Ca bărbat, Miron Radu Paraschivescu a fost un fel de fante de Obor, ca Rică cel din versurile lui, dar la o scară mai intelectuală. Îi plăceau femeile, visa la dragostea cea mare, pe care se pare c-a avut-o, dar nu și-a dat seama decât când a pierdut-o, și în general părea un sentimental naiv. Asta l-a făcut mai degrabă nefericit. A murit la 59 de ani, după câteva mariaje și mai multe internări la psihiatrie – fără legătură între ele – și pare că nu a reușit să lase posterității acel roman măreț pe care-l visa. A ținut, însă un jurnal destul de interesant, timp de mai mulți ani, din interbelic până prin anii 60, a reușit să ducă o bună parte din el la Paris, clandestin, și să i-o dea lui Virgil Ierunca, cu mențiunea „fă ce vrei cu el”. Ierunca l-a tradus și l-a publicat în Franța. Journal d’un heretique a apărut în 1976, la cinci ani după ce Miron murise la București. Abia în 1994 a fost publicat și în România, cu titlul Jurnalul unui cobai.
Cine ar ști să se roage cu adevărat, pentru sufletul meu, decât o curvă
Sidonia Drăgușanu a fost unica dintre soții care i-a rămas prietenă până la moarte. Altfel, marea lui dragoste se pare că ar fi fost prima nevastă, Loti, dar asta nu l-a împiedicat să caute mereu perfecțiunea în altele. Scria că întotdeauna se vor găsi pe lume obrazuri, voci noi, care-l așteaptă pe el să le admire, să le iubească și să treacă mai departe. Amorurile lui sunt fluide, efemere, iar risipirea lor îl descumpănește până și pe el. La un moment dat e amorezat pe o pictoriță, de care scria că o adora. Până când a venit să-l picteze, și când a văzut ce urât picta și-a dat seama cât de urâtă și mică e, ca artist. Prin urmare n-a mai iubit-o nici ca femeie.
Altă dată, mutat la Brașov și căsătorit cu a treia sau a patra nevastă, face o pasiune pentru o necunoscută pe care o tot zărește prin oraș. Începe s-o pândească și încearcă să-i atragă atenția, ba chiar îi scrie o declarație de dragoste fierbinte în speranța că o va vedea la un moment dat și va reuși să-i dea scrisoarea. Face planuri nebunești în minte, și când în sfârșit o întâlnește și intră în vorbă cu ea, are loc o scenă duios-amuzantă de flirt, care se încheie cu destăinuirea ei că e însărcinată. Unica repercusiune a poveștii, câțiva ani mai târziu, când, pregătind jurnalul pentru publicare, găsește în paginile lui, la scena cu necunoscuta, comentariile de pe margine ale Mioarei, nevastă-sa, care se pare că-i citea constant jurnalul: „De ce nu mă laşi atunci în pace pe mine? Cum mai poţi trăi cu mine, când ai asemenea revelaţii? Ce-ai spune tu despre mine dacă aş continua să trăiesc cu tine fiind îndrăgostită de altcineva?” Totuși s-a despărțit de Mioara abia după un an, ceea ce arată o doză de masochism din partea femeii – deși știa că e înșelată, se complăcea în situație.
 |
| Miron Radu Paraschivescu și Sidonia |
Nu lipsesc prostituatele din peisaj, ba chiar la un moment dat Miron e tentat să-i lase uneia dintre ele drepturile de autor pentru romanul măreț pe care de fapt nu-l scrie niciodată, cu gândul că fata sigur îi va păstra o memorie vie: „Cine ar ști să se roage cu adevărat pentru sufletul meu decât o curvă?”
