalizeze pe poet în clinica sa. Doar câteva persoane apropiate poetului știau despre asta. La 23 decembrie 1925, Esenin a părăsit clinica și s-a dus la Leningrad, unde s-a cazat la nr. 5 al hotelului Angleterre.

Cu o săptămână înainte de moartea sa îl vizitase poetul Maiakovski, cu care Esenin era mereu în duel poetic. Oricât de mult se confruntau în planul poetic, Maiakovski ținea mult la Esenin. Văzând starea în care se afla acesta, a cerut de la prieteni să fie ajutat, dar niciunul nu a făcut nimic. Rivalitatea dintre cei doi era doar în planul poetic, Esenin era poetul care scria cu inima, Maiakovski opta pentru poezia scrisă cu mintea. Ce vreau să spun cu asta? Până la Maiakovski, poezia urma regulile de ritm și rimă, dar nu și cele de metrică. Acestea au fost introduse de Maiakovski! Cu metrica se intră deja în domeniul tehnic al poeziei. Ciudat este că și Maiakovski se va sinucide după cinci ani, lăsând un bilet pe care scria: „Dacă vrei să mori demn, trebuie să te sinucizi așa cum a făcut Esenin” (am citat din memorie). Aleksandr Block murise cu 4 ani înainte de Esenin, în fond, și el s-a sinucis, refuzând să se mai hrănească, cauzele fiind complexe - sărăcia, dezamăgirea, influența folozofiei lui Soloviov. 

De remarcat este faptul că în perioada în care a trăit Esenin NU se câștiga din poezie. Marii poeți ai Rusiei mureau de foame. Spre deosebire, Esenin a trăit din drepturile de autor ale poeziilor sale. Incredibil, dacă ne gândim că Block și alți poeți abia aveau ce mânca. 

În 1926, un jurnalist a vizitat locul nașterii lui Esenin. Trecuse doar un an de la moartea poetului. Acolo i s-a spus o poveste misterioasă despre familia lui Esenin. Potrivit sătenilor, totul în relația dintre Alexander și Tatiana (părinții săi) a fost în regulă până când s-a născut al doilea fiu al lor. Alexander Esenin nu a recunoscut copilul. Copilul a murit curând, dar după aceste evenimente, totul în familia lor s-a schimbat. Tatăl poetului a încetat să mai comunice cu mama sa câțiva ani, nu a trimis bani și nici nu i-a susținut financiar. Tatiana a cerut mai târziu divorțul, dar Alexander nu a fost de acord. Așadar, în copilărie, viitorul poet nu a cunoscut afecțiunea maternă. Și, poate, nu a fost o coincidență că ulterior a stabilit atât de des relații cu femei mai mature și mai ales, femei care par a fi un fel de prototip, lesne fiind asemănarea dintre ele.  A căutat în ele iubirea maternă. Faptul că a avut mereu dorința de a domina întotdeauna și în orice. După amintirile poetului însuși, în copilărie, a fost mereu un luptător și a umblat plin de vânătăi.  Acest comportament s-a datorat dispoziției și educației neliniștite, absurde (bunicul îl obliga uneori să lupte pentru a deveni mai puternic). Și, de asemenea, dorința de a se afirma și de a dovedi ceva. A devenit primul în toate. Mai întâi în lupte cu băieții din sat, apoi în poezie.  Primele influențe în poezia sa datează din copilărie. Bunica lui l-a introdus în arta populară și apoi el însuși a început să scrie poezie, imitând cântece. Merită spus că mama tatălui a lăsat o amprentă semnificativă asupra sufletului său. Celebra „Scrisoare mamei” i-a adresat-o mai degrabă ei decât femeii care l-a născut.

Dar să revin la Esenin și mai concret, la Poemul Omul negru, care este foarte important. Este un poem autobiografic unde este analizată întreaga sa viață, unde el se consideră un poet „chiar de elită, de-o putere nu prea mare”, este pomenită iubirea devoratoare dintre el și Isadora Duncan (pe care a iubit-o mult, se pare, deoarece chiar dacă ulterior a fost căsătorit cu nepoata lui Tolstoi, despre aceasta nu amintește în acest poem care este scris în anul morții sale). Poemul este terminat în data de 14 decembrie 1925, după o perioadă de 2 ani de lucru asupra lui. Pare a fi un poem-testament, pentru că,

în fond, poemul este un dialog pro-contra dintre poet și sinele său, Omul negru. La final, un cititor atent, poate realiza cine este, datorită faptului că el dispare după ce poetul lovește cu bastonul oglinda. (omul negru era reflexia sa în oglindă = sinele său).

 
Esenin a fost îndrăgit de popor pentru că el a scris despre viața satului ca nimeni altul. Țăranul copleșit de munca istovitoare a câmpului va înțelege ușor amurgul descris astfel: „Cerul, vaca ce-a fătat, viţeluşul roş şi-l linge”. Numai el, omul satului, va vedea mălinii arzând, va plânge citind „Scrisoare de la mama”: „că ești poet de seamă, n-am nicio bucurie, că faima cea deşartă mi te-a băgat în jug, era cu mult mai bine ca în copilărie, să fi umblat pe câmpuri, cu braţele pe plug”. Numai omul satului va simți durerea și chemarea mamei, indiferența față de destinul poetic, punând în prim plan munca de la câmp și apartenența față de sat. Dacă Aleksandr Block, Pușkin, au scris pentru elită!, Esenin rămâne poetul poporului, „ultimul poet cu satu-n glas”. Și dacă poezia sa este atât de iubită și de cunoscută în România, înfluențând mulți poeți români, asta se datorează excepționalelor traduceri ale lui George Lesnea.

 
Omagiu adus celui care a fost copilul bălai al Rusiei, Serghei Esenin.

Adina Velcea