Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în el ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.


sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

Lucruri mai puțin cunoscute despre Mircea Eliade

- Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
- A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
- Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928.
- Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
- Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
- O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
- Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
- Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
- Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);
- Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România. Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
- Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
- A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
- Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
- Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
- A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
- A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
- Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

sursa https://matricea.ro/lucruri-mai-putin-cunoscute-despre-arhicunoscutul-mircea-eliade/

Petrache Poenaru, românul care a inventat primul stilou modern

Născut într-o familie de boieri scăpataţi din sudul judeţului Vâlcea, inventatorul primului stilou din lume a avut o tinereţe zbuciumată. Secretar al revoluţionarului Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru a fost obligat să fugă în străinătate pentru a-şi salva viaţa după înăbuşirea Revoluţiei din 1821.

Petrache Poenaru venea pe lume într-o zi geroasă de ianuarie, în anul 1799, în conacul familiei din satul Beneşti (n.r. – din localitatea Bălceşti, judeţul Vâlcea). Istoricii susţin că Petrache Poenaru părăseşte casa părintească la o vârstă destul de fragedă, pentru a locui la nişte rude bogate.

În timpul studenţiei la Craiova, tânărul Petrache Poenaru doreşte cu tot dinadinsul să se alăture pandurilor lui Tudor Vladimirescu. Poenaru avea însă un „handicap“: nu ştia să mânuiască pistolul şi nici cuţitul. Chiar dacă nu a participat la lupte, inventatorul a fost în mijlocul revoluţiei, căci Tudor Vladimirescu a remarcat inteligenţa tânărului şi l-a luat să-i fie secretar. După înăbuşirea Revoluţiei din 1821, mulţi dintre pandurii lui Vladimirescu au fost omorâţi, iar Poenaru a fost nevoit să plece în străinătate. În 1822, vâlceanul a obţinut o bursă de studii la Berlin iar, ulterior, ajunge la Paris, locul unde mulţi tineri români aflaţi la studii au fost iniţiaţi în Masonerie.

În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s’alimente elle-même avec de l’encre). Invenția nu a fost, însă, produsă în serie, de aceea, titlul de inventator al stiloului este atribuit lui Lewis Edson Waterman.


„Condeiul portăreţ fără sfârşit”, brevetat în urmă cu 188 de ani

În mai 1827, pe când se afla în capitala Franţei, Petrache Poenaru şi-a brevetat invenţia "condei portăreţ fără sfârşit, alimentându-se el însuşi cu cerneală". Cunoscută astăzi drept stilou, invenţia vâlceanului a contribuit la dezvoltarea societăţii, căci tocul cu rezervor al lui Poenaru a înlocuit penele şi tocurile cu peniţă metalică şi a eliminat zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile de cerneală.

Trei ani mai târziu, înainte de a se întoarce în ţară. Petrache Poenaru devine primul român care face o călătorie cu trenul, acesta participând, în Anglia, la inaugurarea primei căi ferate din lume.

„Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încarcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi...”, nota în jurnalul său Petrache Poenaru.

Poenaru, venerabil într-o lojă din Bucureşti

Întors în ţară în 1830, Petrache Poenaru a fost numit în funcţii administrative şi politice. În timpul Revoluţiei din 1848, vâlceanul a ajuns în spatele gratiilor, acesta fiind arestat pentru că a făcut parte din comisia de eliberare a robilor ţigani. După Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859, Petrache Poenaru a ajuns în preajma domnitorului Alexandru Ioan Cuza, conducătorul Lojei “Steaua Dunării”. La acel moment, Poenaru era deja Venerabil într-o lojă masonică.

“Din 1856, Petrache Poenaru a fost venerabilul unei loji masonice bucureştene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Poenaru nu putea sta în preajma domnitorului dacă nu ar fi fost mason. Se spune că Alexandru Ioan Cuza a fost ajutat de Masonerie să ajungă domnitor şi că masonii au fost cei care l-au înlăturat de pe tron”, mai spune profesorul Florin Epure.

Deocamdată nu se ştie în ce lojă masonică a fost membru cărturarul Petrache Poenaru. Cu cinci ani înainte să moară, în 1870, inventatorul devine membru al Academiei Române. Vâlceanul a rămas în istorie nu doar ca inventator, ci şi ca pedagog, matematician şi inginer, Petrache Poenaru fiind autorul primului curs de geometrie din ţările române şi coautor al primului dicţionar francez-român.

sursa: https://adevarul.ro/stiri-locale/ramnicu-valcea/povestea-nestiuta-a-romanului-care-a-inventat-1603357.html

Despre Feodor Dostoievski

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”, acesta era crezul său, iar pana care-i ţâşnea din suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.

În „Dicționarul enciclopedic rus” din 1875, editat de I.N. Berezin, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia alcătuită de V.Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii, viața și opera scriitorului. În „Jurnal de scriitor”, volumul I, Dostoievski ne precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atâtea greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai Mihailovici, editor al revistelor Vremia [Timpul], Epoha, a fost mai mare și nu mai mic cu patru ani decât mine (…)”. 

De atunci, până în prezent, celebrele dicționare ale lumii chiar („Le Petit Robert des noms propres”, „Britanica Concise Enciclopedia”, „Larousse” etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor, Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a editorilor români care au trecut pe copertă: F.M. Dostoievski, iar în pagina biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie

Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgârcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii.

După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.

Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mână cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa ca să devină ca Shakespeare.

Se considera poet, nu inginer, atunci când e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul „Idiotului”, participând la viața de seară a cafenelelor, la câte un joc de cărți.

Debutează cu romanul „Oameni sărmani”, în 1845. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski și în salonul familiei Panaev, unde o tânără cu păr buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l cunoască, iar scriitorul leșină în fața ei. Era prima criză de epilepsie nediagnosticată medical. După niște ani, soția lui Panaev, care era actriță, povestindu-și întâmplările din salon, scria în memoriile sale: „Dostoievski era un tânăr nervos și sensibil. La început a fost timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul său”.

„Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țâșnea direct din suflet”, îi scria fratelui său Mihail, în 1847, când publică „Dublura”. Genialul înălțat la ceruri de către unii și coborât în infern de către alții, după primele succese literare, își dă seama că gloria nu ajută prea mult, iar Sankt Petersburgul devenise un iad pentru el.

Spre Siberia, cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble

În cercul lui Petrașevski se bucură de stimă, citește toate cărțile din bibliotecă, cunoaște multă lume, însă concertele și seratele literare sunt transformate în discuții politice despre socialism. Activitatea monitorizată a cercului duce la arestarea membrilor ei învinuiți de „apartenență criminală la o societate secretă cu planuri dușmănoase împotriva bisericii ortodoxe”, din ordinul Țarului Nicolae I. Încarcerat în fortăreața Petropavlovk, anchetat de o comisie secretă, în timpul procesului, citește operele lui Shakespeare. O trăsură neagră cu geamurile înghețate îi duce pe cei 21 de membri ai clubului Petrașevski la spânzurătoare. Aliniați în genunchi, în răpăiala tobelor, așteptau rostirea sentinței. Dostoievski primește doar patru ani de muncă silnică la ocnă, în Siberia. În aceeași zi, îi scria fratelui său Mihail: „Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut curajul. Viața e viață pretutindeni, viața e în noi înșine, și nu în cele din afară. Lângă mine vor fi oameni, iar să fii om între oameni și să rămâi astfel pentru totdeauna, oricâte nenorociri s-ar abate asupra ta, să nu te descurajezi și să nu decazi, asta înseamnă viață, în asta stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a pătruns în carnea și sângele meu”.

Cu o evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adânci, unde temnicerul șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, cu epoleții murdari, îl amenință cu bătaia la cea mai mică abatere. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. Puricii și ploșnițele colcăiau.

În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atât de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale din Rusia, ce devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”. Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în genunchi pe zăpadă, în gerul ce îngheța mercurul. Între două interogatorii, gândurile negre îi erau alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și ajungea până la patul său de lemn. „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de până atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori îmi binecuvântam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă revizuire a vieții mele interioare”. Tânjește să scrie, dar n-avea pană, hârtie și nici nu i se dă voie să scrie.

În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge în orășelul uitat de lume Semipalatinsk, aproape de granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității. Îl invită la el, se împrietenesc, fac baie în râu, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă pană, hârtie și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, autorul romanului „Umiliți și obidiți” citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.

„Sunt un nebun fericit”

Regiunea Semipalatinsk era o gubernie de stepă cu ciulini, păduri de conifere și lacuri adânci. Aici o cunoaște pe Maria Dimitrievna, căsătorită cu un bărbat bețiv. Cel care a scris „Adolescentul” avea 35 de ani și nu trăise o dragoste ca acum: „Nu vreau decât să o văd, s-o aud. Sunt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”, îi scria lui Vranghel. Tinerii ajung în fața altarului, cu un naș, șeful poliției și fostul amant al Mariei, pe care ea îl mai iubea în taină. După nunta modestă, pasiunea lui s-a transformat în compasiune pentru ea, căci avea tuberculoză, iar când nu-i era rău, avea toane sau își manifesta gelozia cronică.

În 1859 scriitorul trece în rezervă, pleacă din Siberia însurat. I se dă voie să locuiască doar în orașele mici, nu în capitale, i se permite să publice. Se instalează în Sankt Petersburg, unde fratele său Mihail înființează săptămânalul „Vremea” și devine redactor-șef.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

Paginile lecturate despre iadul ocnei din „Amintiri din casa morților” stârnesc aplauze furtunoase la serata literară de la Universitate. Studenta roșcată cu ochi albaștri de 23 de ani, Apollinaria Suslova, îi trimite o scrisoare cu niște rânduri înflăcărate. Însuratul îi răspunde: „Dragostea ta a pogorât peste mine ca un dar al lui Dumnezeu, pe neașteptate, ca din senin, după atâta oboseală și disperare. Prezența ta tânără a reînviat în mine credința și rămășițele energiilor din trecut”.

O vreme s-au întâlnit, s-au iubit pe ascuns, feriți de ochii Mariei, apoi au plecat pe rând din Rusia. În Europa, autorul romanului „Judecătorul” scrie mult fără să publice, descoperă lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în câteva ore oricine devenea putred de bogat sau dator vândut. Joacă la ruletă, câștigă, pierde, rămâne dator.

Polina, rusoaica frumoasă din popor, avea 23 de ani când îl cunoscuse, era primul bărbat și prima dragoste, se dăruise fără reguli și calcule, dar își dă seama abia la Paris că nu se potrivesc și că se îndrăgostise de o iluzie. Îl dorea din egoism, vanitate și răzbunare. Plecase din Rusia, ca să nu știe lumea că se încurcase cu un bărbat însurat și insista să se căsătorească cu el la Paris, nu și cu viciul lui. Deși știa că avea acasă o nevastă tuberculoasă, cu zilele numărate pe lumea asta, n-a știut niciodată de ce n-a vrut să divorțeze de ea. Nici el nu i-a spus vreodată de ce n-ar fi luat-o de nevastă. Rusoaica mândră l-a părăsit cu doar câteva luni înainte de a-i deceda soția.

După moartea fratelui și a soției, din prea multă suferință, s-a aruncat în brațele Marfei Brown. Rusoaica inteligentă care voia să publice în „Epoha” avea experiență uriașă, agerime spirituală, iar scriitorului îi plăcea să amintească celor care alegeau calea scrisului: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”. Relația lor a fost pasageră. Nici ea n-a scris prea mult.

În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea „Visul” cu o scrisoare care-l emoționează pe autorul volumului „Eternul soț”. Corespondează, apoi se întâlnesc, se împrietenesc îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”. Boieroaica răsfățată care dorea ca să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma dragostei neîmplinite, scriitorul. Amândoi proveneau din medii diferite, hotărăsc să se despartă. Totuși, rămân prieteni.