Citit azi, jurnalul ar scandaliza feministele și opinia publică, motiv pentru care, măcar declarativ, nu se mai scriu astfel de jurnale în ziua de azi. Asta nu înseamnă că faptele sau gândurile din el nu se petrec în continuare. Oricât de progresist era el din punct de vedere politic și economic, când era vorba de relația de cuplu, Miron părea să prefere metode tradiționale. Într-o vreme locuiește cu un prieten și soția acestuia, iar prezența lui constantă în casa lor și așa înghesuită pare s-o nemulțumească pe femeie. Cearta soților, deși înfundată, se aude seara din camera în care doarme Miron:
„Totul s-a terminat prin câteva palme, pe care Badea ştie să le dea bine, pe-nfundatelea, – şi plânsul Nanei, din care şi acum se mai aud scâncete. Toată istoria asta, care mi-e atât de familiară, m-a întors cu ani în urmă. La conflictele mele cu Loti. Aidoma. Reproşuri. Certuri. Şi bătaia, inevitabilă. Şi împăcarea, admirabilă. Cât îi invidiez!”
Jurnalul lui Paraschivescu îmi pare un demers indecis între scriere intimă și operă destinată publicării, de aceea cred că are o oarecare doză de manierism pe ici pe colo. Totuși, nu este artificial și nici nu-i lipsește savoarea. Observațiile, bârfele, criticile autorului cânticelor țigănești față de personajele și faptele vremii nu pot fi decât suculente și deci amuzante.
„Am fost la masă la „Bucureştii de altădată” cu Marin Preda. La masă, tot timpul, am fost priviţi şi am privit către două cucoane între două vârste. La ieşire – pe care am sincronizat-o cu a lor – le-am acostat. E o treabă pe care n-am mai făcut-o de ani de zile, de altfel. Până la urmă femeile mi-au răspuns: „Nu te-ai uitat în oglindă ca să vezi cât eşti pe lângă noi?” Lucrul m-a durut teribil şi mi-am amintit de ceea ce, acum doi ani, mi-a spus Magdalena: „Ce admir la tine e că nu ai complexul oamenilor mici de statură”. Şi iată că astă-seară l-am cunoscut. Îmi pare foarte rău.”
Ce nevoie au oamenii muncii de metropolitan?!
În jurnal apar tot felul de oameni despre care noi, ăștia de azi, n-am auzit. Pe mulți i-am googălit ca să-mi dau seama la ce se referă. Despre alții mai celebri am aflat lucruri noi. Marin Preda, un protejat al lui Paraschivescu, primește datorită lui ceva de lucru la Chișinău. Preda refuză, deși nu prea avea de unde alege, și au o discuție în contradictoriu în tramvai, unde un cetățean responsabil se bagă în vorbă și-i ține partea lui Miron. Despre Zaharia Stancu, Miron zice că era un oportunist fripturist, iar despre Caragiale – că era un acrit. Pare că-l simpatiza mai mult pe Mateiu.
Atmosfera se schimbă, din interbelic în comunism, dar angoasele și dilemele lui Paraschivescu rămân. Din 1935 până în 1947 scrie la mai multe ziare, câteodată concomitent la două, combate burghezia, fascismul, dictatura Carlistă și hitlerismul în timpul războiului, propovăduind din convingere virtuțile comunismului. Consemnează în jurnal întâmplări amuzante, dacă n-ar fi triste, despre clasa politică interbelică și de altfel de orice clasă politică, pentru că după instaurarea comuniștilor, Miron află că odată cocoțați la putere oamenii nu sunt deloc deosebiți de doctrine. Într-unul dintre ziare scrisese o cronică acidă despre Constantin Isachie, considerat în epocă un pictor monden, foarte apropiat de ministrul de externe Grigore Gafencu. Nevasta ministrului, nemulțumită de cronică, i-a cerut bărbatului să-l concedieze pe ziaristul impertinent. Era în ajunul războiului:
„În sfârşit, cronica despre Isachie îşi face efectul. Sunt, provizoriu, concediat de la gazetă fiindcă am scris despre pictorul lui Gafencu aşa cum am scris. Mircea îmi spune că Gafencu „e distrus” de cronica mea. Artemie – care e englez şi om cumsecade – se întreabă mirat: „Cum, Isachie este o problemă pentru un ministru de externe?” Într-adevăr, pare de necrezut; lumea e în război, Ribbentrop la Roma, Ryti şi Paasikivi la Moscova, Mannerheim la Stockholm, Sumner Welles în Europa, cancelariile fierb, obuzele trăsnesc, oamenii mor.… Şi „cancelarul” (cancelarul, de!) României noastre, domnul (sau doamna?) Gafencu, are o singură preocupare: cronica mea despre Isachie. Nu e rău, pentru mine. Dar pentru România? Cred că faptul ăsta, pe cât de ridicul, pe atâta de meschin, ilustrează întreg peisajul moral al României; de azi într-un an, putem fi colonie germană sau republică sovietică. Domnul ministru de externe, care judecă, se mişcă şi gândeşte din ordinul nevesti-sii, fosta dansatoare de pielea goală, domnul ministru care „conduce”, chipurile, destinele României în lume, e preocupat, furios şi deprimat că Miron Paraschivescu a scris o cronică defavorabilă despre zugravul său de closet (a nu se confunda acest „zugravul” cu epitetul ce şi-l acordase Luchian!) C. Isachie.”
