Despre Nae Ionescu, filosoful iubirilor pierdute

Nae Ionescu si singura sa soție, Elena Margareta Fotino.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.
„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.
„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”. 

„Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.

„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal: „Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.
„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

sursa: https://b365.ro/nae-ionescu-filosoful-care-a-iubit-pana-ce-a-istovit-cele-mai-spectaculoase-femei-din-bucuresti-dar-de-divortat-n-a-divortat-niciodata-de-ilenuta-460830/

Un tragic triunghi amoros: Șt. O. Iosif, Dimitrie Anghel și Natalia Negru

Una dintre cele mai importante scriitoare dată de Galaţi - Natalia Negru - reprezintă şi astăzi subiect de dezbateri literare. De curând, la împlinirea a 51 de ani de la moartea ei, oamenii de cultură din Tecuci au discutat din nou despre triunghiul fatal Ştefan Octavian Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

Natalia Negru s-a născut în 1882 în comuna gălăţeană Buciumeni. A urmat cursurile şcolii primare la Galaţi, unde tatăl său era institutor, pe cele liceale la Şcoala Centrală din Bucureşti, iar în 1901 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1907. În timpul studenţiei, fiind cititoare la Biblioteca Fundaţiei Universitare, îl cunoaşte pe Ştefan Octavian Iosif, care era, pe atunci, custode al Bibliotecii. Natalia Negru prezentase, cu succes, la seminarul profesorului de estetică Mihai Dragomirescu, o lucrare despre Doina lui Iosif. Natalia povesteşte: „Când a auzit Steo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de bucurie... A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am dat, iar el a ales dintre ele una, Străbunica, pe care a publicat-o la loc de cinste în Sămănătorul”. Este debutul ei de poetă, bine apreciat. Şt. O. Iosif îi relatează lui Zaharia Bârsan, într-o scrisoare, fericit, dragostea lui pentru Natalia Negru, cu care se considera ca şi logodit. Se logodesc, romantic, cu inele din două fire de iarbă, la 1 mai 1903. Tatăl Nataliei, Avram Negru, i-a construit acesteia o casă la Tecucel, pe care i-a dat o ca zestre, împreună cu o vie de vreo trei hectare. Natalia se ocupa personal de îngrijirea viei. Întregul sezon al muncilor specifice viei, stătea la Tecucel. Steo admiră dragostea pasionată de neam, duioşia ei adâncă când povesteşte despre frumuseţile locurilor natale. 

La 2 mai 1904 cei doi îndrăgostiţi se logodesc oficial, „schimbă inelele” cum spune Iosif. În iulie 1904 Natalia Negru se căsătoreşte cu Şt. O. Iosif. Căsătoria civilă are loc la Galaţi, la 25 iulie. Căsătoria religioasă şi petrecerea de nuntă au loc în acelaşi an, la Tecucel, la 29 iulie. Slujba religioasă este săvârşită de bunicul matern al miresei, părintele Toma Dimitrescu. Dintre participanţii la nuntă, Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu au publicat relatări. Dintre prieteni au mai participat: Artur Gorovei, Constantin Sandu-Aldea, Ion Scurtu, I. A. Bassarabescu, Victor Ion Popa, pictorul Kimon Loghi. Nicolae Iorga a dăruit tinerilor soţi, ca dar de nuntă, revista Sămănătorul. Nunta a durat trei zile, o zi fiind rezervată vizitării mânăstirilor şi unei petreceri pe malul Siretului.

În 20 august 1905 se naşte Corina, fiica Nataliei şi a lui St. O. Iosif. În Viaţa românescă, nr. 8 din august 1908, apar Sonetele rusticane, scrise probabil de Iosif, descriind viaţa de la gospodăria Nataliei Negru din Tecucel. 

În anul 1908 Dimitrie Anghel şi Iosif publică comedia Cometa. Poetul Column, aşezat, duios, o pierde pe Roro, aşa cum Iosif o va pierde pe Natalia. Tity Roznov, cometa, tânăr spiritual şi plin de vervă, îndrăgostit fără patetism, dar insistent şi cuceritor, fiu de moşier, bogat în fantezie dar şi în bunuri materiale, e un alter ego al lui Dimitrie Anghel. Iosif şi-a scris cu propria mână sentinţa într-un proces sentimental, desigur fără să-şi dea seama. 