Dezvelirea monumentului Pușkin, vorbele testamentare și rangul de mari gânditori ruși

În iunie 1880, are loc la Moscova dezvelirea monumentului în cinstea lui Pușkin, poetul național al Rusiei. În ziua evenimentului, în acorduri de fanfară s-au depus coroane, în fața mulțimii adunate în parc. La masa festivă de la Universitate, Dostoievski a citit „Boris Godunov” și vorbit despre poet. În urma rostirii cuvântului despre cel care i-a fost model în literatură, scriitorul a fost înălțat la rangul de „mari gânditori ruși”. Vorbele testamentare „Pușkin a luminat calea istoriei Rusiei cu o rază nouă, a murit în plină înflorire a forțelor creatoare și a luat cu el în mormânt o mare taină, iar noi vrem s-o dezlegăm” au stârnit entuziasmul, ovațiile și aplauzele auditorului. Tot atunci, Societatea Iubitorilor Literaturii Ruse l-a ales membru de onoare. Se întâmpla cu jumătate de an înaintea decesului său, terminase de scris romanul „Frații Karamazov”, iar țelul „să scriu, chiar dacă ar fi să mor, am să spun tot ce am de spus” părea împlinit. Puțini știau că un emfizem pulmonar îi amenința viața.

„Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”

Când Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții. Avea trei posibilități: să plece la Ierusalim și să rămână acolo, să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare a doua oară în Rusia. Anna avea 20 de ani și el 44 când s-au cunoscut în apartamentul lui modest. Fusese recomandată ca să-l ajute în a-și stenografia cărțile. Datorită ei, alege ultima variantă. Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se căsătoresc, pleacă prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă după patru ani. În călătoriile lor prin orașele din Europa, scriitorul a proiectat romane pe care le-a ars, apoi le-a rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au murit la câteva luni de la naștere.

Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificând tot, căci era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse, că fusese un adolescent cu tată alcoolic, marcat de moartea mamei, care a trecut prin ocna Siberiei. Cu tot trecutul lui încercat, îndemna generos tinerii care își căutau drumul în viață: „Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul”.

După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului „Însemnări din subterană” ajunsese iar la Sankt Petersburg, era mulțumit că avea o familie, un domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se răriseră. Citea poeziile lui Pușkin copiilor săi, împodobea pomul de Crăciun, dansa vals, alegea rochiile pentru soția sa. Aduna obiecte de artizanat și cristale de Boemia pentru care avea o mare slăbiciune.

Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la lumina lumânărilor când toți ai casei dormeau, consuma mult ceai dulce pe care și-l prepara singur. Se trezea târziu. Fiind un mare cunoscător al sufletului feminin, seara se ducea în vizită pe la tot felul de femei, iar ele i se confesau. Acasă, târziu în noapte, îi povestea soției cu lux de amănunte cu ce femeie a petrecut și ce a făcut.
Aflat la tratament în străinătate îi scria soției: „Seara când mă culc, îmi imaginez că te îmbrățișez și te sărut peste tot, mânuțele, piciorușele… Vreau să te îmbrățișez în sensul acela… până ce focul… Am nevoie doar de tine. Repet asta în fiecare zi”.

Ultimele ore din viața lui Dostoievski

O bătrână bogată din familie, ce locuia la Moscova, lăsa prin testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după moarte. Era mătușa scriitorului care se răzgândește și modifică în secret testamentul. Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului, era răsfățatul Rusiei, și-i lasă averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani surorile nepomenite în actul cu pricina. După moartea mătușii, sora mai mare sosește de la Moscova și-i cere să nu le dea bani surorilor mici, ci pământul. Cearta aprigă din ianuarie 1881 a declanșat prima hemoragie. În câteva ore, scriitorul a devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și împărtășanie. În timp ce le arăta copiilor o revistă, sângele a țâșnit iar din gât, îngrijorând toată familia. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a corectat „Jurnal de scriitor”. Peste două zile cartea trebuia să intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și îngândurat.

În dimineața de 9 februarie 1881, se trezise prea devreme, iar când a intrat soția în cameră să-i constate starea, pe la ora 7.30, i-a spus: „Știi, Annia, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și nu-mi dau seama limpede că am să mor astăzi”. Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea când fusese deportat în Siberia. Ea deschide cartea sfântă și citește:

„Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?
Și răspunzând. Iisus a zis către el: Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr.”

El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? Nu mă opri. Nu mă reține, în semn că am să mor”. Ea avea ochii înlăcrimați când el arătându-i copiii adaugă: „te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gând”.

La ora 11.00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copii lângă el. Își revine și o roagă pe Anna ca să citească parabola fiului risipitor. După lecturare ziua a decurs normal. La ora 19.00 în urma șocului hemoragic își pierde cunoștința. O oră mai târziu era deja în comă, iar la ora 20.38 și-a dat duhul.

Titanul literaturii ruse, care a crezut până în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe, a fost condus pe ultimul drum de către toată populația orașului Sankt Petersburg. Își exprimase dorința de a fi îngropat lângă N. Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă a fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Alexandr Nevski.

După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o bibliografie cu 5000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la Staraia Rusi. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă, motivând că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a murit în Crimeea, departe de familie, în 1918.