Miron pare uneori rupt între conservatorismul desuet și progresismul politic, ceea ce face să aibă păreri curioase despre diverse chestiuni din epocă. Unele arată naivitatea și lipsa de viziune a poetului. De exemplu, are pasaje critice la adresa modului în care primăria lui Dombrovschi administrează orașul, ca să-i fie pe plac lui Carol și Lupeascăi, iar descrierile lui se potrivesc destul de bine cu Bucureștiul de azi, apoi se revoltă câțiva ani mai târziu că Gheorghiu Dej vrea să construiască metroul. Îl compară cu o Siberie pentru indezirabilii regimului, făcut doar ca să copieze și să mulțumească Moscova. Dacă ar fi știut el ce valoare are metroul azi!
„O altă explozie a slugărniciei şi a absurdităţii am înregistrat-o săptămâna trecută: hotărârea guvernului şi a PMR-ului, semnată de Gheorghiu-Dej, prin care se vesteşte „construirea metropolitanului din Bucureşti”. Asta se cheamă de-a dreptul tichia de mărgăritar care ne lipsea. Într-o vreme când criza locuinţelor e cumplită, când oamenii sunt înghesuiţi câte patru-cinci într-o odaie, când salariile muncitorilor şi slujbaşilor mici sunt de 200-500 de lei lunar, noi avem nevoie de metropolitan! Care poate fi explicaţia, în afară de una singură: că tehnicienii (bineînţeles, „cei mai avansaţi din lumea întreagă”) care-au lucrat zeci de ani la metroul moscovit, au rămas acum disponibili şi sunt plasaţi în ţările de democraţie populară. Bineînţeles, cu retribuţia cuvenită, din bugetul „pacific” al acestor ţări. Şi-mi aduc aminte de o întâmplare pe care am aflat-o la începutul acestui an, aici, la Braşov. Pe Livada-Poştei, au fost prinşi astă-iarnă, noaptea, o pereche care făceau dragoste pe-o bancă, în ger, ca pisicile. Legitimaţi, s-a constatat că erau soţ şi soţie. Întrebaţi de ce fac dragoste sub cerul liber, ei au răspuns că-n altă parte nu pot, fiindcă în cameră cu ei mai locuiesc doi oameni, străini, repartizaţi de spaţiul locativ. Iar Dej, în loc de-a iniţia un program uriaş de construcţii de locuinţe, se ţine de canale şi metrouri care servesc Rusiei. Şi regimului, e drept, fiindcă aceste şantiere ţin locul unei vaste Siberii pentru toţi indezirabilii regimului.”
Până la urmă „metropolitanul” nu a fost făcut cu specialiști de la ruși, ci mulți ani mai târziu, pe vremea lui Ceaușescu, strict cu intelighență, forță și material autohtone.
