La 23 de ani, în inima Parisului, un tânăr se întorcea acasă. Fusese plecat timp de șapte ani pe mare, înrolat în marina comercială. Aflând cu doar câteva luni în urmă de moartea mamei, la întoarcerea în Franța, Paul Gauguin a fost luat „în primire” de către Gustave Arosa – un prieten apropiat al familiei, dar și un protector – așa cum avea să se dovedească mai târziu. Datorită lui, Paul Gauguin devine, cu succes, agent de bursă și tot mulțumită acestuia, Paul Gauguin se întâlnește cu pictura.
Cu toate că arta nu-i fusese neapărat străină – dat fiind că mama sa colecționa obiecte decorative din ceramică, din epoca pre-columbiană, Paul Gauguin nu a avut o relație strânsă cu arta decât în momentul în care a decis să devină pictor în întregimea timpului său, la 33 de ani.
Până la acel moment viața sa fusese împărțită pe mai multe continente, încă din copilărie. Așa a și rămas până aproape spre sfârșitul vieții. A căutat constant un ceva simplu, primitiv, sălbatic, o esență. Dacă a găsit-o sau nu, doar el ar fi putut ști. Ceea ce a rămas în urma sa vorbește despre frământări interioare, despre o viață zgomotoasă, despre etichete – toate împletite cu recunoașterea măiestriei sale artistice abia post-mortem.
Ce-mi place mie, însă, este să le descos și să înțeleg, un pic mai amănunțit, din ce ață-s construite viețile numelor celebre. Așa cum am descoperit și la Van Gogh, fiecare zbucium cară un bagaj moștenit. Iată-l pe cel al lui Gauguin!
Moștenirea de acasă
Atât de pe partea tatălui, cât și din partea mamei, moștenirile culturale au fost bogate. De meserie jurnalist, tatăl său, Clovis Gauguin, provenea dintr-o familie de antreprenori – numele de „gauguin” traducându-se drept „cultivator de nuci”. În ceea ce o privește pe mama sa, Aline Chazal, moștenirea se duce înspre Peru, o familie de aristocrați, ba chiar se menționează că ar fi fost descendenți ai mult-cunoscutei familii Borgia, din Europa.
În preajma nașterii sale, Franța era supusă unor revoluții, drept pentru care părinții săi hotărăsc să-și facă planuri de viață în Peru, acolo unde îi așteptau rudele mamei sale. Pe atunci micul Gauguin avea doar 1 an. Planurile păreau promițătoare. Clovis Gauguin intenționa să-și deschidă un ziar, cu atât mai mult cu cât rudele soției sale făceau parte dintr-o familie sus-pusă: fratele acesteia era președintele țării. Doar că nu le-a dus la capăt; a suferit un infarct în drum spre noua viață.
Aline Chazal rămâne singură cu doi copii: Paul și sora sa, Maria. Cu toate că lipsa tatălui sigur și-a pus amprenta cumva asupra copiilor, din punct de vedere financiar se spune că nu le-ar fi lipsit nimic. A locuit în aceeași casă cu președintele țării, a avut la dispoziție servitori și mai toate capriciile le erau îndeplinite.
A crescut învățând spaniola locală, dar și înconjurat de multă larghețe, de un peisaj colorat și exotic – câteva detalii pe care mai târziu le-a căutat constant și care i-au însoțit imaginația. Cu toate că nu s-a mai întors niciodată în Lima, cei șapte ani de acasă din Peru au stat la baza căutărilor ulterioare. Sau cel puțin așa se explică zbuciumul pe care nu l-a putut potoli decât refugiat în zone exotice.
La șapte ani se întoarce în Franța. Evenimentele politice din Peru o forțează pe mama sa către o decizie mai deloc confortabilă, dar sigură: întoarcerea în Paris, unde ajunge să lucreze ca croitoreasă. Acesta a fost un alt capitol despre care se spune că l-a dezechilibrat pe Gauguin. Întors în Franța, nu avea nici un „cârlig” care să-l ajute la adaptare: nu cunoștea deloc limba franceză, nu înțelegea locurile, nu avea prieteni.
Se adaptează din mers, urmează o școală navală, iar la 17 ani se înrolează în marina comercială, unde petrece șase ani. Întoarcerea acasă coincide cu moartea mamei și cu un nou capitol în viața sa: agent de bursă.
Până la acel moment, artistul Gauguin nu exista nici măcar în aspirațiile sale. Toate se schimbă atunci când îl întâlnește pe Gustave Arosa: cel care îl ajută să-și găsească un loc de muncă la Bursa din Paris, cel care-i face cunoștintă cu viitoarea soție, daneza Mette Sophie Gad și în al cărui anturaj descoperă lucrările artiștilor Camille Corot, Eugène Delacroix și Jean-François Millet. Atunci se naște pasiunea pentru pictură, în intimitatea colecțiilor de artă ale prietenului său, Gustave.
Paul Gauguin și Mette SophieO ducea bine. Ca agent de bursă câștiga anual în jur de 30.000 franci (ceea ce ar fi echivalentul a 145.000 de dolari). O ducea bine deci. În paralel își continua hobby-ul pentru pictură, se căsătorise cu Mette Sophie, avea trei copii. Dinamica din elegantul arondisment 9, în care acesta locuia, era presărată cu discuții despre artă, cu cafenele frecventate de artiști Impresioniști – exista o sevă din care-și lua energia, ba chiar organizase și o expoziție, cu lucrări care nu au primit o critică bună.