Un articol de Monica Andrei

sursa: https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-dostoievski/

Femeile din spatele titanilor literaturii ruse

Cartea Soțiile - Femeile din spatele Giganților Literaturii Ruse (The Wives - The Women Behind Russia’s Literary Giants) este scrisă de Alexandra Popoff.
Autoarea s-a născut în Moscova, dar astăzi trăiește în Canada, iar sursa de inspirație pentru acest roman a reprezentat-o mama ei care și-a dedicat întreaga viață susținerii carierei soțului ei, scriitorul Grogori Baklanov.
Fiica lor a considerat că acest comportament și acest devotament sunt specifice soțiilor scriitorilor ruși care și-au făcut o meserie din cultivarea geniului soților lor.
Autoarea realizează o incursiune în biografiile a șase femei extraordinare care și-au dedicat viața pentru desăvârșirea operei soților lor: Sofia Tolstoi, Anna Dostoievski, Nadejda Mandelstam, Vera Nabokov, Natalya Soljenițîn și Elena Bulgakov. Ele au trăit momente dificile alături de scriitori care au fost victimele politicii comuniste rusești. Au îndurat acțiunile represive ale guvernului, au trăit uneori la limita supraviețuirii, au dus lipsă de bani, și-au sacrificat propriile cariere promițătoare, au fost stenografe, dactilografe, traducătoare, critici, editori, redactori, cercetători, sfătuiori.
Multe dintre operele acestor scriitori au reprezentat rezultatul parteneriatelor creative realizate împreună cu soțiile lor.
Pentru aceste femei, să fii soție de scriitor a reprezentat o profesie în sine. Ele au fost dădace de talente cum o descria Tolstoi pe Sofia în Război și pace.

Sophia Tolstoi

Mariajul Sophiei Tolstoi cu Lev nu a fost unul tocmai ușor! Deși i-a fost editor, traducător și redactor, Tolstoi nu și-a exprimat niciodată fățiș recunoștința față de ea. Cei doi își citeau jurnalele personale, împărtășind experiențele atât în plan faptic, cât și în cel spiritual.

Sophia a fost conștientă de rolul și importanța istorică a jurnalului ei cu privire la informațiile despre viața și opera marelui scriitor, dar nu a încercat nici un moment să ascundă sau să schimbe adevărul, consemnându-și părerile și ideile cu privire la tot ceea ce au trăit și împărtășit împreună.
Autorul și-a găsit sursele de inspirație în viața de familie, în jurnalele și scrisorile Sophiei atunci când a scris cele două romane de referință: Război și pace și Anna Karenina.

 

După publicarea romanului Anna Karenina, Tolstoi a trecut printr-o criză morală acută, a creat curentul tolstoiștilor, începând să blameze rolul și importanța banilor și averii, relațiile sexuale, implementând un fel de teroare nu numai domestică, dar și la nivel de mecenat.
Ea l-a inspirat în personajul Kitty din romanul Anna Karenina.
După 19 sarcini, 3 avorturi spontane și 5 decese infantile, Sophia avea o mulțime de guri de hrănit în momentul în care el a decis să renunțe la veniturile provenite din drepturile de autor, inclusiv la averea pe care o deținea, hotărând să își păstreze doar moșia Yasnaya Polyana.
De la ea ne-a rămas o carte de memorii intitulată Viața mea, Fragmente de jurnal.

Anna Dostoievski

Dostoievski evita să se inspire din viața de familie, Anna, soția lui, fiind aceea care l-a susținut în permanență, chiar și în perioadele în care scriitorul, epileptic, de altfel, era dependent de jocuri de noroc.

La vârsta de 20 de ani, mai exact, în octombrie 1866, Anna a fost angajată ca stenografă de către Fyodor Dostoievski.
În luna următoare a cerut-o de nevastă, iar ea a acceptat imediat.
Așa cum povestește în memoriile sale, Fyodor i-a împărtășit subiectul unui nou roman solicitându-i părerea cu privire la psihologia feminină. În romanul fictiv, un pictor bătrân s-ar fi îndrăgostit de o tânără și ar fi întrebat-o dacă ar fi posibil ca o tânăra așa de frumoasă, cu o personalitate veselă, să se îndrăgostească de bătrânul artist.
Anna a răspuns fără să se gândească: orice este posibil, dar scriitorul a insistat: Pune-te în locul ei pentru un moment. Imaginează-ți că eu sunt pictorul, mă destăinui ție și te întreb dacă vrei să fii nevasta mea. Ce ai răspunde?, iar Anna a răspuns imediat: Aș spune că te iubesc și că te voi iubi întotdeauna.
În februarie s-au căsătorit și au părăsit țara.

În Baden, Dostoievski a pierdut la ruletă toți banii și toate bunurile, inclusiv hainele tinerei neveste.
S-au stabilit la Geneva, iar după un an s-a născut fiica lor care a murit 3 luni mai târziu.
În Dresda s-a născut cea de-a două fiică, iar după ce s-au întors la St. Petersburg, Anna a mai dat naștere la încă doi băieți.
Preluase deja toată averea familiei și gestiona cheltuielile, inclusiv negocierile cu privire la romanele ce urmau să fie publicate au căzut în sarcina ei, iar în scurt timp au scăpat de toate datoriile pe care Fyodor le făcuse la jocurile de noroc.

În 1881 când Dostoievski a murit, Anna avea 35 de ani și niciodată nu s-a mai recăsătorit.

După moartea lui, ea a strâns toate manuscrisele, scrisorile și documentele și a construit o cameră specială dedicată marelui scriitor în incinta Muzeului de Istorie.


Anna i-a fost asistentă medicală, prietenă, tovarășă de viață, dactilografă și iubită, fiind singură persoană pe care se baza scriitorul. Ținea în mare taină un jurnal personal pe care l-a ferit de orice indiscreție posibilă, chiar și de curiozitatea soțului ei. După mulți ani, un expert a descifrat jurnalul și a făcut publică viața conjugală a celor doi. Anna apucase să șteargă toate însemnările care l-ar fi pus în ipostaze jenante pe scriitor.
Dostoievski i-a dictat ambele romane Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov .
Ulterior, ea a publicat o carte cu Amintiri, dovedind astfel că femeia din spatele lui Dostoievski era o persoană talentată și educată.
Tolstoi și Dostoievski au fost rivali în viața literară și au evitat orice formă de contact, dar asta nu le-a împiedicat pe nevestele lor să se sfătuiască și să se încurajeze reciproc în efortul lor de a-și susține partenerii.