La Moscova curge laptele și mierea
Instaurarea comunismului a fost inițial pentru Miron o perioadă de exaltare sinceră. E trimis în Rusia de unde scrie reportaje elogioase, consemnează și în jurnal, încântat, ce vede acolo. Laudă bibliotecile din Moscova, prețul mic la medicamente, spre deosebire de cum era în capitalism, găsește sensuri poetice ascunse în orice: Rusia e plină de turle și furnale, aşa se şi explică de ce a prins aici noua religie, fiindcă pentru ruşi comunismul nu e o doctrină și o metodă ştiinţifică, ci o religie.” Sau „când Leningradul a fost blocat, s-au repartizat câte 125 gr. de pâine pe zi de persoană; se poate spune că au transformat pâinea în anaforă.” În final, povestește în detaliu despre vizita la un colhoz:
„Am vizitat un colhoz, cel de la Tarasova, sat cu nouă mii de locuitori; mă gândesc că e de două ori mai mare decât Vălenii mei. Aici sunt crescuţi o sută de copii refugiaţi din Spania. Colhozul are 400 ha cultivate astfel: 65 ha, livezi; 10 ha, căpşune (!); 1 ha, smeură; 3 ha, agrişe; 70 ha, trifoi şi alte plante furajere; 78 ha, cartofi; 13 ha, castraveţi; 11 ha, roşii; 25 ha, varză; 14 ha, secară; 50 ha, ovăz. În colhoz lucrează 280 de familii, ceea ce reprezintă un total de patru sute de oameni. Din nouă mii de locuitori… Fiecare gospodar are pe lângă casă 1/3 ha. Plata se socoteşte astfel: 5 kg legume, 6 kg cartofi plus 20 de ruble la fiecare zi-muncă. Fiecare familie colhoznică plăteşte 150 de ruble anual pentru casă şi loc; bătrânii şi prolificii, scutiţi. Inventarul viu: 30 de vaci; 30 de viţele; 67 de cai; 100 de porci, 100 de iepuri; 250 de găini. Mecanic: cinci camioane. Munca e organizată pe brigăzi: două pentru munca câmpului; două pentru livezi; una pentru sere; una pentru vite; una pentru transporturi; o brigadă are 4-10 detaşamente şi fiecare detaşament, câte zece oameni. Fiecare colhoznic are, pe lângă casă, o vacă, un viţel, un porc şi zece purcei, zece oi şi oricâte găini vrea. Vara se lucrează câte zece ore pe zi, iarna câte 5-6. Ziua de lucru se calculează pe spaţiul lucrat, nu pe timp: adică, o zi de lucru e egală cu munca investită de un om cu un cal, pe un pogon de loc. Dacă lucrează pogonul în zece zile, tot o zi i se socoteşte; dacă-l lucrează într-o jumătate de zi, tot o zi i se socoteşte. Anul ăsta, venitul colhozului a fost de 7 milioane de ruble, din care, ni se spune, 50% au primit colhoznicii; 1 milion s-au dus pe investiţii, construcţii, vite, etc. 700.000 pe seminţe, reparaţii; 300.000 pentru asigurări şi impozite.”
Din vizita în Iugoslavia, însă, nu se întoarce la fel de entuziast. Acolo asistă la niște procese publice și execuții pe stadioane, orchestrate de Tito, și rămâne marcat de cruzimea camarazilor. „Comunismul trebuie să devină o teologie creștină, care să repudieze pedeapsa cu moartea, dreptul de a lua viața unui om este doar al lui Dumnezeu – altfel rămâne doar o practică de a lua și menține puterea, ceea ce începe să dezintereseze masele.”, notează în jurnal.
