Scriu aceste rînduri cu strângere de inimă. Ele constituie un fel de preambul la cele ce urmează... Zilele trecute s-a scurs un an de la moartea lui Emil Iordache. Gândindu-mă la el, îmi revine mereu în minte ultima noastră întîânire.
Era un început de octombrie la fel de frumos ca cel de-acum. Abia începuse anul universitar. Copoul gemea de tineri. Aerul nostalgic, copacii ruginii și forfota mulțimii te îndemnau să-ți pierzi vremea colindând aiurea pe străzi. Lucram la un proiect literar. Știam că dacă ies din casă, ziua se va scurge fără să mai pot însăila un rând. Și așa era. Ceva totuși mă împingea să mă ridic de la masa de lucru. Mai aveam de onorat o invitație: promisesem să vin la o serată literară dedicată lui Serghei Esenin, organizată de comunitatea rușilor de rit vechi și de biblioteca orașului Tulcea. Aveam să pierd două zile, două zile în care aș fi putut - calculasem deja - să scriu atâtea și atâtea semne. Totuși, gândul unei călătorii în Delta mă ispitea din cale afară. Întinderile nesfârșite ape, foșnetul tainic al trestiilor, fâlfâitul aripilor unor păsări mă îndemnau să mă pregătesc de drum. Într-una din plimbările mele prin Copou m-am întâlnit cu Emil Iordache. Din una în alta, i-am vorbit de serata de la Tulcea. Emil s-a arătat dispus să mă însoțească. Era prins cu munca de la catedră, dar simțea nevoia unei ieșiri. Am vorbit despre Tulcea. Despre cafenelele amenajate pe șalupe. Stăteai la o masă curată, legănat de valuri. Sorbeai din halba de bere, priveai în depărtări. L-am sunat pe domnul Amplelev și i-am spus că voi veni cu Emil. Domnul Andrian auzise atâtea vorbe de laudă despre șeful catedrei de slavistică, încât era bucuros să-l întâlnească... Alegerea era cât se poate de potrivită. În fond, cine altcineva ar fi fost mai nimerit să vorbească despre Esenin decât Emil Iordache?
Vremea se anunța a fi călduroasă. O astfel de călătorie era, în fond, un prilej minunat pentru a ne lua rămas bun de la vara care se prelungea în toamnă... "Cine știe când vom mai prinde astfel de zile", a conchis Emil. Cuvintele lui mi s-au înfipt dureros în inimă. Înțelesul lor l-am deslușit mai târziu. Când Emil nu mai era printre noi... Pe fața lui s-a întipărit un zâmbet nostalgic. "Mergem, cum să nu", întări el. "În fond, orarul de la facultate nu e încă bătut în cuie... Simt nevoia unei relaxări... Apoi mă interesează și subiectul...". "Adică Esenin", am spus. "Da, Esenin", întări Emil. Și, după o clipă de tăcere, ținu să precizeze: "Am viziunea mea despre Esenin. L-am tradus, l-am studiat și am reușit să-l descompun ca pe un ceas... Multe din rotițele personalității sale mi se învârt în creier...". "Vorbești, desigur, despre poezia sa....". I-am privit fața uscățivă, străbătută de un păienjeniș de riduri, pe care fiecare zâmbet o descrețea pentru o clipă, conferind întregii fizionomii o expresivitate neobișnuită. Emil își încruntă sprâncenele stufoase: "Nu numai despre poezie, ci și despre om. Omul Esenin nu e așa cum îl percep mulți...". Bănuiam de mult că, față de Esenin, prietenul meu Emil Iordache avea o ușoară idiosincrazie. La mijloc era vorba nu de Esenin, ci de Lesnea. Emil Iordache pusese pariu cu el însuși: încercase să-l traducă pe autorul Ceaslovului satelor mai aproape de versiunea originală, de la care se abătuse bătrânul bard al Ieșilor. Încercam să vărs gaz peste foc. Emil era însă prea