Vera Nabokov

 

Un alt personaj impresionant a fost Vera Nabokov, nevasta lui Vladimir Vladimirovich Nabukov, scriitorul veșnic nemulțumit de scrierile sale și gata oricând să își arunce manuscrisele în foc.
Vera era gardianul care îi păzea scrierile și încerca din răsputeri să le salveze. Soțul ei avea o mare considerație pentru Tolstoi, dar nu îl suporta pe Dostoievski.
Nevasta lui, femeie cu capul pe umeri, cunoștea biografia celor doi titani ai literaturii și rolul pe care îl jucaseră nevestele lor în viața și opera lor.
Nabukov spunea că împreună cu femeia de lângă el formează „o singură umbră”.
Vera era un intelectual rafinat când a devenit nevasta celebrului scriitor. Cu toate astea, ea și-a făcut din statutul de nevastă, editor și translator al operelor soțului ei un crez de viață, fiind sursa de inspirație în multe din operele lui.

Cei doi au format un parteneriat de succes în care femeia și-a dedicat viața talentului soțului ei, iar bărbatul și-a dedicat opera soției lui.
Femeia măritată timp de 52 de ani cu autorul celebrului roman „Lolita” a vrut să facă ceva util și măreț cu viața sa: să-și ajute bărbatul să devină unul dintre titanii literaturii rusești.

Vera era o femeie curajoasă, până acolo încât purta pistol pentru a-și apăra bărbatul în călătorii. Îl însoțea pretutindeni, chiar și la cursurile pe care acesta le ținea la Cornell, iar când acesta nu putea veni, nu ezita să îi țină locul. S-a dovedit intransigentă în negocierile contractelor de editare. Întotdeauna i-a fost primul cititor și primul critic al fiecărui roman care urma să fie tipărit, la fel cum i-a fost muză, critic și translator.
I-a corectat povestirile în limba germană, memoriile în limba franceză, poezia în limba italiană, l-a ajutat să își recalibreze stilistic proza.
Ea s-a dovedit a fi o femeie stranie, o nevastă convențională cu o splendidă inteligență neconvențională.


Nadejda Mandelstam

Scriitoarea Nadejda Mandelstam a fost soția lui Osip Maldenstam. Provenea dintr-o familie de intelectuali evrei, mama ei făcând parte din prima generație de femei care au urmat cursurile Facultății de Medicină din URSS.
Nadejda a studiat pictura și a fost ucenica pictoriței Alexandra Exeter.
La 20 de ani l-a cunoscut pe Osip și nu s-a despărțit de el până când acesta a fost arestat în anul 1938. Îi era atât de devotată soțului, încât odată, fratele ei comenta că ea și talentatul poet Osip Mandelstam deveniseră atât de apropiați, încât ea părea să se contopească în existența lui, pierzându-și personalitatea. Ea și-a privit fratele cu îngăduință și i-a răspuns sec: that’s how we like it!
În plină epoca stalinistă, Nadejda a fost obligată să memoreze o bună parte din opera soțului ei.
Cea mai recunoscută este epigrama despre Stalin, scrisă în 1933, epigramă care, recitată în multe locuri de către autor, s-a dovedit a fi un act de imprudență care l-a costat libertatea.

Iată epigrama în traducerea lui Emil Iordache:


Viețuim, dar sub noi țara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puțin,
Pomenesc de plăieșul urcat în Kremlin.
Are degete groase și grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăților strâmbe
Și-i lucesc a năpastă carambii.
Are –o turmă de sfetnici cu gâturi subțiri –
Semioameni slujindu-l umili-
Care șuieră, miaună, latră căinește,
Numai el, fulgerând, hăcuiește.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonț în ochi, glonț în frunte și glonț în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

Osip a murit în Gulag în anul 1938. Nadejda și-a dedicat restul vieții recuperării operei poetului.
Totodată, este autoarea unor memorii publicate și în România: Speranța împotriva speranței și Speranța abandonată.

Natalia Soljenițîn

Natalia Soljenițîn s-a dedicat promovării operei soțului ei, scriitorul Aleksandr Soljenițîn.
Acesta a fost înrolat în Armata Roșie și chiar a fost decorat de două ori.
Natalia l-a întâlnit pe scriitor când acesta era deja celebru, ca urmare a succesului pe care îl avusese romanul „O zi din viața lui Ivan Denisovich”. Ea avea 28 de ani și era doctorandă.
În „Iubește Revoluția” el a povestit experiențele din timpul războiului și îndoielile cu privire la fundamentele și valorile morale ale regimului sovietic. A fost arestat și trimis în lagărul de muncă vreme de 8 ani. Natalia a divorțat și a plecat în America împreună cu fiii lor.
Corespondența cu foștii deținuți politici l-au determinat să înceapă cercetarea la proiectul unui nou roman, Arhipelagul Gulag”.
I s-au confiscat mai multe manuscrise, și cu toate astea, i-au fost publicate în Occident romanele „Primul cerc”, „Pavilionul canceroșilor”, iar mai târziu, „Arhipelagul Gulag”.

În 1974 i s-a ridicat cetățenia sovietică și s-a stabilit împreună cu Natasha în America.
Ea a efectuat ample cercetări pentru romanele lui istorice, ocupându-se de editarea operei lui.
Trăind într-un sistem politic restrictiv, ea a luptat contra cenzurii, a păstrat arhivele operelor soțului ei, ilicit, riscându-și libertatea și viața pentru ca ele să fie publicate în Occident.
După 16 ani de exil, i s-a redat cetățenia rusă în 1990, iar 4 ani mai târziu s-a întors împreună cu soția în Rusia.
A militat pentru restaurarea monarhiei și a murit în casa de la țară din Triote-Likovo.

Elena Bulgakov

Povestea Elenei și Mihail Bulgakov este una romantică.