Instaurarea comunismului a fost inițial pentru Miron o perioadă de exaltare sinceră. E trimis în Rusia de unde scrie reportaje elogioase, consemnează și în jurnal, încântat, ce vede acolo. Laudă bibliotecile din Moscova, prețul mic la medicamente, spre deosebire de cum era în capitalism, găsește sensuri poetice ascunse în orice: Rusia e plină de turle și furnale, aşa se şi explică de ce a prins aici noua religie, fiindcă pentru ruşi comunismul nu e o doctrină și o metodă ştiinţifică, ci o religie.” Sau „când Leningradul a fost blocat, s-au repartizat câte 125 gr. de pâine pe zi de persoană; se poate spune că au transformat pâinea în anaforă.” În final, povestește în detaliu despre vizita la un colhoz:
„Am vizitat un colhoz, cel de la Tarasova, sat cu nouă mii de locuitori; mă gândesc că e de două ori mai mare decât Vălenii mei. Aici sunt crescuţi o sută de copii refugiaţi din Spania. Colhozul are 400 ha cultivate astfel: 65 ha, livezi; 10 ha, căpşune (!); 1 ha, smeură; 3 ha, agrişe; 70 ha, trifoi şi alte plante furajere; 78 ha, cartofi; 13 ha, castraveţi; 11 ha, roşii; 25 ha, varză; 14 ha, secară; 50 ha, ovăz. În colhoz lucrează 280 de familii, ceea ce reprezintă un total de patru sute de oameni. Din nouă mii de locuitori… Fiecare gospodar are pe lângă casă 1/3 ha. Plata se socoteşte astfel: 5 kg legume, 6 kg cartofi plus 20 de ruble la fiecare zi-muncă. Fiecare familie colhoznică plăteşte 150 de ruble anual pentru casă şi loc; bătrânii şi prolificii, scutiţi. Inventarul viu: 30 de vaci; 30 de viţele; 67 de cai; 100 de porci, 100 de iepuri; 250 de găini. Mecanic: cinci camioane. Munca e organizată pe brigăzi: două pentru munca câmpului; două pentru livezi; una pentru sere; una pentru vite; una pentru transporturi; o brigadă are 4-10 detaşamente şi fiecare detaşament, câte zece oameni. Fiecare colhoznic are, pe lângă casă, o vacă, un viţel, un porc şi zece purcei, zece oi şi oricâte găini vrea. Vara se lucrează câte zece ore pe zi, iarna câte 5-6. Ziua de lucru se calculează pe spaţiul lucrat, nu pe timp: adică, o zi de lucru e egală cu munca investită de un om cu un cal, pe un pogon de loc. Dacă lucrează pogonul în zece zile, tot o zi i se socoteşte; dacă-l lucrează într-o jumătate de zi, tot o zi i se socoteşte. Anul ăsta, venitul colhozului a fost de 7 milioane de ruble, din care, ni se spune, 50% au primit colhoznicii; 1 milion s-au dus pe investiţii, construcţii, vite, etc. 700.000 pe seminţe, reparaţii; 300.000 pentru asigurări şi impozite.”
Din vizita în Iugoslavia, însă, nu se întoarce la fel de entuziast. Acolo asistă la niște procese publice și execuții pe stadioane, orchestrate de Tito, și rămâne marcat de cruzimea camarazilor. „Comunismul trebuie să devină o teologie creștină, care să repudieze pedeapsa cu moartea, dreptul de a lua viața unui om este doar al lui Dumnezeu – altfel rămâne doar o practică de a lua și menține puterea, ceea ce începe să dezintereseze masele.”, notează în jurnal.
Între 1947 și 1949 stă mai mult timp internat în spitale de psihiatrie și are recăderi periodice. Asta îl face să povestească în jurnal, mai târziu un fragment de o sinceritate dezarmantă, despre boala psihică, manifestările ei și modul în care îi percepe societatea pe „nebuni”.
