Toată lumea scrie. Sau are impresia că scrie. Aș îndrăzni să înlocuiesc cuvântul de început – religia, din celebrul vers al lui Eminescu: ,,Religia – o frază de dânșii inventată”, cu literatura…
Classic never dies (clasicul nu moare niciodată) are rezonanță de film sau poate de reclamă de Armani, dar poate servi foarte bine și ca model pentru contemporaneitatea noastră literară. O tempora, o mores, se lamentau latinii. Presupun că această nostalgie îi bântuie încă la porțile minții pe câțiva dintre noi, cei care știm că Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu sau George Călinescu au fost irepetibili nu doar pentru ce au scris, ci pentru modul unic în care au făcut-o. Scriitori și poeți de referință, oameni cu multă știință de carte, cu plăcere incurabilă și cu totală dedicație în slujba creației, așa încât muzelor le era drag să îi viziteze. Probabil de asta le-au dăruit cele mai bune idei cu care aceștia au știut imediat ce să facă. Cu alte cuvinte, timpul, cel care de multe ori își dă sieși timp, după cum spune un vechi proverb spaniol, iartă sau nu. Stabilește noi granițe. Ridică ziduri valorice impenetrabile, dacă are de unde și cu ce. Creează repere pentru posteritate. Așa cum, de altfel, trebuie să fie normal.
Între timp, lumea s-a schimbat. Societatea s-a schimbat și ea. Valorile trecutului sunt abandonate în sertarul fără fund al ignoranței. Încet-încet, lumea descoperă că e mult mai simplu să aprinzi lumina din cameră sau să deschizi poarta garajului cu o telecomandă. E mai puțin de mers. Cărțile, bunăoară, cândva purtate de nenumărați cititori care mituiau bibliotecarele de la bibliotecile municipale sau județene cu câte un carton de prăjituri sau cu câte un pachet de Kent pentru a sări coada și a obține mult râvnitul volum de poezie sau proză, acum au format electronic… Le poți găsi pe aproape orice site specializat. Tot felul de cărți. Un munte de cărți. Mulți oameni, multe cărți. Pur fenomen de globalizare…
Pe urmă, rețelele sociale. Cele ajutătoare și mediatoare de distanțele între oameni. Un cuțit cu două tăișuri. Orice uz abuziv dă dependență, distruge identitatea, fabrică orgolii deșarte pe bandă rulantă. Lumea este cuplată într-o priză existențială care seamănă mai mult a goană spre nimic decât a viață trăită. Violența, sexul, nesimțirea și libertatea necontrolată sunt noii stăpâni ai umanității. Cei care încă au puterea să creadă în valoare nu au curajul să o spună cu voce tare, de frică sau de rușine. Sau de amândouă.
Cam aceleași obiceiuri urâte sunt aduse și în literatură. În mare parte. Creațiile sună mecanic, sunt violente, vorbesc despre orice fără nicio perdea. Cuvintele sunt mai mult grohăite, amestecate și ,,încifrate” în tot felul de imagini porno sau fantasmagorii cu iz narcotic, în poezii kilometrice, fără nicio noimă sau expresivitate artistică. Blasfemii menite a fi excremente, pardon, experimente… Afirma cândva academicianul Alexandru Balaci că aceste pseudovalori care violează și violentează cuvântul nu sunt altceva decât niște experimente care trăiesc atât cât poate trăi un experiment. Ce definiție diplomatică a eșecului, din păcate, promovat din ce în ce mai des!
Este absolut anormal ca în literatura de azi să scrii romantic, echitabil și valoros în același timp (cu mici excepții, desigur), să creezi lumi și sentimente noi. Sentimentele s-au mecanizat și ele, dau mai bine în formă de emoticoane pe WhatsApp sau Mess decât descrise sugestiv într-un capitol al unui roman sau într-un simplu vers. Sau probabil că nu mai este timp pentru așa-zișii ,,consumatori de frumos” să poarte o luptă de înțelegere și de asimilare cu ei înșiși. Cine știe, poate că literatura este încă aptă să ofere și explicații sau răspunsuri la întrebări, după cum obișnuia să facă în trecut.
Ce are, în schimb, trecere este tupeul. Amestecat cu lipsa de originalitate, prostia, sexul și obsesia de Dumnezeu a propriei persoane dau naștere unui cancer al spiritului. Mai de curând, epigonul X, poetesă din capitală, invitată la Botoșani cu ocazia festivalului Eminescu, a început să înșire cu patos dement o poezie cu vizibilă tentă pornografică. Într-un loc sfânt pentru literatura noastră, dezmățul a biciuit auzul și sufletul asistenților la mai sus amintita manifestare. Ca să nu mai pomenesc de mulți dintre poeții și prozatorii de după anii ”70 până în prezent care au păcătuit și ei porcește, că doar e la modă.