Mihail Afanasievici Bulgakov a absolvit medicina, a fost medic în timpul Primului Război Mondial, publicând după încheierea acestuia romanul „Însemnările unui tânăr medic”. Încă din perioada studenției s-a căsătorit cu Tatiana Nikolaevna Lappa de care a divorțat după 11 ani de căsătorie ca să se însoare cu Liubov Evghenevna Beloserskaia. Deși a reușit să publice câteva romane și piese, cenzura stalinistă a oprit de la publicare multe dintre lucrările sale.
Deja se impusese drept un scriitor de excepție, iar puterea comunistă îl considera „autor antibolsevic” și „dușmănos”. Deoarece nu i se mai publica nimic, a depus numeroase cereri de emigrare, dar toate au rămas fără răspuns.
Scrisoarea pe care acesta i-a trimis-o lui Stalin a rămas în istorie drept model al disidenței asumate.
A urmat un nou divorț și nu după mult timp s-a îndrăgostit de Elena Sergheevna Shilovskaia. Întâlnirea dintre cei doi protagoniști a fost un exemplu clasic de dragoste la prima vedere. Ea era măritată cu locotenentul Yury Mamontovich Neelov, iar căsnicia lor era fericită, având împreună 2 copii.

 

Pe Mikhail Bulgakov l-a întâlnit în casa artiștilor Moiseenko și, deși a încercat să îl evite vreme de un an, Elena a realizat că nu poate trăi fără el. După un an și jumătate de frământări, a decis să divorțeze și imediat după pronunțarea divorțului s-a căsătorit cu omul pe care îl iubea. Jurnalele ei au reprezentat reale surse de inspirație pentru scriitor, iar personalitatea ei a inspirat personajul Margareta.
Bulgakov a murit în 1940, după o boală care l-a măcinat.
Pe patul de moarte, orb și suferind, i-a dictat soției sale ultimile modificări la romanul „Maestrul și Margareta”. Elena a transcris operele sale, iar după moartea lui, a continuat să îi promoveze și să îi publice operele în întreaga lume.

sursa: ploaiadecuvinte.blogspot.com.eg

Ciudăţeniile strămoşilor noştri, descrise de Herodot

Istoricul antic Herodot a fost autorul celor mai impresionante relatări deste obiceiurile popoarelor care au stăpânit în urmă cu două milenii şi jumătate ţinuturi din actualul teritoriu al României. Mărturiile sale vorbesc despre cruzimea sciţilor, credinţa în nemurire a geţilor şi libertinajul tracilor şi oferă amănunte ciudate despre modul de viaţă al strămoşilor noştri.

Herodot, marele istoric elen născut la Halicarnas, în jurul anului 484 î. Hr., a locuit în Samos, apoi în Atena şi în sudul Peninsulei italice. A călătorit în ţinuturile Asiei, ale Egiptului, Mediteranei şi Persiei şi a lăsat posterităţii o serie de mărturii impresionante despre populaţiile întâlnite şi despre triburile care locuiau în teritoriile Europei de acum două milenii şi jumătate. 

Despre geţi, traci, agatârşi şi sciţi, dar şi despre alte triburi şi popoare misterioase care au stăpânit în acele vremuri teritorii din actualul spaţiu al ţării noastre, Herodot a scris în cele nouă cărţi care compun lucrarea „Istorii”. Populaţiile antice sunt menţionate în relatarea istoricului despre expediţia regelui persan Darius în teritoriile de la nord de Dunăre, în jurul anului 513 î. Hr. Mărturiile oferă detalii cu totul ieşite din comun despre obiceiurile strămoşilor noştri. 

Tracii îşi lăsau fiicele în libertinaj 

„Îşi vând străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi”. 

Cum îşi jupuiau sciţii duşmanii şi ce făceau cu pielea lor 

„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi după ce a reuşit să o înmoaie face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care îl încalecă şi se făleşte cu el.Cine are cele mai multe asemenea ştergare este socotit cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veştminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor, mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, şi fac din ea un înveliş pentru tobă. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn o poartă pe caii lor”. 

Tatuajul tracilor era semnul al nobililor 

„Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând”. 

Ritualul decapitării la sciţi 

„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul deasupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot, adăugând că a luat parte la astfel de jertfe. 

Munca la traci nu era privită cu ochi buni 

„În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”.

Agatârşii îşi împărţeau nevestele 

„Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. 

Sciţii locuiau în căruţe 

„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”. 

Geţii învăţaţi că sunt nemuritori 

„Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, Zamolxis a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”. 

Geţii practicau sacrificiile umane închinate lui Zamolxis 

„Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”. 

La sciţi, ţestele duşmanilor de temut deveneau pocale 

„Iar cu capetele, nu ale tuturor, ci numai ale celor mai înverşunaţi duşmani, fac aşa: după ce taie fiecare cu ferăstrăul ţeasta mai de jos de sprâncene, o curăţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargăsită, mai poleiesc ţeasta cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea. Tot aşa fac chiar şi cu ţestele rudelor, dacă se iscă între ei vreo ceartă şi dacă şi-au biruit potrivnicul în faţa regelui. Când vin străinii pe care-i cinstesc mult le arată ţestele şi-i lămuresc cum că nişte rude apropiate s-au gâlcevit cu dânşii şi că i-au înfrânt pe oamenii aceia, numindu-şi ei isprava o faptă vitejească”. 

Zamolxis i-a pus pe geţi să îi construiască o sală subterană şi a dispărut dintre ei 

„Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”. 

La traci, femeile se jertfeau pe rugul soţilor 

„Fiecare ţine la căsătorie mai multe femei. Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia scotită să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce asfel o foarte mare ocară”. 

Ghicitorii sciţi foloseau nuiele de salcie 

„Există la sciţi numeroşi proroci, care spun mai dinainte ce au să se întâmple. Pentru aceasta ei întrebuinţează mai multe nuiele de salcie, în următorul fel: aduc legături mari de nuiele, le aşază jos şi le dezleagă. Rostesc cuvinte care ajută la ghicit şi pun fiecare nuia una lângă alta. În vreme ce vorbesc, adună iar nuielele, pentru ca iarăşi să le depună una câte una. Acest meşteşug al prezicerilor l-au moştenit de la strămoşi. Enareii androgini spun că lor Afrodita le-a dat harul proorocitului. Prezicerile aceştia le fac cu ajutorul scoarţei de tei. După ce despică în trei scoarţa, ghicitorul şi-o înfăşoară pe degete, o desface şi proroceşte”. 

Prezicătorii care dădeau greş erau arşi pe rug de căpeteniile sciţilor 

„Iată în ce fel sunt omorâţi. După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boii. Vrăjitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori, boii ard împreună cu vrăjitorii, dar mulţi scapă doar pârliţi, după ce flăcările au mistuit oiştea. În chipul arătat, sciţii îi ard pe ghicitori şi pentru alte pricini, numindu-i proroci mincinoşi. Regele nu cruţă nici pe copiii celor osândiţi la moarte. Ei ucid pe toţi băieţii, dar fetelor nu le fac niciun rău”. 

Tracii transformau înmormântările în ospeţe 

„Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”.

sursa:https://adevarul.ro/locale/hunedoara/ciudateniile-stramosilor-nostri-descrise-herodot-erau-lasate-fiicele-tracilor-legaturi-trupesti-isi-doreau-1_5703dfba5ab6550cb8a0ec06/index.html

Adina V. - Pe urmele păpușilor din antichitate

Păpușă, Teba. 700  î.Hr., muzeul Luvru

Încă din cele mai vechi timpuri, se cunoștea valoarea pedagogică și importanța jocului pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și socială adecvată a copilului. Prin joc, copilul creează o lume imaginară în care se distrează, interacționează cu alți copii, își explorează mediul înconjurător, învață despre sine și își cultivă creativitatea. Astfel, potrivit lui Platon, copilul trebuia să se angajeze în jocuri pedagogice de grup pentru a deveni un bun cetățean. (conform Legii 1, 643c, Platon).

"Prin exercițiul jocului este posibil ca alegerile și dorințele copilului să fie îndreptate spre scopul spre care va tinde când va ajunge la vârsta maturității."

În Grecia Antică exista o mare varietate de jocuri, de grup sau individuale, cu sau fără utilizarea de obiecte. Unele dintre acestea ne sunt cunoscute până în zilele noastre, cum ar fi ambariza, musca oarbă, statuetele, pentovola, ascunzătoarea, păpușile, zornăitoarea și poneiul. Aceste jocuri ne sunt cunoscute din surse scrise, din reprezentările de pe vase și pietre funerare cu copii jucându-se, dar mai ales din obiectele în sine, care au ajuns până la noi. Cele mai multe dintre jucăriile care au supraviețuit provin din morminte, deoarece era obiceiul ca un copil care murea să fie îngropat împreună cu jucăriile sale.

Materiale

Materialul principal era lutul, după cum o dovedesc figurinele din lut care au supraviețuit. În afară de jucăriile din lut, mai existau jucării din os sau din materiale perisabile (lemn, pânză, ceară), care astăzi s-au pierdut pentru totdeauna.

Primele jucării

În ziua nașterii sale, copilul primea primele sale cadouri, care erau, desigur, jucării! Cel mai adesea erau obiecte care făceau zgomot, cum ar fi zornăitoarele (sistre). Acestea erau făcute din lut și mai rar din metal, conțineau pietricele sau bile de lut care făceau zgomot și aveau forme diferite, de la un simplu disc până la cele în formă de om sau de animal.
Printre primele jucării se numărau și vasele care serveau drept sticle. Biberonul avea forma unui mic animal pentru a ajuta copilul să se oprească din alăptat într-un mod ușor.

În a cincea sau a șaptea zi de la nașterea copilului, se celebra Amfidromia, copilul era dus în jurul căminului, altarul familiei, și i se ofereau daruri. În a noua sau a zecea zi urma ziua în care copilul primea numele, iar apoi i se dădea și amuleta, pe care copilul o purta de obicei la gât sau în fața pieptului pentru a-l proteja de spiritele rele.
 

Păpușile 

Frumoase, cu coafuri elegante, colorate și cu proprietăți magice, păpușile au captivat copii și adulți, deopotrivă. Cea mai veche jucărie din lume a evoluat de la o figurină religioasă și a luat forma unei păpuși pentru a juca un rol important în dezvoltarea fetelor. Decisivă pentru această diversificare a fost apariția păpușii articulate (neurospastice), cu brațe și picioare mobile, iar utilizarea unei matrițe a ajutat la producția în masă pentru a se asigura că nicio fată nu va rămâne fără eroina ei preferată! În glumă am putea compara planșeta cu Barbie din zilele noastre și citind veți înțelege asemănările, dar mai ales veți afla mai multe despre această jucărie a antichității.

"Lumea magică a păpușii"

Păpușa era una dintre jucăriile preferate ale fetelor din Grecia antică. Era, de obicei, făcută din lut, cu formă feminină și cu piepteni complicați pentru păr. Uneori, costumul păpușii era pictat, alteori fetele făceau haine de pânză. Obiecte mici, precum mese, paturi, vaze etc. au completat lumea magică a fetelor. În afară de plăcerea jocului, păpușa avea și un caracter educativ, fiind o introducere a fetei în rolul și responsabilitățile sale ca femeie în societate. Păpușile erau oferite zeiței Artemis în ajunul nunții fetei.

Construcția păpușilor  

Această figurină a inspirat mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

S-au descoperit planșete datând încă din secolul al VII-lea î.Hr. și se pare că această jucărie își are originea în figurinele religioase. Un rol decisiv în evoluția de la figurinele religioase la păpuși a fost jucat de construcția neurospastelor, care erau păpuși de lut cu membre mobile. Mâinile și picioarele lor erau mobile și erau conectate prin intermediul unui fir la corpul principal (nerv).
Construcția matriței era realizată în atelierele de tâmplărie. Fie erau modelate manual, fie sculptorul crea o formă de bază pe roată și apoi adăuga detaliile. În jurul anului 500 î.Hr., utilizarea unei matrițe a devenit obișnuită. Meșterul făcea mai întâi o matriță, apoi o umplea cu argilă lichidă și, după ce se usca, îndepărta argila care luase forma matriței. Apoi acoperea jucăria cu un strat alb și o cocea în cuptor. La final, jucăria era colorată.