Despre nebunie – o boală în care omul nu mai are ce face cu el însuși/ 1949
În Uniunea Sovietică – îmi spunea unul din fruntaşii ştiinţei noastre medicale, dr. Gr. Benetatto – peste şaizeci la sută din bolnavii psihopaţi sunt trataţi după criteriul cel mai simplu în aparenţă, dar cel mai complex, în fond, adică sunt lăsaţi afară din balamuc, în contact direct cu viaţa de muncă, de odihnă, de preocupări şi bucurii, a tuturor oamenilor. În felul acesta, bolnavii se simt repuşi în rândul lumii şi îşi recapătă dreptul la viaţă pe care o eclipsă mintală l-a putut întuneca, dar nu li l-a răpit. Fiindcă, după cum se va vedea mai jos, din exemplele şi întâmplările pe care le-am cunoscut în balamuc, orişicare, dar absolut orişicare nebun suferă în fond de un singur lucru grav: conştiinţa că el e un om care nu mai are ce face cu el. Sau, cum s-ar zice, că e un om de prisos. Şi atunci, îşi împrumută sau îşi inventă o personalitate care să-l intereseze şi pe el, cel puţin în aceeaşi măsură în care îi poate interesa şi pe cei din jurul lui: medici, asistenţi, surori de ocrotire, paznici, vizitatori etc.
Ieșit din ospiciu, Miron Radu Paraschivescu începe să vadă comunismul ca pe o dictatură în numele democrației. I se tot refuză publicarea unor volume, constată că vechi prieteni sau cunoscuți, unii pe care-i ajutase să parvină, îi pun tocmai ei piedici și timp de mai mulți ani nu reușește să revină în București, unde deja viața era pe cartelă, locuințele puține, pe bază de repartiție. Notează în jurnal observații absurde despre regim, despre cum propaganda e folosită ca să laude comunismul, cu aceleași cuvinte și aproape de aceiași oameni care lăudaseră înainte fascismul sau hitlerismul. Servilismul față de nemți e înlocuit de cel față de ruși. Le scrie primului ministru sau ministrului culturii, despre „ce se întâmplă în popor” acolo unde ajunsese el să trăiască, la țară, și despre faptul că „poporul, dacă-l iubim cu adevărat şi avem încredere în el, – nu trebuie minţit, ci lămurit.”
Despre nebunie – o boală în care omul nu mai are ce face cu el însuși/ 1949
În Uniunea Sovietică – îmi spunea unul din fruntaşii ştiinţei noastre medicale, dr. Gr. Benetatto – peste şaizeci la sută din bolnavii psihopaţi sunt trataţi după criteriul cel mai simplu în aparenţă, dar cel mai complex, în fond, adică sunt lăsaţi afară din balamuc, în contact direct cu viaţa de muncă, de odihnă, de preocupări şi bucurii, a tuturor oamenilor. În felul acesta, bolnavii se simt repuşi în rândul lumii şi îşi recapătă dreptul la viaţă pe care o eclipsă mintală l-a putut întuneca, dar nu li l-a răpit. Fiindcă, după cum se va vedea mai jos, din exemplele şi întâmplările pe care le-am cunoscut în balamuc, orişicare, dar absolut orişicare nebun suferă în fond de un singur lucru grav: conştiinţa că el e un om care nu mai are ce face cu el. Sau, cum s-ar zice, că e un om de prisos. Şi atunci, îşi împrumută sau îşi inventă o personalitate care să-l intereseze şi pe el, cel puţin în aceeaşi măsură în care îi poate interesa şi pe cei din jurul lui: medici, asistenţi, surori de ocrotire, paznici, vizitatori etc.
Ieșit din ospiciu, Miron Radu Paraschivescu începe să vadă comunismul ca pe o dictatură în numele democrației. I se tot refuză publicarea unor volume, constată că vechi prieteni sau cunoscuți, unii pe care-i ajutase să parvină, îi pun tocmai ei piedici și timp de mai mulți ani nu reușește să revină în București, unde deja viața era pe cartelă, locuințele puține, pe bază de repartiție. Notează în jurnal observații absurde despre regim, despre cum propaganda e folosită ca să laude comunismul, cu aceleași cuvinte și aproape de aceiași oameni care lăudaseră înainte fascismul sau hitlerismul. Servilismul față de nemți e înlocuit de cel față de ruși. Le scrie primului ministru sau ministrului culturii, despre „ce se întâmplă în popor” acolo unde ajunsese el să trăiască, la țară, și despre faptul că „poporul, dacă-l iubim cu adevărat şi avem încredere în el, – nu trebuie minţit, ci lămurit.”
