Nella descifrându-l pe Nichita în poezia Anatomia, fiziologia și spiritul

Anatomia, fiziologia şi spiritul 

Nichita Stănescu 

Ia-mi creierul

în mâinile tale moi

şi înveleşte-mi-l

în osul luminii.

Prima mărime peste zero este infinitul,

peste nimic, -

totul.

Desigur, pentru recea întemeiere a furnicii

eu sunt zeu cu putere

vai, numai de moarte.

Desigur, eu mă închipui furnică

pentru zeul meu

pe care totuşi mi-l pot imagina prin mântuire.

Desigur, şi zeul meu îşi are zeul lui.

Cum or fi fiind zeii zeilor

şi câtă despărţire de nefiinţă

va fi fiind între zeul zeilor zeilor

şi zeu

între zeu şi furnică

şi furnica zeul cui va fi fiind ea

şi zeul zeilor cărora

va fi fiind ea.

Toată mărturia e de faţă.

Semnul este; nu-l vedem.

Stăm pe un cap de zeu fără să ştim.

Mâncăm legea timpului

spunându-i sâmbure de nucă.

Necitită, ea poate fi mâncată.

Imaginea întregului

ar putea fi o falie în stâncă, -

dar necitită, ea rămâne doar prilejul,

trist,

al ruperii copitei unui cal

scăpată în ea.

Toată mărturia e de faţă.

Ar trebui nu ochi rotund,

ci vederea ca oul.

E literă scrisă de jur împrejur

cum aerul de jur împrejurul globului,

cum carnea de zeamă a piersicii

de jur împrejurul sâmburelui creieros.

Acolo, în locul unde,

deodată, se vede totul,

când

a vedea nici nu mai înseamnă

a vedea.

Trupul este făcut să fie mic.

Sarcina ochiului e să fie mic.

Sarcina ochiului e să vadă linia.

Cifra e făcută să fie

lipită din micime, pe nefiinţă.

Dar, vai, nu există mic,

nici micime nu este.

A fi mic, a fi număr,

a avea ochi

e numai o prăbuşire din infinit.

Un infinit care cade din infinit.

Prima mărime peste zero este infinitul.

Mai mare peste nimic este

totul.

Stăm pe un cap de zeu fără să ştim.

Viruşii stau pe noi fără să ştie.

Toată mărturia e de faţă.

Strig:

Nu ochiul trebuie deschis,

ci vederea.

Strig:

nu urechea trebuie ciulită, -

muzica lumii foloseşte urechile

cum cel care a băut

zidul sau trunchiul copacului.

Mă ridic şi spun:

dacă poţi, uită şi nu-ţi aduce aminte nimic

decât numai întâmplările tale şi atât,

nu-ţi aduce aminte nimic, mai ales legea uită-o.

Miră-te de tot ce ţi se întâmplă,

miră-te de tot ce vezi,

atâta timp cât ai să te miri

eşti salvat.

Amintirea te-a părăsit

şi nimic din începuturile lumii nu te mai

cercetează.

Ţine-ţi minte numai propriile tale întâmplări

căci te-ai spulbera mai repede decât

însuşi gândul spulberării dacă ţi-ai aduce aminte.

Moartea este prima amintire,

şi cea mai veche.

Amintirea lui nimic

amintirea lui nimeni

amintirea lui zero.

Ea e memoria.

Dar se şterge, se acoperă

cu sânge

cu miros de carne arsă

cu mirarea sângelui, numită groază

cu sunetul de nisip de clepsidră

al ruperii osului.

Atât îţi zic, miră-te,

atât îţi zic, urlă de durere.

Cine strigă şi cine zbiară, cine urlă

şi cine se vaită,

cine se-ngroapă în miros şi în putoare şi în

damf, în miazmă,

cine plânge

şi cine se sărează,

cine se amărăşte

şi cine se zguduie şi se hohoteşte şi se zbate,

cine se jupoaie, se rupe, se smulge

acela nu-şi aduce aminte de nimic

acela nu are memorie,

e ocolit de lege,

este.