În anul 1909, apare volumul de cântece al Nataliei Negru intitulat „O primăvară, cuprinzând versuri apreciate de critică drept idilice şi confesive”. Natalia Negru "luminase unele şezători ale Academiei Bârlădene, ţinute fie la Bârlad, fie în unele târguri ori sate din apropiere, ca Iveştii, 

Colaborează la revistele „Viaţa Românească”, „Minerva", „Cumpăna", „Flacăra", „Cronica" cu articole, poezii şi pagini de proză. La 2 septembrie 1909 este înfiinţată „Societatea Scriitorilor Români". 

Natalia şi St. O. Iosif fac parte dintre iniţiatori şi sunt membri fondatori, împreună cu Nicolae Iorga, Dimitrie Anghel şi alţii. În anul 1913, este aleasă în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. În vara lui 1910 St. O. Iosif şi Natalia Negru se înstrăinează. Ultima colaborare a lui Iosif cu Anghel este traducerea fabulei Leul şi musca de La Fontaine. Prin lunile aprilie-mai 1910 s-a produs ruptura definitivă dintre Iosif şi Anghel.
Natalia începe acţiunea de divorţ faţă de Iosif la 11 noiembrie 1910, la Tribunalul Ilfov. Sentinţa este dată la 21 iunie 1911. Divorţul este pronunţat în favoarea soţiei reclamante, deoarece două scrisori ale lui Iosif, datate 15 octombrie şi 15 noiembrie 1910, demonstrau părăsirea de către el a căminului conjugal, ceea ce era „o insultă destul de gravă pentru reclamantă". 

Natalia călătoreşte la Paris, în decembrie 1910, împreună cu Corina. Se pare că motivul declarat al călătoriei era pentru a-şi îngriji sănătatea. Scrie despre o eventuală internare în sanatoriu. La 31 decembrie îi scrie lui Steo că ar dori să vină şi el la Paris, şi să aibă, împreună o lună de fericire. Divorţul nu se pronunţase şi este evident că Natalia ar fi dorit să se împace au Steo. Rezultă de aici cât de greu a luat hotărârea de a se despărţi de el. E uşor de presupus că dacă cel care ar fi venit, la sugestia Nataliei, la Paris ar fi fost Steo şi nu Anghel, despărţirea nu s-ar mai fi produs. Însă St. O. Iosif nu vine la Paris. În schimb va veni aici, după un timp, Anghel. Ion Roman scrie: „Dimitrie Anghel, spirit aprins şi demonic, ucidea o prietenie pentru o dragoste cu sfârşit tragic". 

Natalia se căsătoreşte, la 3 noiembrie 1911, cu Dimitrie Anghel. În jurul soţilor Anghel se creează o atmosferă tensionată. St. O. Iosif era apreciat pentru valoarea întregii sale opere poetice, dar şi pentru firea lui de poet romanic şi plin de sensibilitate. Această atmosferă este accentuată după moartea, la 22 iunie 1913, în spital, a lui St. O. Iosif. 

La 28 ianuarie 1914, Natalia Negru devine membru asociat la expoziţia societăţii „Tinerimea artistică". Datorită firii lui Anghel, căsătoria Nataliei cu el cunoştea frecvente certuri violente, de regulă provocate de gelozie. George Călinescu descrie astfel pe Dimitrie Anghel: „Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochi migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţă inverosibil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco. El e de o gelozie arabă şi la simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat literatura nevestei aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor. Lovea femeia cu o floare. Oricâte vini s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel". 

După o ceartă prelungită o zi şi o noapte, pornită de la un incident cu totul minor şi lipsit de orice reală semnificaţie, în dimineaţa zilei de 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel, aflat într-o criză de anxietate extremă, se împuşcă în piept, după ce trăsese un foc care a rănit-o pe Natalia. Drama are loc în locuinţa lor de la Tecucel. Primul ajutor medical le este acordat la Tecucel. Dus la spital la Iaşi, unde este sub îngrijirea fratelui său, doctorul Paul Anghel, Dimitrie Anghel moare de septicemie, provocată de infectarea rănii pe care singur şi-o provocase. Data morţii este 13 noiembrie 1914. Natalia este şi ea îngrijită tot de dr. Paul Anghel, care i-a extras glonţul. Participă la înmormântarea lui Dimitrie Anghel, la Iaşi. 

Corina moare la 13 septembrie 1916, ucisă de o schijă provenită da la o bombă aruncată din zeppelinul german care bombarda Bucureştiul. După moartea Corinei, frontul apropiindu-se de Bucureşti, Natalia a plecat la Tecucel, unde a locuit în continuare. În memoria celor doi poeţi, foştii săi soţi, ea a fost, împreună cu învăţătorul Dimitrie Armencea, sufletul înfiinţării „Fundaţiei Corina şi St. O. Iosif", cu un cămin cultural la Buciumeni, judeţul Galaţi. A donat acestei fundaţii 365 de volume. A continuat să publice în revistele „Rampa", „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Universul copiilor", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români". Timp de mai bine de zece ani, cam între 1935 şi 1945, Natalia Negru nu a părăsit Tecucelul, locuind aici permanent, indiferent de sezon. După 1945, a locuit alternativ la Tecucel şi la Tecuci. Unul dintre vizitatorii ei târzii, medicul Constantin Dimoftache (C. D. Zeletin), o găseşte, în iarna lui 1959, lucrând la revizuirea unei vechi traduceri a Metamorfozelor lui Ovidiu. El mai menţionează că lucra la un poem, Nirvana, inspirat din filosofia indiană, glosând în jurul unei entităţi abstracte, Nath. A murit la 2 septembrie 1962, la Tecuci în casa ei din strada George Coşbuc.
Despre moartea scriitoarei a povestit anul trecut poetul tecucean Dionisie Duma, cel care a cunoscut-o şi a stat ore întregi la sfat cu aceasta. Poetul Duma a relatat momentul încetării ei din viaţă la care a luat parte. „Exact în ziua morţii sale mă aflam în casa ei din George Coşbuc nr. 5. Natalia intrase într-un soi de agonie. O priveam şi mă cutremuram parcă de spasmele acelea ale morţii pe când alte două femei în camera alăturată căutau în garderobă să vadă cu ce să o îngroape. Natalia Negru le-a auzit vorbind, s-a trezit din această semicomă şi a început să rupă toate de pe ea. Iată dragostea ei de viaţă. Până la urmă însă s-a stins”.

Idilă
din ant. Poeți de la Sămănătorul (1978)
Natalia Negru

Străbate văi întregi
Zefirul blând și cald,
Iar ei plutesc pribegi
Prin valuri de smarald.

Șoptesc... de mâni se prind,
Iar ce nu intră-n grai,
Le-o spune strălucind
Răsura de pe plai...

Din taine de dumbrăvi
Le-o spun privighetori,
Și ciocârlii din slăvi
Ascunse după nori,

Grădinile buieci
Și teii de pe drum
Și umbra din poteci
În care pier acum...

Un vis trăind abia,
Ce-atât de multe ori
Durează cât ai bea
Mireasma unei flori...

Este posibil ca o prietenie, aparent de nezdruncinat, să se spulbere din cauza unei femei? Evident! Istoria, dar mai ales viața, este plină de astfel de exemple. Femeia se numea Natalia Negru. A cochetat și ea cu literatura, dar mai ales cu destinele a doi mari poeți: Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel.
Mai întâi, s-a căsătorit cu primul l-a întâlnit, dacă nu mă înșel, la biblioteca Facultății de litere și filosofie), au avut împreună și o fetiță, dar, cu timpul, în căsnicia celor doi s-a insinuat… poetul florilor. Nimeni altul decât Dimitrie Anghel.

Prieten de nedespărțit cu Șt. O. Iosif (semnau sub același pseudonim: Mirea), fiul de moșier, jovial, exuberant, a reușit să distrugă o citadelă (așa se credea) întemeiată pe iubire.

Iată ce scria Natalia Negru despre prima căsnicie: „Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întârzia mereu seara, uneori până dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur câte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant”…
Dezamăgit și în dragoste, și în prietenie, Steo, cum îi spunea fosta soție, a murit de congestie cerebrală. Nici cu Dimitrie Anghel destinul nu a fost mai bun. Într-o scenă de gelozie, a tras un glonte înspre fereastră, Natalia a leșinat, iar poetul, crezînd că a împușcat-o, și-a tras un glonte în piept. A murit, două săptămâni mai târziu, de septicemie.

Iată ce spunea protagonista și despre al doilea soț: „Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâsietor despărţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în când, acasă şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pasii pierzându-i-se în curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”.

Dramatic! De fapt, a pierdut literatura română și nu femeia căreia, tot prin forța destinului, i-a fost omorâtă, de o schijă, în timpul războiului, și fetița.

sursa https://adevarul.ro/locale/galati/femeia-fatala-natalia-negru-stat-originea-mortii-doi-importanti-

https://infelsichip.ro/2020/11/26/st-o-iosif-dimitrie-anghel-natalia-negru-triunghi-amoros/