„22 mai 1953, în timp ce la toate brutăriile Capitalei noastre se întindeau cozile de zeci de metri pentru cele 300 gr. de pâine pe cartelă, – în aceeaşi zi în care la restaurante nu se mai găseau de mâncare, în „Contemporanul” apărea următoarea „caricatură”: un tanc trecând prin faţa unei familii nevoiaşe, în Statele Unite, chipurile, iar o fetiţă îi spune mamei sale: „Uite, pâinea noastră, mamă!” „Satira”, dacă satiră vrea să fie, e atât de sinistră, încât nici n-aş mai comenta-o. Dar ea îmi aduce aminte de felul cum se scriu la noi anumite articole, de obicei cele mai importante, de fond, din „Scânteia” şi alte ziare sau reviste RPR-iste. Felul în care sunt exaltate în aceste articole ajutorul sovietic, experienţa sovietică, cultura sovietică, medicina sovietică, armata sovietică, şi tot ce mai vreţi de origine sovietică; abundenţa grosolană de adjective hiperbolice pe lângă tot ce e de provenienţă sovietică, – toată această lavă deşănţat revărsată de elogii desfrânate îmi aminteşte de tehnica pe care noi, comuniştii (chiar cei fără partid, dar nu mai puţin devotaţi decât cei din Com. Central.) o adoptasem în propaganda noastră din anii războiului hitlerist. Când ni se cerea să facem câte-un articol de fond, în care să fie elogiată o măsură a lui Hitler, începeam cu bombele de elogii: „genialul Führer, cu mintea sa atotvăzătoare, cu nedezminţitul său geniu strategic, conducătorul celei mai gigantice maşini de război, care s-a acoperit de glorie în stepele sovietice… etc., etc. – a dispus o altă operaţie de zdrobire a ultimelor rămăşiţe inamice, prin retragerea elastică de la Koletnicov…”
Și ăsta era abia antrenamentul. Ce elogii aveau să urmeze la adresa celui mai iubit fiu! Miron nu le-a mai prins în toată splendoarea lor, pentru că a murit în 1971.
Și ăsta era abia antrenamentul. Ce elogii aveau să urmeze la adresa celui mai iubit fiu! Miron nu le-a mai prins în toată splendoarea lor, pentru că a murit în 1971.
Sunt împăcat, pot fi un ratat oarecare
Către final, jurnalul e plin de întâmplări și critici la adresa regimului comunist. Poziția veșnic critică nu-l ajută în sistemul în care se parvine pe baza principalei calități de a nu avea nicio părere. Ajuns la Paris prin anii 60 se întâlnește cu Eugen Ionescu și cu Virgil Ierunca, cu care înainte de comunism fusese pe poziții antagonic ideologice. Acum cei doi îi bat obrazul că el a fost printre cei care au militat pentru comunism și l-au dorit. Acum de ce nu-i mai convine? Un fel de „vezi că ai fost prost? acum taci și înghite!”. Paraschivescu găsește explicații pentru degradarea lucrurilor în calitatea slabă a liderilor, toți „târâți de universul pușcăriilor din care provin”. Nicio noutate. Ajunge să aibă dileme în legătură cu propriile alegeri. Înțelege cam târziu un adevăr universal, că schimbarea ideologiei nu lasă loc de opțiuni moderate. Ești ori cu noi, ori împotriva noastră. Miron este incapabil să facă această alegere între valorile în care crede – inteligenţă, căldură, simpatie, amor, îndoieli, amoralitate sau imoralitate chiar, non-conformism, pasiune, sinceritate, prietenie, credinţă – și nu pricepe de ce socialismul la care visase s-a transformat în comunismul ăsta arogant.
