Ciudăţeniile strămoşilor noştri, descrise de Herodot

Istoricul antic Herodot a fost autorul celor mai impresionante relatări deste obiceiurile popoarelor care au stăpânit în urmă cu două milenii şi jumătate ţinuturi din actualul teritoriu al României. Mărturiile sale vorbesc despre cruzimea sciţilor, credinţa în nemurire a geţilor şi libertinajul tracilor şi oferă amănunte ciudate despre modul de viaţă al strămoşilor noştri.

Herodot, marele istoric elen născut la Halicarnas, în jurul anului 484 î. Hr., a locuit în Samos, apoi în Atena şi în sudul Peninsulei italice. A călătorit în ţinuturile Asiei, ale Egiptului, Mediteranei şi Persiei şi a lăsat posterităţii o serie de mărturii impresionante despre populaţiile întâlnite şi despre triburile care locuiau în teritoriile Europei de acum două milenii şi jumătate. 

Despre geţi, traci, agatârşi şi sciţi, dar şi despre alte triburi şi popoare misterioase care au stăpânit în acele vremuri teritorii din actualul spaţiu al ţării noastre, Herodot a scris în cele nouă cărţi care compun lucrarea „Istorii”. Populaţiile antice sunt menţionate în relatarea istoricului despre expediţia regelui persan Darius în teritoriile de la nord de Dunăre, în jurul anului 513 î. Hr. Mărturiile oferă detalii cu totul ieşite din comun despre obiceiurile strămoşilor noştri. 

Tracii îşi lăsau fiicele în libertinaj 

„Îşi vând străinilor copiii, iar pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac. Îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie, cumpărându-le cu mulţi bani de la părinţi”. 

Cum îşi jupuiau sciţii duşmanii şi ce făceau cu pielea lor 

„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi după ce a reuşit să o înmoaie face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care îl încalecă şi se făleşte cu el.Cine are cele mai multe asemenea ştergare este socotit cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veştminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor, mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, şi fac din ea un înveliş pentru tobă. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn o poartă pe caii lor”. 

Tatuajul tracilor era semnul al nobililor 

„Tatuajul este socotit semnul neamului ales, cel netatuat fiind considerat om de rând”. 

Ritualul decapitării la sciţi 

„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul deasupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot, adăugând că a luat parte la astfel de jertfe. 

Munca la traci nu era privită cu ochi buni 

„În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”.

Agatârşii îşi împărţeau nevestele 

„Agatârşii sunt lipsiţi de energie şi foarte gingaşi. Ei poartă, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au în devălmăşie neveste, ca să fie fraţi cu toţii şi, înrudindu-se, să nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrăjmăşie. Cât priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”. 

Sciţii locuiau în căruţe 

„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”. 

Geţii învăţaţi că sunt nemuritori 

„Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, Zamolxis a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”. 

Geţii practicau sacrificiile umane închinate lui Zamolxis 

„Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”. 

La sciţi, ţestele duşmanilor de temut deveneau pocale 

„Iar cu capetele, nu ale tuturor, ci numai ale celor mai înverşunaţi duşmani, fac aşa: după ce taie fiecare cu ferăstrăul ţeasta mai de jos de sprâncene, o curăţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargăsită, mai poleiesc ţeasta cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea. Tot aşa fac chiar şi cu ţestele rudelor, dacă se iscă între ei vreo ceartă şi dacă şi-au biruit potrivnicul în faţa regelui. Când vin străinii pe care-i cinstesc mult le arată ţestele şi-i lămuresc cum că nişte rude apropiate s-au gâlcevit cu dânşii şi că i-au înfrânt pe oamenii aceia, numindu-şi ei isprava o faptă vitejească”. 

Zamolxis i-a pus pe geţi să îi construiască o sală subterană şi a dispărut dintre ei 

„Pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”. 

La traci, femeile se jertfeau pe rugul soţilor 

„Fiecare ţine la căsătorie mai multe femei. Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia scotită să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce asfel o foarte mare ocară”. 

