Mircea Micu - Ori îmi ziceţi pe nume, ori plec!

Acum vreo zece ani, poeţi din capitală şi din alte regiuni ale ţării porneau într-un turneu literar mai lung ce se desfăşura în cadrul „Săptămânii poeziei”.
Înzestraţi cu geamantane în care cantitatea volumelor şi-a manuscriselor depăşea de multe ori cantitatea lenjeriei de corp, grupaţi după amiciţii sau nimeriţi în echipe întâmplătoare, se avântau în lungul şi-n latul ţării care mai de care mai hotărâţi să-şi uimească cititorii cu producţiile poetice.
Eram la începuturile literare şi m-am nimerit într-o echipă ce trebuia să străbată superbul ţinut al Maramureşului, conform unui itinerar mai mult decât atrăgător.
Echipa era cam eterogen alcătuită, în sensul că alături de nume deja consacrate figurau şi câţiva debutanţi sau total necunoscuţi (cum era cazul subsemnatului).
Pentru a vă face o imagine mai exactă, voi încerca să-mi amintesc numele participanţilor; Veronica Porumbacu, Sergiu Adam, Alexandru Andriţoiu, Petru Anghel, Al. Gheorghiu-Pogoneşti, Rodica Toth, Rusalin Mureşanu, Radu Cârneci şi autorul acestor rânduri.
După prima şezătoare ţinută la Baia-Mare, am fost îmbarcaţi într-un microbuz nu tocmai nou şi începu drumul spre satele Maramureşului.
Un activist al Casei de creaţie, care schimba itinerarul în funcţie de interesul pe care organele locale îl arătau faţă de venirea noastră, anunţa de obicei cu o zi înainte, telefonic, numele participanţilor şi genul în care e consacrat fiecare.
După acest telefon, graficianul satului, uzând de tot talentul cu care îl înzestrase natura, compunea un mic afiş scris de cele mai multe ori cu cretă colorată şi ornamentat din belşug cu flori, ghirlande şi alte efecte de ordin artistic.
Vanitoşi şi sensibili, ne oprim la primul popas în dreptul unui astfel de afiş silabisindu-ne fiecare în gând numele care ne acredita ca reprezentanţi legali ai muzelor pe pământ.
Radu Cârneci, trecut nu se ştie din ce raţiuni pe locul ultim, după ce îndură umilinţa acestui clasament arbitrar, se întoarce spre Andriţoiu şi cu un glas stăpânit de indignare îi spuse:
— Sandule, ai văzut ce mi-au făcut?
Andriţoiu, crezând că se referă la locul pe care-l ocupă, îl consolă maliţios:
— Lasă dragă, nu ştii că cei din urmă vor fi cei dintâi? Talentul contează, nu ordinea…
— Nu-i vorba despre asta. Uită-te cum mi-au scris numele…
— Ra-du Câr-naţi, silabisi Andriţoiu încercând să pară indignat în ciuda zâmbetului ce-i înflorise în colţul gurii, semn că fantezia sa începea să lucreze în viitor.
Din acel moment, sub pretext că însoţitorul nostru nu transmite exact numele scriitorilor, Andriţoiu, în calitate de şef al delegaţiei, hotărî să dicteze personal şi cu exactitate lista.
În localitatea următoare, Radu Cârneci era trecut al doilea în ciuda curgerii fireşti a alfabetului, dar de data aceasta numele îi suferi o uşoară modificare: Radu Cârmaci!
— Nu se poate! Asta-i bătaie de joc. Tu ai aranjat-o!
— Nu dragă, îţi jur. Am dictat exact. Şi prefăcându-se că citeşte în continuare multicolorul afiş, îi atrase atenţia că şi eu eram trecut Nicu în loc de Micu.
— Da, dar el are o singură carte şi aia pentru copii! îi replică îndârjit Cârneci.
În a treia localitate, Andriţoiu ne arată un afiş pe care pretindea că l-ar fi rupt de pe stradă, în care mai mult din jumătatea numelor erau caligrafiate sub forma unor calambururi năstruşnice, în afara numelui său.
Reproduc din memorie: SERGIU MADAM, RADU CÂRMIȚI, PETRU ANGELA, RODICA TOC, MIRCEA BRICU, IERUSALIM MUREŞAN, AL. GHEORGHIU-POGONICI. Lipsea numele Veronicăi Porumbacu, chemată la Bucureşti pentru nişte chestiuni urgente.Ţin să precizez că în afară de Cârneci şi Al. Gheorghiu-Pogoneşti restul ştiam exact cine era autorul năbădăiosului afiş.
De data aceasta, Radu Cârneci protestă cu vehemenţă şi-l somă pe delegatul judeţean să-l aducă pe autorul afişului spre a da explicaţiile necesare menite să lămurească „aberaţiile astea nemaipomenite”. Evident că i se promise satisfacţie, în sensul că „incultul” grafician va fi pedepsit exemplar îndată ce i se va găsi urma. Pentru că, explica Andriţoiu, „ăsta s-a ascuns de groaza ta Radule şi-a luat drumul codrului”.
— Cum se face că pe tine nu te-a greşit?
— Dragă, numele meu e foarte răspândit în Maramureş. E un nume comun! Asta, cred eu, e singura explicaţie.
Seara, la şezătoare i se atrase în mod deosebit atenţia directorului căminului cultural să rostească exact numele lui Cârneci, atunci când îl va anunţa. Acesta şi-l notă conştiincios pe o bucăţică de hârtie, cu litere de tipar, alături de celelalte.
În timp ce-şi ţinea alocuţiunea de bun venit, Andriţoiu, care se aşezase „întâmplător” alături de el, făcu pe furiş o mică modificare grafică în dreptul numelui atât de controversat, în aşa fel încât directorul anunţă grav şi pătruns de conştiinţa misiunii îndeplinite:
— Şi acum va citi tovarăşul poet Rada Cârneci.
La care cel numit se ridică în picioare şi-l apostrofă furios:
— Dacă nu-mi pronunţaţi exact numele să ştiţi că mă duc la gară şi iau primul tren spre Bucureşti.
Se făcu o clipă de linişte jenantă şi apoi se auzi vocea respectuoasă a directorului de cămin:
— No, mă rog frumos, pentru asta va trebui să vă dăm o căruţă să vă ducă până la Sighet… Că noi n-avem gară!

din „Întâmplări cu scriitori”, Mircea Micu