Între mine şi tine

numai cuvântul, acest organ fioros

şi comun amândurora,

este.

Să-l rupem pentru linişte

să-l rupem pentru linişte;

lasă-mă înspre tine

lasă-te înspre sinea sa

de care eşti legat

cu un organ fioros

şi rupe-l!

Şi treacă o pasăre printre noi doi.

Ba nu, trece o pasăre deasupra mea.

E linişte, e o tăcere

în care se aud cifrele.

Aripile ei mari şi mov şi mov

ca de mâl transparent

abia se înclină

sprijinindu-se pe stâlpii aerului.

Ba nu, eu mă clatin atârnând

de capătul privirii mele

ca un spânzurat de frânghie.

Ba nu, trece o pasăre magnetică,

leneşă, statică

În linişte, când dă din aripi

parcă se deschid ferestre.

Ba nu, se aud cum se deschid ferestre

de parcă o pasăre moale

ar zbura leneşă.

Ba nu, se deschid ferestre şi o pasăre

Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre.

E linişte, trece o pasăre

de parcă ar deschide ferestre,

aripile ei sunt

ferestre.

Da. 

Exista o "nebunie" atat de frumoasa in toata acesta cercetare, in acest serviciu si exercitiu al Cuvantului ! Ideea, purtată mult spre Inalt si impinsa pana la sublim, este condusa astfel încât să isi primeasca "deschiderea" in expresia de final : Aripa ! Natura aripii este insasi lumina, libertatea. Nichita este monumental, iar "Constructia" il fixeaza pe soclu. Asa a reusit geniul sau sa se transforme in Cuvant, Nichita, nu a fost doar o inscriptie pe "nisip", in "curgerea" sa. A trai libertatea, a o cunoaste, inseamna a te mira si a te minuna in permanenta de "Natura" lucrurilor. Natura fundamentala insista ca fiecare din noi sa învețe întâi lecțiile primordiale si numai dupa aceea sa treaca la cele care duc spre "fereastră". Toate informatiile primite prin mijlocirea simturilor sunt "materialul brut", asupra caruia lucrează mintea, modelandu-l si transformandu-l în opera de arta, Nichita Stănescu, a fost lumina care pătrunde ochiul ! Orice lumina care patrunde ochiul nostru "moare", pentru ca prin "moarte", prin intuneric, lumina ne permite sa "vedem". Ca o intreaga anatomie a fiintei suntem umpluti cu ceea ce trebuie sa moara in noi incat, sa avem constienta pamanteana. Un om obisnuit, nu poate vorbi "legat" de corpul sau fizic, de anatomie, de fiziologie, nu poate vorbi despre muzica sferelor si despre viata cosmica, decat daca a trait in sufletul sau acestea. Iar Nichita Stanescu si-a adus sufletul in acest "loc", in "tara" de origine, ca sa poata "vedea", si "s-a redat pe sine sieși" incat, sa poata Zbura ! Exersand sinele, Nichita, reușește sa explice acest concept sublim al interdependentei. Totul depinde de parte, partile depind de tot. Partea este una singura nu poate fi totul iar totul nu poate exista de