Ghicitorii sciţi foloseau nuiele de salcie 

„Există la sciţi numeroşi proroci, care spun mai dinainte ce au să se întâmple. Pentru aceasta ei întrebuinţează mai multe nuiele de salcie, în următorul fel: aduc legături mari de nuiele, le aşază jos şi le dezleagă. Rostesc cuvinte care ajută la ghicit şi pun fiecare nuia una lângă alta. În vreme ce vorbesc, adună iar nuielele, pentru ca iarăşi să le depună una câte una. Acest meşteşug al prezicerilor l-au moştenit de la strămoşi. Enareii androgini spun că lor Afrodita le-a dat harul proorocitului. Prezicerile aceştia le fac cu ajutorul scoarţei de tei. După ce despică în trei scoarţa, ghicitorul şi-o înfăşoară pe degete, o desface şi proroceşte”. 

Prezicătorii care dădeau greş erau arşi pe rug de căpeteniile sciţilor 

„Iată în ce fel sunt omorâţi. După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boii. Vrăjitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori, boii ard împreună cu vrăjitorii, dar mulţi scapă doar pârliţi, după ce flăcările au mistuit oiştea. În chipul arătat, sciţii îi ard pe ghicitori şi pentru alte pricini, numindu-i proroci mincinoşi. Regele nu cruţă nici pe copiii celor osândiţi la moarte. Ei ucid pe toţi băieţii, dar fetelor nu le fac niciun rău”. 

Tracii transformau înmormântările în ospeţe 

„Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”.

sursa:https://adevarul.ro/locale/hunedoara/ciudateniile-stramosilor-nostri-descrise-herodot-erau-lasate-fiicele-tracilor-legaturi-trupesti-isi-doreau-1_5703dfba5ab6550cb8a0ec06/index.html

Adina V. - Pe urmele păpușilor din antichitate

Păpușă, Teba. 700  î.Hr., muzeul Luvru

Încă din cele mai vechi timpuri, se cunoștea valoarea pedagogică și importanța jocului pentru dezvoltarea fizică, cognitivă și socială adecvată a copilului. Prin joc, copilul creează o lume imaginară în care se distrează, interacționează cu alți copii, își explorează mediul înconjurător, învață despre sine și își cultivă creativitatea. Astfel, potrivit lui Platon, copilul trebuia să se angajeze în jocuri pedagogice de grup pentru a deveni un bun cetățean. (conform Legii 1, 643c, Platon).

"Prin exercițiul jocului este posibil ca alegerile și dorințele copilului să fie îndreptate spre scopul spre care va tinde când va ajunge la vârsta maturității."

În Grecia Antică exista o mare varietate de jocuri, de grup sau individuale, cu sau fără utilizarea de obiecte. Unele dintre acestea ne sunt cunoscute până în zilele noastre, cum ar fi ambariza, musca oarbă, statuetele, pentovola, ascunzătoarea, păpușile, zornăitoarea și poneiul. Aceste jocuri ne sunt cunoscute din surse scrise, din reprezentările de pe vase și pietre funerare cu copii jucându-se, dar mai ales din obiectele în sine, care au ajuns până la noi. Cele mai multe dintre jucăriile care au supraviețuit provin din morminte, deoarece era obiceiul ca un copil care murea să fie îngropat împreună cu jucăriile sale.

Materiale

Materialul principal era lutul, după cum o dovedesc figurinele din lut care au supraviețuit. În afară de jucăriile din lut, mai existau jucării din os sau din materiale perisabile (lemn, pânză, ceară), care astăzi s-au pierdut pentru totdeauna.

Primele jucării

În ziua nașterii sale, copilul primea primele sale cadouri, care erau, desigur, jucării! Cel mai adesea erau obiecte care făceau zgomot, cum ar fi zornăitoarele (sistre). Acestea erau făcute din lut și mai rar din metal, conțineau pietricele sau bile de lut care făceau zgomot și aveau forme diferite, de la un simplu disc până la cele în formă de om sau de animal.
Printre primele jucării se numărau și vasele care serveau drept sticle. Biberonul avea forma unui mic animal pentru a ajuta copilul să se oprească din alăptat într-un mod ușor.

În a cincea sau a șaptea zi de la nașterea copilului, se celebra Amfidromia, copilul era dus în jurul căminului, altarul familiei, și i se ofereau daruri. În a noua sau a zecea zi urma ziua în care copilul primea numele, iar apoi i se dădea și amuleta, pe care copilul o purta de obicei la gât sau în fața pieptului pentru a-l proteja de spiritele rele.
 