Întrebarea mea este: Chiar s-au sfârșit toate lucrurile frumoase de pe lumea asta? Nu mai există nimic interesant, emotiv și unic în mintea umană care să atragă atenția? Ce păcat e că mulți intră în casa sufletului cu bocancii plini de noroi și uită că la ușă este obligatoriu să se șteargă pe picioare…
Est modus in rebus, spuneau strămoșii noștri romani cândva. Și aveau mare dreptate. Numai că, din păcate, natura, iubirea sau frământările interioare de odinioară au fost înlocuite cu tematici mai degrabă potrivite pentru o ședință cu psihiatrul sau cu popa: divorțul, drogurile, limbajul licențios, incestul, iluziile bolnave care par mai degrabă ,,versuri” compuse de raperii de la Paraziții decât creație artistică. Nu spun că aceste aspecte nu ar fi importante sau măcar demne de luat în seamă, dar nu în literatură. Și Rebreanu a creat scene erotice în Ion sau în Ciuleandra. Nu mai vorbim despre Eminescu, Stănescu, Blaga și mulți alții. Imagini sublime, înălțătoare și de geniu. Doar că ei nu și-au bătut joc de cuvinte, nu le-au asasinat. Au fost prea mari și prea talentați. Ei au fost și vor dăinui în calitate de creatori de stiluri, nu de mizerii și vome spirituale.
Marea problemă a literaturii din ziua de azi este că aprobă cu nonșalanță aproape orice publicație, indiferent de aspectul abordat, de stil sau de calitate. Toată lumea se simte inspirată și scrie. Compune cu debit torențial. Nu degeaba se spune că românul s-a născut poet. Mulți o iau prea în serios și, ce e mai grav, este că li se dă apă la moară. Cât timp se finanțează, fiecare este liber să își găsească o editură și să lanseze o carte. Doar ne aflăm în plină eră consumistă… Este perfect legal să se scuipe și să se arunce cu cuvinte într-un loc unde ele ar trebui să însemne cu totul altceva. Respectul pentru exprimare și comunicare în genere se pierde pe zi ce trece. Așa-numitei literaturi moderne îi lipsesc dinamismul echilibrat, senzualitatea și forța trăirii. În schimb, vrea și reușește într-o oarecare măsură să șocheze prin opacitate, arid și prost gust. De multe ori, citind sau ascultând creațiile noilor eroi ai întinsei grădini literare contemporane (pe la unele dintre evenimentele unde sunt invitat), am impresia și convingerea în același timp că arta scrierii sufletului începe să semene din ce în ce mai mult cu o dare de seamă contabilă și plină de mărturisiri execrabile: am mers pe strada Y și m-am transformat într-o cutie cu chibrituri (30 de procente), ziua se scaldă în rahatul ei de 24 de ore (încă 20 de procente), după ce ajung acasă de la înmormântare, cei doi fac sex nebun (50 de alte procente) etc. Desigur, lipsa creativității automatizează discursul. Iar acest fapt provine din dezinteresul pentru lectură. Este mult mai simplu să se afle știrile gata servite de pe net sau de la Digi Tv, să se trăiască fără griji și fără eforturi. La ce bun să citești o carte recomandată? La ce bun să se gândească?
Cert este că puțini dintre scriitorii tineri și nu numai ei înțeleg ce înseamnă să creezi cu adevărat, să-ți asculți sufletul, nu realitatea bolnavă din el, să te menții vertical în fața propriei tale identități. Spunea Hemingway: ,,Nu există nimic special în a scrie. Tot ceea ce trebuie să faci este să te așezi la mașina de scris și să sângerezi.” Cât de simplu de spus… Dar de realizat?
Scriitorii au uitat să viseze, dau naștere unor adunături de cuvinte goale, rigide. Au îmbătrânit. ,,Nu este adevărat că oamenii nu își mai urmăresc visurile pe măsură ce îmbătrânesc, ci îmbătrânesc pentru că nu își mai urmează visurile.” Avea perfectă dreptate Gabriel García Márquez când afirma această frază manifest.
Așadar, ce lipsește din ecuație? ne putem întreba. Care ar fi ingredientul magic responsabil de revitalizarea și recrearea spiritualității scrisului nostru?
Probabil că mai mult bun-simț și sentiment, sau așa cum spunea Gogol, baza oricărui cuvânt, lacrima. Dacă nimic nu ne salvează de la moarte, măcar verbul a simți să ne salveze de viață…
Ovidiu Constantin Cornilă