În timpul liber vizita galerii de artă, achiziționa opere de artă, își înnodase prietenia cu pictorul Camille Pissaro – alături de care învăța să picteze.
„Gradinile din piața Vaugirard”, 1879Însă în 1882, Franța atinge o criză economică (cea mai grea din secolul al XIX-lea), iar bursa din Paris se prăbușește.
Împreună cu familia se mută în Danemarca, în țara de origine a familiei sale. Timp de câteva luni încearcă să-și găsească clienți în calitate de vânzător de prelate, dar nu reușește. Nu se adaptează, nu cunoaște limba, danezii nu sunt foarte prietenoși cu el, dar nici familia soției. În cele din urmă, aceștia îi cer în mod insistent să plece. Astfel, Gauguin își părăsește familia.
Pictor full-time
În acest context, Gauguin plănuiește să devină pictor, la 33 de ani – ca o altă metodă prin care ar fi putut să-și susțină financiar familia. Doar că familia nu-i înțelege dorința și planurile; astfel este nevoit să-și vadă singur de drum. Poate cu inima strânsă din cauza separării, poate cu inima parțial bucuroasă pentru intrarea sa în lumea artei, Gauguin se întoarce în Paris. Dar scena nu mai arăta la fel, iar vânzările tablourilor sale mergeau greu. Sărăcia și deznădejdea erau cuvinte foarte prezente.
Cu toate acestea, pictatul a continuat. Și a evoluat. Au început călătoriile, datorită cărora percepția sa asupra picturii s-a schimbat. Dacă la început se concentra pe a reda un peisaj, influențat de prietenii săi impresioniști, care se concentrau pe reproducere, acuratețe, obiectivitate, ulterior Gauguin se sustrage acestei mișcări. Preferă să colecționeze momente, să sintetizeze, ca mai apoi să le redea prin culoare și să sugereze mai mult din viața interioară a subiectelor sale, decât din aparență. Acesta avea să fie primul pas înspre originalitatea picturii sale:
„NU COPIAȚI PREA MULT DUPĂ NATURĂ. ARTA ESTE O ABSTRACȚIE: EXTRAGE DIN NATURĂ ÎN TIMP CE VISEZI ÎN FAȚA EI ȘI CONCENTREAZĂ-TE MAI MULT PE A CREA DECÂT ASUPRA REZULTATULUI FINAL.”
Își dorește să evadeze, să caute locuri vii, sălbatice – Europa nu-l mai încânta din cauza imitațiilor, așa cum credea pictorul. Poate că în acest context s-au activat amintirile din Peru – de un misticism aparte – pentru că Gauguin începe să exploreze. Devine interesat și de arta japoneză, de cea africană. Îl cunoaște și pe Vincent van Gogh, alături decare pictează timp de nouă luni – cu toate că au rămas prieteni toată viața și s-au admirat reciproc, relația lor nu a fost plăcută – unii au ajuns și la teoria conform căreia Gauguin i-ar fi tăiat urechea lui Van Gogh cu sabia, într-un episod de furie. Amândoi aveau un temperament greu de stăpânit.
Exilul în Tahiti
Poate că artiștii aveau atunci un sine fragil sau poate că singurătatea îi făcea să fie așa. Van Gogh a suferit constant după afecțiune. Gauguin pare că ar fi căutat exilul, dar speranța sa, după cum se menționează, era să călătorească în Tahiti, să creeze la un nivel înalt, ca mai apoi să vândă și să o poată lua de la capăt. Să aibă un restart. Să cucerească prin creație și să devină celebru. Și…poate să-și recupereze familia.
Nu a fost așa. Și-a vizitat familia ultima dată în 1890, plecând înspre Tahiti ca înspre un obiectiv artistic. Cu toate că nu găsește acolo ceea ce așteptase – un paradis în termeni artistici, cele mai multe dintre picturile sale apreciate au fost pictate în acea perioadă. Au mai existat câteva întoarceri în Europa, dar restul vieții și-l petrece departe de familie.
„Femeie cu o floare”, 1891
„Fată din Tahiti”, 1892Pictura îl însoțește, dar bolile fizice, alcoolul și drogurile îi devin parteneri, iar în cele din urmă aceștia îi pun și capăt, murind la doar 54 de ani, în casa construită de acesta, numită „Maison du Jouir” (Casa Plăcerii). Dar arta sa cucerește timpul, ajungând să fie o influență puternică asupra lui Pablo Picasso, Henri Matisse, dar și asupra altor mișcări artistice, precum cubismul.
Cariera nu este o scară cu o singură direcție, pe care urci la infinit, fără să te uiți în stânga, în dreapta. Dar nici una pe care stagnezi la nesfârșit. Cel puțin nu ar trebui să fie așa. Dacă ar fi fost, n-am fi avut un Paul Gauguin despre care să povestim acum.
articol Daniela Pasăre
Sursă fotografii: Wikipedia
Sursă fotografii: Wikipedia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu