 |
| Nae Ionescu si singura sa soție, Elena Margareta Fotino. |
Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.
Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. „Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.
Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, „Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare
În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.
„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
„Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”
Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.
„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”
Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.
„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu
Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”.
„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.
Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.
„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”
În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal: „Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.
Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.
„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.
Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare
În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.
„E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.
„Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”
Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual. Ea era „biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.
„Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
Un triunghi erotic: Maruca, Nae și George Enescu
Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei „rămân într-un triunghi erotic”.
„Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.
„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.
Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.
„Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.
„Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”
În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal: „Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.
Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.
„Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.
Frumos articol !
RăspundețiȘtergereMulțumesc mult pentru vizită și apreciere! :)
Ștergere