unul singur. Totul intotdeauna va avea nevoie de parte, pentru ca fara parte nu va fi atât de bogat. Sa ne Imaginam pe Dumnezeu, pentru un moment, fara existenta Sa, atunci totul ar fi "nimic", ar fi un Pamant sterp. Dumnezeu nu poate exista fara Pământ si fara curgerea Lui in rauri, in oceane, in Soare si Luna, in stele, in munte si vale deopotriva, in stanca si floare,, in pasare, in om. Ar fi un pustiu, ar fi un desert gol. Are nevoie de acestea toate in fiecare moment al Lui, pentru ca, El nu este golit de toate acestea, si are nevoie sa sadeasca frumusetea peste tot. Are nevoie sa se faca inteles, iar noi in tot acest timp sa intelegem daruirea. Greu se rupe puntea acestui limbaj si comunicare nonverbala, iar adevarul nu se poate transmite. Unitatea este cunoasterea naturii iubirii. Sufletul nostru are nevoie de noi asa cum si noi avem nevoie de el. Trebuie sa existe aceasta demnitate a lui ! Nici Dumnezeu si existenta Sa nu sunt doua lucruri separate. Viata ca aspect al ei ni se arata prin latura ei exterioara. Natura noastra este "umpluta" cu tot ce este omorat in existenta pamanteana. Noi omoram totul incepand de la eternul luminii in jos, astfel ca natura umana este umpluta cu moarte. Corpul nostru omoară aerul, omoara apa, omoara raza de lumina, omoara caldura, omoara iubirea, omoara tot ce patrunde in el. Noi omoram in minte tot, pentru ca nu mai avem memoria Cerului. Zeii nostri sunt creati din frica. Noi le dam acestora forma si viata, dar acest lucru arata totul despre noi, si vorbește despre noi si nu despre Zei. Si nici despre Zeii Zeilor Zeilor nostri. Atunci chemam, "strigam", "urlam", din rasputeri Cerul, pentru ca el sa deosebeasca Pământul, sa numeasca materia pământ, materia apa, materia aer, materia căldură, principiile elementare. Existenta nu este posibila decat gratie Iubirii. Doar prin aceasta intelegere, prin intelepciune, putem vorbi apoi despre eternul căldurii si Luminii Sufletului. Dincolo de eternul iubirii este si eternul vietii ! Nichita a înțeles profund existenta dar si "esenta tare" a sufletului. Pe Dumnezeu il poti vedea manifestat si cateodata nemanifestat. Cateodata ia forma si cateodata devine fara forma insa este tot timpul acolo. Cand Dumnezeu respira, existenta este, iar cand inspiră existenta dispare. Din nou expira, iar existenta se manifesta. Sa inspiram frumusetea si sa expiram tandrețea ! Iar in acea pauza dintre doua respiratii sa invatam sa si "murim". Aceasta este Viata, ea nu este o "sugrumare". Dar oare ce face Dumnezeu in acea pauza dintre doua respiratii ale ființei umane ? Cred ca si EL se mira si se minunează de ce vede in noi. Ba nu ! Cred ca, atunci, Dumnezeu, mai si clipeste.