„Răspunsul e, bineînţeles, în Leon Troţki: socialismul a fost trădat de mult de Stalin. „Marele organizator al defetei” şi-a desăvârşit total opera, reuşind nu numai să trădeze idealurile socialismului, dar să-l şi compromită şi să-l transforme într-un imperialism crud şi rapace, specific rusesc. Ce e grav însă, ceea ce mi se pare de neînlăturat, e inevitabilul ev de întuneric în care-am intrat. Abolirea oricărei demnităţi umane, a spiritului protestatar şi liber, se manifestă cu aceeaşi putere şi la ruşi, ca şi la americani. Întunericul cuprinde planeta din două părţi: de la Răsărit şi de la Apus – şi domnia lui va ţine cel puţin un secol.
Profesional, îi merge tot mai rău. Volumele de poezii îi apar greu, la un moment dat primește un premiu important, literar, apoi e anunțat că i se taie stipendia modestă pe care o primea de la un ziar. Tot încearcă să revină în București și să primească o casă „cu două odăi”, dar nu reușește, se mută prin tot felul de orașe unde mai găsește de lucru, dar e veșnic nemulțumit de el de orânduire, de modul în care merg lucrurile. Are tot mai acut sentimentul ratării personale, într-o mare de ratare națională.
„În România, spunea pe bună dreptate Iliu, totul e de dimensiuni mici. De aceea, nici ratarea (nici realizarea) nu-nsemnează aici mare lucru. „Ratarea – spunea el foarte bine – până şi ea devine lucrativă, în România”. Şi, am completat eu, asta fiindcă suntem aşezaţi în roza-vânturilor, vorba marelui ratat Nae Ionescu, unde orice calitate şi orice defect pot fi convertite în misie naţională sau internaţională. Nimic nu e mare în România: nici diavolescul, nici îngerescul, nici bunul, nici răul. Sunt împăcat: pot fi un ratat oarecare.”
„Răspunsul e, bineînţeles, în Leon Troţki: socialismul a fost trădat de mult de Stalin. „Marele organizator al defetei” şi-a desăvârşit total opera, reuşind nu numai să trădeze idealurile socialismului, dar să-l şi compromită şi să-l transforme într-un imperialism crud şi rapace, specific rusesc. Ce e grav însă, ceea ce mi se pare de neînlăturat, e inevitabilul ev de întuneric în care-am intrat. Abolirea oricărei demnităţi umane, a spiritului protestatar şi liber, se manifestă cu aceeaşi putere şi la ruşi, ca şi la americani. Întunericul cuprinde planeta din două părţi: de la Răsărit şi de la Apus – şi domnia lui va ţine cel puţin un secol.
Profesional, îi merge tot mai rău. Volumele de poezii îi apar greu, la un moment dat primește un premiu important, literar, apoi e anunțat că i se taie stipendia modestă pe care o primea de la un ziar. Tot încearcă să revină în București și să primească o casă „cu două odăi”, dar nu reușește, se mută prin tot felul de orașe unde mai găsește de lucru, dar e veșnic nemulțumit de el de orânduire, de modul în care merg lucrurile. Are tot mai acut sentimentul ratării personale, într-o mare de ratare națională.
„În România, spunea pe bună dreptate Iliu, totul e de dimensiuni mici. De aceea, nici ratarea (nici realizarea) nu-nsemnează aici mare lucru. „Ratarea – spunea el foarte bine – până şi ea devine lucrativă, în România”. Şi, am completat eu, asta fiindcă suntem aşezaţi în roza-vânturilor, vorba marelui ratat Nae Ionescu, unde orice calitate şi orice defect pot fi convertite în misie naţională sau internaţională. Nimic nu e mare în România: nici diavolescul, nici îngerescul, nici bunul, nici răul. Sunt împăcat: pot fi un ratat oarecare.”
sursa: https://www.dollo.ro/2018/02/miron-paraschivescu-jurnalul-unui-cobai/