versat ca să cadă în capcană. "N-am ce să-i reproșez bătrânului bard", răspunse Emil. "Lesnea a pus atât de mult de la el, încât a tradus în românește un alt Esenin. Și abia de aici începe toată nebunia...". "Ce nebunie?", l-am întrebat. "Eseninul lui Lesnea a influențat câteva generații de poeți, începând cu Labiș, Andrițoiu, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, și terminând cu Mircea Dinescu..., chiar și Nichita Stănescu, la începuturile carierei sale (amintește-ți de tânăra leoica), toți căzuseră în mrejele acestui Esenin nou....". "Și nu-i un lucru minunat?", l-am întrebat. "Ba este, dar eu aș vrea să vorbim despre un alt Esenin... Despre Esenin cel adevărat, aflat în spatele metaforelor...". "În spatele metaforelor dai tot peste o metaforă", l-am provocat. "Nu mă interesează un Esenin-metaforă...". "Dar dincolo de șabloane ce găsim?". "Găsim o parte din omul Esenin, care a fost cu totul altfel decât îl percepem prin intermediul traducerii lui Lesnea...". "Și cum a fost omul Esenin?". "În orice caz, n-a fost o ușă de biserică, deși, cum să-ți spun, s-a folosit de ea...". "Ce vrei să spui?", l-am întrebat. "Esenin a fost un cameleon perfect, care a știut să se adapteze la cerințele fiecărei epoci...". Văzând că mă încrunt, Emil a continuat: "Când a fost nevoie să fie perceput ca un poet religios, a uzat de simbolistica biblică. Nu uita că în 1910 debuta cu Ceaslovul satelor... A fost poetul țăran, apoi poetul revoluționar, apoi un poet al saloanelor, apoi un poet protestatar...". "Și atunci?". "Și atunci, repetă Emil, el și-a adaptat glasul în funcție de tonul general. A cântat, însă, de fiecare dată cu o notă mai sus, ca să se facă mai bine auzit...". "Dar nu cumva chiar tu, în cartea pe care ai scris-o, l-ai prezentat într-o altă haină?". "La ce te referi?!". "Iată la ce, am zis, citind din memorie: «La Serghei Esenin, toată natura pare o biserică, a cărei boltă o constituie Acoperământul Maicii Domnului, un acoperământ aproape placentar, creând senzația de confort creștin, voluptuos...»". "Da, am scris asta", spuse Emil. "Și nu l-ai îmbrăcat și tu, la rândul tău, în odăjdii strălucitoare?". "L-am îmbrăcat, cum să nu, replică traducătorul, dar ce-am avut de spus am spus printre rânduri...". "Te referi la sintagma «acoperământul Maicii Domnului, aproape placentar»?". "Tu ce crezi?", spuse Emil. "Și totuși, și aicea este o metaforă," am spus. "Nu aveam cum să transmit adevărul decât îmbrăcându-l în haine frumoase.... Vrei să-ți citez în continuare ce am scris despre Esenin, cel din Ceaslovul satelor?". "Dacă tot am început să-l disecăm, să mergem mai departe....". "Păi, iată ce-am mai spus: «Brusc, poalele Maicii Domnului se ridică de pe cupolele bisericilor și, cu un fel de entuziasm disperat, tânărul poet descoperă Cosmosul, citit de pe un pământ filtrat prin Apocalipsă»". "E o imagine cu conotații de-a dreptul indecente... Ce poți să vezi dincolo de poalele ridicate în tării ale Maicii Domnului, decât o Rusie profană, o Rusie carnală, sfâșiată de dorințe!? Chiar cupolele bisericilor, în acest context, capătă simboluri erotico-freudiene...". "Vezi", spuse Emil. "Ce să văd?", am întrebat. "Ceaslovul satelor nu avea nimic de-a face cu Rusia pravoslavnică... Poezia lui de la început miroase a cădelniță. Natura eseniană pare o biserică, dar înăuntrul ei răzbat fluierături".
NICHITA DANILOV