Unde le putem vedea?

Deoarece păpușa a fost una dintre cele mai comune jucării pentru copii, săpăturile arheologice au scos la iveală un număr mare de descoperiri. Așa că astăzi avem ocazia să vedem matrițe care împodobesc colecțiile multor muzee, atât în Grecia, cât și în străinătate. Să menționăm Muzeul Arheologic din Atena, Muzeul de Artă Cicladică, Muzeul Luvru și Muzeul Britanic.

În Grecia Antică

În Grecia Antică, păpușa se numea planchon și avea o utilizare rituală. De obicei, păpușile erau făcute din lut și aveau coafuri elaborate. Hainele lor erau pictate, dar au existat și cazuri în care erau îmbrăcate în haine de pânză. Pe lângă faptul că era o jucărie, planchonul era asociat cu trecerea la maturitate a fetelor și cu rolul lor ca femei în societate, în timp ce statutul lor ritual era exprimat prin oferirea lor zeiței Artemis în ajunul căsătoriei, ca simbol al purității lor. Prin cuvintele "nimfă și fiică", păpușile au căpătat un caracter simbolic. Evoluția planchonului de la figurină la păpușă s-a realizat prin construirea membrelor lor mobile - păpuși articulate - care erau unite cu fir la corpul principal (neurospasmata). Ele sunt denumite și "daedalus", deoarece construcția lor este atribuită lui Daedalus.

În Bizanț, păpușa se numea "nennos" sau "nini" și era confecționată din lut, ceară sau ipsos.

Nini

În perioada otomană, tatăl cioplea Koutsouna, o păpușă care era îmbrăcată cu pânză. Kutsouna ținea în mâini un simbol al cultului creștin, iar tatăl i-l dăruia fiicei ca talisman, adică avea un caracter simbolic de protecție.

Kutsouna

Mamele și bunicile confecționau păpuși pentru copii cu ce mai rămânea din gospodărie, cum ar fi cârpe de pânză, șosete umplute cu paie sau aluat. "Koutsounes" sunt, de asemenea, păpușile de pânză pe care mamele le făceau pentru fiicele lor pentru a le iniția în maternitate. Nașa îi dăruia finei sale o păpușă de pânză pe care aceasta o păstra până în ziua nunții. În adolescență, fetei i se dădea o altă păpușă, confecționată de femeile din familie, care era îmbrăcată în costumul de nuntă local și pe care fata o păstra ca parte componentă a zestrei.

costum de nuntă specific insulei Mikonos

Păpușile tradiționale de pânză din Santorini sunt expuse la Muzeul de Jucării Benaki, din Atena. Printre ele se află una neagră, făcută de o bonă africană pentru copilul pe care îl ținea în brațe.

Păpușă-jucărie, păpușă-personaj, păpușă-simbol, păpușă-eroină, rolul păpușii în tradițiile și obiceiurile poporului grec are un rol important pentru simbolul atemporal al identității feminine.

Jucăriile din antichitate

Era jucăria preferată a băieților din Grecia antică. O târau peste tot prin casă. 

Câine cu clopoței din Atena, secolul al III-lea d.Hr.
Era o zornăitoare de lut, despre care se credea că păcălește spiritele rele care se ascundeau în jurul pătuțului copilului.

Păpuși din lut cu membre mobile, secolele IV și V d.Hr. Înafara rolului de divertisment, păpușile educau copilele în rolul care le era destinat: să fie soții bune, gospodine și mame de copii sănătoși.

Titirez de la Kaveirio din Teba, secolul al V-lea î.Hr. Era jucăria preferată a copiilor și a femeilor tinere, așa cum reiese din reprezentările din vase. Dar și Hermes, protectorul jucăriilor pentru copii, a fost imortalizat bucurându-se de acest joc.

Titirezul a fost cunoscut încă din preistorie, dar au fost deosebit de răspândite începând cu epoca arhaică. Era confecționate din lemn sau, foarte adesea, din lut. Unele dintre ele erau decorate cu frunze de iederă sau imnuri sau purtau reprezentări de animale.

Yoyo
Perseu este reprezentat pe o parte, iar Meduza pe cealaltă. De la Kabeirius din Teba, 425-400 î.Hr. Yo-yo este format din două discuri unite în centru de un ax cilindric, pe care este fixat începutul unui fir, care este apoi înfășurat în jurul acestuia. Lăsând-o să cadă, firul este derulat și, printr-o mișcare a mâinii, este reînfășurat în jurul axului.

Păpuși de lut cu membre mobile (neurospasmata) din Corint, secolul al V-lea î.Hr. Erau numite „daedalas", deoarece erau atribuite lui Daedalus. Păpușile cu părți mobile, pe lângă faptul că erau jucării, erau ofrande obișnuite în mormintele fetelor și, de asemenea, ca ofrande în sanctuare. În ajunul căsătoriei, fetele ofereau păpușile, împreună cu celelalte jucării și o șuviță din părul lor, lui Artemis (patroana fiecărei fază de tranziție din viața omului)  și Afroditei, zeița iubirii și a fertilității.

Din Teba, începutul secolului al VII-lea î.Hr.

Figurină feminină cu picioare mobile, făcută manual.

Corpul în formă de clopot, gâtul înalt care se termină cu un cap în formă de pasăre. De urechile mari și găurite ar fi atârnat cercei. Mâinile, într-un gest de evocare sau de disperare, sunt redate ca două apendice aplatizate cu șapte degete.

Picioarele mari se termină cu cinci, respectiv șase degete. În partea de sus a capului se află o gaură simbolizând gura. Vopseaua roșie a fost folosită pentru a decora haina și pantofii. Această figurină a fost sursa de inspirație pentru mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

traducere și sinteză Adina V.

sursa: https://www.citypatras.gr/epikairotita/ellada/7-paichnidia-poy-epaizan-ta-paidia-stin-archaia-ellada/

https://www.kykloiseminars.com/plaggones-koutsounes/