Păpușile 

Frumoase, cu coafuri elegante, colorate și cu proprietăți magice, păpușile au captivat copii și adulți, deopotrivă. Cea mai veche jucărie din lume a evoluat de la o figurină religioasă și a luat forma unei păpuși pentru a juca un rol important în dezvoltarea fetelor. Decisivă pentru această diversificare a fost apariția păpușii articulate (neurospastice), cu brațe și picioare mobile, iar utilizarea unei matrițe a ajutat la producția în masă pentru a se asigura că nicio fată nu va rămâne fără eroina ei preferată! În glumă am putea compara planșeta cu Barbie din zilele noastre și citind veți înțelege asemănările, dar mai ales veți afla mai multe despre această jucărie a antichității.

"Lumea magică a păpușii"

Păpușa era una dintre jucăriile preferate ale fetelor din Grecia antică. Era, de obicei, făcută din lut, cu formă feminină și cu piepteni complicați pentru păr. Uneori, costumul păpușii era pictat, alteori fetele făceau haine de pânză. Obiecte mici, precum mese, paturi, vaze etc. au completat lumea magică a fetelor. În afară de plăcerea jocului, păpușa avea și un caracter educativ, fiind o introducere a fetei în rolul și responsabilitățile sale ca femeie în societate. Păpușile erau oferite zeiței Artemis în ajunul nunții fetei.

Construcția păpușilor  

Această figurină a inspirat mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

S-au descoperit planșete datând încă din secolul al VII-lea î.Hr. și se pare că această jucărie își are originea în figurinele religioase. Un rol decisiv în evoluția de la figurinele religioase la păpuși a fost jucat de construcția neurospastelor, care erau păpuși de lut cu membre mobile. Mâinile și picioarele lor erau mobile și erau conectate prin intermediul unui fir la corpul principal (nerv).
Construcția matriței era realizată în atelierele de tâmplărie. Fie erau modelate manual, fie sculptorul crea o formă de bază pe roată și apoi adăuga detaliile. În jurul anului 500 î.Hr., utilizarea unei matrițe a devenit obișnuită. Meșterul făcea mai întâi o matriță, apoi o umplea cu argilă lichidă și, după ce se usca, îndepărta argila care luase forma matriței. Apoi acoperea jucăria cu un strat alb și o cocea în cuptor. La final, jucăria era colorată.

Unde le putem vedea?

Deoarece păpușa a fost una dintre cele mai comune jucării pentru copii, săpăturile arheologice au scos la iveală un număr mare de descoperiri. Așa că astăzi avem ocazia să vedem matrițe care împodobesc colecțiile multor muzee, atât în Grecia, cât și în străinătate. Să menționăm Muzeul Arheologic din Atena, Muzeul de Artă Cicladică, Muzeul Luvru și Muzeul Britanic.

În Grecia Antică

În Grecia Antică, păpușa se numea planchon și avea o utilizare rituală. De obicei, păpușile erau făcute din lut și aveau coafuri elaborate. Hainele lor erau pictate, dar au existat și cazuri în care erau îmbrăcate în haine de pânză. Pe lângă faptul că era o jucărie, planchonul era asociat cu trecerea la maturitate a fetelor și cu rolul lor ca femei în societate, în timp ce statutul lor ritual era exprimat prin oferirea lor zeiței Artemis în ajunul căsătoriei, ca simbol al purității lor. Prin cuvintele "nimfă și fiică", păpușile au căpătat un caracter simbolic. Evoluția planchonului de la figurină la păpușă s-a realizat prin construirea membrelor lor mobile - păpuși articulate - care erau unite cu fir la corpul principal (neurospasmata). Ele sunt denumite și "daedalus", deoarece construcția lor este atribuită lui Daedalus.

În Bizanț, păpușa se numea "nennos" sau "nini" și era confecționată din lut, ceară sau ipsos.

Nini

În perioada otomană, tatăl cioplea Koutsouna, o păpușă care era îmbrăcată cu pânză. Kutsouna ținea în mâini un simbol al cultului creștin, iar tatăl i-l dăruia fiicei ca talisman, adică avea un caracter simbolic de protecție.