Nichita este înalta inițiere! Am vrut să exprim si aceasta "parte" de descriere poetica, legata de fiinta, care este reprezentata de acel "nimic". "Nimicul" nu inseamna chiar "nimic". "Nimicul" reprezinta sfera, si semnifica spiritul, sinele (lumina si intunericul), este si cercul, este si cifra "zero." Aceasta cifra, stim ca inseanma nimic, știm ca in sinea ei, nu are valoare. Confera insa o anumita valoare numarului langa care este atasata. Intr-o anumita dispunere, intr-un anumit mod, cifra zero poate influenta, poate astfel modifica mult rezultatul, structura numarului. Cuvântul in vers, descrie structura ființei si a sinelui nostru. Astfel, toate "operațiile", "calculele" pe care le expune poetul sunt cele grele, din matematici "superioare", sunt "functiile" acestea implica liberul arbitru. Tin de Spirit, de zestrea ancestrală a fiecaruia, cu "conținuturile" si materialul spiritual. Tin de sinea noastra, de suflet, acolo este si esenta noastra tare, samânta, sîmburele,. Tin de "Anatomia si fiziologia" fiintei fizice, corporale, de inima si minte, de creier, si de toată tesatura acestui complex organic si constituienti corporali. Si semnifica partea "moale", "pulpa fructului" care este încadrată în "coaja" ei. Acestea sunt si "instrumentele de lucru" ale sinelui nostru. Sinele nostru incorsetat in corp material vine astfel la aceasta existenta, una efemera. Isi propune sa invete si sa realizeze scopul sau evolutiv, menirea. Invață astfel să crească în iubire. Suntem "fructele" lui Dumnezeu si ale Iubirii Sale. "Chiar da!" Daca mai esti si poet, este rau de tot !:) Natura poetica ca sa poata fi inteleasa are nevoie in plus cunoasterea "matematicii stelare". Daca acelei sfere ii fixezi si un punct central, deja avem Soarele ca simbol esoteric, astrologic. Acel punct este Centrul fiintei, este samanta. Daca aceasta sfera, (cercul) este impartita in mod egal in doua parti constitutive, intrinsece care formeaza unitatea sinelui, avem si o reprezentare a sinelui nostru. Astfel, jumatatea alba -Yang, Soarele, spiritul, focul, arsita, caldura, Lumina, Ziua si jumatatea neagra, Yin, Luna, inspirația, intuitia, visarea, emoția, mareea, schimbarea, raceala, frigul, Intunericul, Noaptea. Lumina si Intunericul sunt prezente in fiecare din noi, sunt prezente in sinele nostru viu, este un principiu, o legitate a lui Dumnezeu care guverneaza toata creatia Sa. Ele sunt complementare, dar in aparenta ne apar a fi in opozitie, in contradictie, in conflict. Dar nu este asa. Trebuie sa se realizeze reconcilierea lor, fara a se opune rezistenta. Sa le lasam sa se manifeste fiecare pe rand. Aceasta nu inseamna ca partea nemanifestata nu este acolo. Ba da, este, ea doar asteapta sa ii vina randul sa se manifeste din nou. Cand Soarele dispare de pe bolta cerului, apare Luna, nu se intampla nimic de neinteles,, Aceasta miscare a lor se produce intr-o liniste perfecta. Ea asigura echilibrul, armonia si ordinea. Nichita descifreaza semne, insemne ancestrale, simboluri, numere, nume, culori, esente ale geometriei in manifestare. Omul poate fi in acelasi timp distrugător dar si creator cu o infinitate de astfel de posibilități care se pot si multiplica mult, acest zero, "nimicul" le multiplica. La baza este cunoasterea de sine, care nu inseamna nimic daca nu exista disponibilitatea ființei pentru aceasta interogare a sinelui. In memoria sinelui nostru este inscrisa istoria sufletului si de care nu ne amintim in mod constient. Este inconstientul vast, nevazutul, intunericul in care inaintam spre lumina si extindem intelegerea fiintei noastre interioare. Daca peste acest "nimic" de "inceput" al nostru, care este sfera, cercul, este cifra zero, care este un zero mai mare, cu continuturile originii si istoriei sufletului nostru milenar, punem deasupra un zero mai mic, cel individual, personal pentru evoluția in aceasta existenta pamanteana, se formeaza cifra 8 cu simbolistica lui. Este o cifra de mare Forță spirituală. O asezi altfel, iar din aceasta pozitie se poate observa, ea semnifica infinitul. Depinde de fiecare "ce punem" acolo, cum dispunem acest "nimic" mai mic personal peste "nimicul" mai mare cel istoric de origine. De inceput, de "moarte", de dupa "moarte" care este si una fizica dar si una spirituală (cerințe pentru aceasta viata), de creștere evolutiva. In Kabala exista acest interes pentru des-cifrare si este in sensul studierii numerelor, ele sunt "vii", ne "lucreaza", ne influenteaza viata, destinul in simbolistica evolutiva. Il gasim in Tibet sub forma rotii cu 8 spite in care Energia, de natura masculina se uneste cu Forta, de esenta feminina. Astfel se regaseste legatura dintre fortele solare de evolutie si cele lunare, care se mentin in sfera incarnarilor spiritului nostru. In invatatura fundamentala a lui Buddha numarul 8 este identificat cu energia de creatie a Lumii, Energia psihică, cea mai mare dorinta, prin care mentalul, mintea si inteligenta noastra se transforma continuu pentru a-si crea propriul sau univers si de a-si realiza visele (visurile) Aceasta îmbogățire a realității de către spiritul uman constituie un fel de "păcat fundamental" al celor care locuim Pamantul. Am pierdut constiinta de lumina, nu o mai avem in "vedere", nu mai avem nici aceleasi resurse de "odinioara" pentru a ne afirma existenta, decat proiectarea dorintelor in spatiu pentru a crea devenirea personala. Natura de inertie a mentalului, a mintii noastre, conduce intotdeauna la crearea viitorului pe baza trecutului. Fara a fi interesati de dimensiunea noastra cosmica, spiritul nostru care este "rupt de originile sale", pune in miscare ciclul Eternului Inceput. Iar aceasta cifra sacra 8 simbolizeaza raporturile noastre cu viata, sexualitatea, puterea, distrugerea si transmutarea conștiinței. Este locul de suferinta unde se "moare bine", este locul lui Phoenix, in care fiinta este "arsa" de propria dorinta si care renaste fara incetare din propria cenusa. Este o cifra esoterica care este asimilata, ii este atribuita, de invatatura inalta initiatica, Vulturului. Un loc greu, de penitenta, de purificare, trait in liniste, in solitudine, unde se avanta doar forta, curajul inimii si inteligenta. Unde se atinge inaltimea Cerului prin scufundare in adancimea oceanului sinelui. M-am si exprimat astfel, exista o "nebunie" frumoasa in aceasta idee transpusă în cuvintele poetului si pe care, a manifestat-o in intreaga sa fiinta. Nichita, a avut un cap frumos, inteligent emotional, doi ochi minunati, si o "privire" impecabila îndreptată spre Cer. Dar cat ma mai minunez de fiinta lui Nichita ! Doamne, cate i-au mai trecut prin cap, dar si cate i-au mai intrat in cap prin acei "ochi ca astri", ca asimilare de cunoastere, ca transformare spirituala a fiintei sale, ca transcedere, ca inițiere. Nu este usor, dimpotriva, este un proces dureros ! Forta creatiei Cuvântului este imensa la Nichita Stanescu. Si il iubesc !! Eu am si râs, am zambit desigur la inceputul lecturarii acestei postari, Nichita incepe exemplar sa "ordoneze" si incepe cu capul : "Ia-mi creierul,, si inveleste-mi-l in osul luminii,,", in esenta "sâmburelui" :) ,, dar mi-am amintit, instantaneu, ceva similar, ceva extraordinar de dragut. Imi amintisem aceasta: Aristotel se plimba pe plaja, intr-o dimineața la rasarit, cand a întâlnit un om care avea aerul unui nebun. Facuse o gaură in nisip si cara cu lingura apă din ocean, intr-un du-te-vino neintrerupt. Filozoful s-a apropiat de el si l-a intrebat: "Ce faci aici?" La care omul i-a raspuns astfel : "M-am hotarat sa golesc tot oceanul în groapa asta". "Ai innebunit?" l-a intrebat filozoful. "Cu lingurita asta?" "In gaura asta?" "Oceanul asta imens?". Nebunul a izbucnit în râs și a spus : "Eu credeam ca tu esti nebunul, nu eu. Am inteles că vrei sa stii ce e adevărul etern. Vrei să il cuprinzi in capul asta mic? Care din noi doi e mai nebun?" Dar pe filozof chiar l-a socat intelepciunea acestui om. Dar asta este, adevarul socheaza, niciodata nu vine cand il cauti. Nu vine "cand iti alergi sinele" (Nichita a si spus asta, intr-un alt context). Vine adevarul la tine, vine informatia creatoare pentru fiinta personala, si vine in tot acest timp cu care "curgem". Pana atunci "trebuie sa te miri de tot ce ti se intampla, de tot ce vezi", desigur, astfel, "te salvezi". Înțelegi mai bine si corectezi între timp. Esti astfel si foarte atent, imbogateste mult si memoria, dar si percepția. Atunci nu vei mai fi o groapa in nisipul din apropierea oceanului ci oceanul va fi ca o mica groapa in apropierea ta.