Kutsouna

Mamele și bunicile confecționau păpuși pentru copii cu ce mai rămânea din gospodărie, cum ar fi cârpe de pânză, șosete umplute cu paie sau aluat. "Koutsounes" sunt, de asemenea, păpușile de pânză pe care mamele le făceau pentru fiicele lor pentru a le iniția în maternitate. Nașa îi dăruia finei sale o păpușă de pânză pe care aceasta o păstra până în ziua nunții. În adolescență, fetei i se dădea o altă păpușă, confecționată de femeile din familie, care era îmbrăcată în costumul de nuntă local și pe care fata o păstra ca parte componentă a zestrei.

costum de nuntă specific insulei Mikonos

Păpușile tradiționale de pânză din Santorini sunt expuse la Muzeul de Jucării Benaki, din Atena. Printre ele se află una neagră, făcută de o bonă africană pentru copilul pe care îl ținea în brațe.

Păpușă-jucărie, păpușă-personaj, păpușă-simbol, păpușă-eroină, rolul păpușii în tradițiile și obiceiurile poporului grec are un rol important pentru simbolul atemporal al identității feminine.

Jucăriile din antichitate

Era jucăria preferată a băieților din Grecia antică. O târau peste tot prin casă. 

Câine cu clopoței din Atena, secolul al III-lea d.Hr.
Era o zornăitoare de lut, despre care se credea că păcălește spiritele rele care se ascundeau în jurul pătuțului copilului.

Păpuși din lut cu membre mobile, secolele IV și V d.Hr. Înafara rolului de divertisment, păpușile educau copilele în rolul care le era destinat: să fie soții bune, gospodine și mame de copii sănătoși.

Titirez de la Kaveirio din Teba, secolul al V-lea î.Hr. Era jucăria preferată a copiilor și a femeilor tinere, așa cum reiese din reprezentările din vase. Dar și Hermes, protectorul jucăriilor pentru copii, a fost imortalizat bucurându-se de acest joc.

Titirezul a fost cunoscut încă din preistorie, dar au fost deosebit de răspândite începând cu epoca arhaică. Era confecționate din lemn sau, foarte adesea, din lut. Unele dintre ele erau decorate cu frunze de iederă sau imnuri sau purtau reprezentări de animale.

Yoyo
Perseu este reprezentat pe o parte, iar Meduza pe cealaltă. De la Kabeirius din Teba, 425-400 î.Hr. Yo-yo este format din două discuri unite în centru de un ax cilindric, pe care este fixat începutul unui fir, care este apoi înfășurat în jurul acestuia. Lăsând-o să cadă, firul este derulat și, printr-o mișcare a mâinii, este reînfășurat în jurul axului.

Păpuși de lut cu membre mobile (neurospasmata) din Corint, secolul al V-lea î.Hr. Erau numite „daedalas", deoarece erau atribuite lui Daedalus. Păpușile cu părți mobile, pe lângă faptul că erau jucării, erau ofrande obișnuite în mormintele fetelor și, de asemenea, ca ofrande în sanctuare. În ajunul căsătoriei, fetele ofereau păpușile, împreună cu celelalte jucării și o șuviță din părul lor, lui Artemis (patroana fiecărei fază de tranziție din viața omului)  și Afroditei, zeița iubirii și a fertilității.

Din Teba, începutul secolului al VII-lea î.Hr.

Figurină feminină cu picioare mobile, făcută manual.

Corpul în formă de clopot, gâtul înalt care se termină cu un cap în formă de pasăre. De urechile mari și găurite ar fi atârnat cercei. Mâinile, într-un gest de evocare sau de disperare, sunt redate ca două apendice aplatizate cu șapte degete.

Picioarele mari se termină cu cinci, respectiv șase degete. În partea de sus a capului se află o gaură simbolizând gura. Vopseaua roșie a fost folosită pentru a decora haina și pantofii. Această figurină a fost sursa de inspirație pentru mascotele Jocurilor Olimpice de la Atena din 2004, Phoebus și Athena.

traducere și sinteză Adina V.

sursa: https://www.citypatras.gr/epikairotita/ellada/7-paichnidia-poy-epaizan-ta-paidia-stin-archaia-ellada/

https://www.kykloiseminars.com/plaggones-koutsounes/