Ce nu știai despre Marin Preda

imagine de la înmormântarea lui Marin Preda

Marin Preda nu scria niciodată cu pixul sau creionul. Scria cu un stilou de aur, care după moartea lui nu a mai funcționat niciodată. Penița era tocită mai mult într-o parte și pentru a scrie cu el trebuia să știi cum să îl ții și în ce poziție să îl apleci, dar nimeni nu a reușit să îl facă să scrie.

Prozatorul Marin Preda a scris poezii în tinerețea lui cea mai fragedă. Din păcate, s-au pierdut. Când mergea în satul natal, niciodată nu-l auzeai să zică: „Mă duc pe la cutare, fiindcă mi-e prieten”. Nu era genul lui. Încă de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Când vorbea cu cineva, mintea-i zbura în alte părți. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cărțile lui.

Părea mai retras, poate și din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai târziu, la București. Nu saluta pe toată lumea și nu dădea noroc.

Scriitorul se documenta serios înainte de a scrie ceva. ”Odată l-am întrebat, făcând-o puțin pe prostul: „De unde știi Marine, cu cine s-a întâlnit Hitler și ce a zis cutare general și așa mai departe?”… „Bă, Minică, păi eu, ca să pot să scriu așa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Și când s-a cristalizat totul in minte, abia atunci aștern pe hârtie.” (Minică Roșu, prieten din copilărie)

Bita – Joita Preda (Catrina) mama lui Marin Preda

Minică Roșu, prietenul din copilărie al lui Marin Preda, povestește:

În casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comună, exista un pod cu multe cărți în foileton, și Marin se strecura acolo și citea ce-i pică în mână: „În noaptea nunții”, „Săru-mâna”, și nu mai știu ce romanțuri în serial. Mă lua și pe mine cu el și până nu termina de citit cartea nu se lăsa. Eram amândoi de tot hazul. Eu, fiind singur la părinți, eram mai dichisit îmbrăcat – încins cu un brâu de catifea, cămașă și izmene cu flori cusute de mama. El era cu o cămașă de tort și izmene tot de tort și încins cu… piedică de la cai! Nu dădeai două parale pe noi. Desculți, cu capetele tunse chilug, o făceam pe intelectualii – incercam să improvizăm, să scriem, să facem ceva din cele citite. Când am absolvit școala silvică, tata mi-a zis: „Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci și-ți găsești serviciu în țara asta”. Am rămas oarecum surprins, dar când i-am spus lui Marin cum stă treaba, el m-a surprins și mai tare cu vorba lui: „Bă, hai că merg și eu cu tine la București”. La vremea aceea, Marin arăta ca vai de lume, îmbrăcat în haine de tort, țesute în casă, țesute de țața Joița, mama lui; cu izmene de tort pe el și o pereche de pantofi cu nu știu câte petice pe ei… Dormeam cu el, la niște frați de-ai lui, prin niște păduchernițe, în Colentina. Dormeam cu el în cameră, dar mai mult discutam de cărți, de viață de toate zilele, în sfârșit… Dimineața plecam și, din banii pe care îi luasem de la tata, îi cumpăram și lui Marin un corn cu lapte bătut, că n-aveam mai mult să-i dau. Împreună căutam – eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, să vadă dacă poate intra undeva, pe la „Universul” sau „Contemporanul”. Era nebun după scris. Citea până și reclamele de pe ziduri. Treaba asta mă enerva, că eu mergeam înainte și, când mă uităm în urmă, îl vedeam departe de mine, oprit în mijlocul străzii. „Hai, bă, odată!”, strigam, dar el îmi făcea semn cu mâna… „Stai să termin de citit” și nu pleca nici de-al dracului. Era foarte încăpățânat, încă de pe atunci. 

casa lui Marin Preda

Într-o zi, pregătindu-se să iasă din casă, îi zice Nuți, soția lui cea tânără: „Aseară te-a chemat Gogu Rădulescu ca să te bage în partid”… „Da, m-a chemat”, a confirmat el. „Și crezi c-o să te primească în partid, cu pălăria asta pe cap ?”… „Păi, chiar de asta o și port!”, a zis el și i-a întors spatele, așa cum făcea el când cineva îl enerva și spunea câte o prostie.

Când a apărut prima dată „Delirul”, Ceaușescu l-a certat, că venise la el ambasadorul sovietic să-l reclame pe Marin, pe motiv că-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceaușescu i-a răspuns însă rusului: „Dom’le, la noi scriitorii sunt liberi să scrie ce vor. Nu am ce să-i fac lui Marin Preda. E părerea lui de scriitor”. I-a mai zis și altele, așa și pe dincolo, dar după aia, l-a chemat pe Marin și i-a zis: „Tovarășe Preda, trebuie să modifici cartea la ediția a doua”. Când să apară ediția a doua, a venit la el Dumitru Popescu și l-a abordat direct: „Se interesează Ceaușescu dacă ai făcut modificările în carte”, iar Marin a oftat și a zis cu voce înceată, să audă și ăla: „Sunt recunoscător că măcar mi s-a lăsat nemodificat titlul”…

Odată, a insistat să-mi comande o porție de brânză. A insistat atât de mult, că m-a și enervat: „Cum să mănânc brânză după friptură?”, i-am zis. Văzându-mi reacția, a lăsat-o mai moale și a dres-o în stilul lui, că brânza e bună „să deschidă creierul pentru șpriț”. Ne-am trezit contrazicându-ne – el că era cum zicea el, eu că era cum zic eu. Cert este că a comandat brânza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decât într-un târziu: „Ia, bă, să vezi cum e!”. I-am făcut hatârul, am gustat și, într-adevăr, când am gustat din brânză, parcă și mie mi-a venit așa, să beau mai mult ca înainte. „He-he-he. Vezi, bă, că toată viața înveți. Brânza nu e pentru țărani. E pentru franțuzi și pentru intelectuali subțiri ca noi”.

Niciodată Marin nu jignea fără motiv. Îi întorcea spatele sau îl înjura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul așa, lăsat ușor într-o parte, și vorbea blând. Dacă nu-l călcai pe coadă, era un om bun, deosebit de bun. Maică-să, Joița, era moartă după el…

Dintr-un articol semnat de Monica Andronescu și publicat în ziarul Metropolis aflăm următoarele:

De apariția romanului „Moromeții” se leagă unul dintre cele mai importante momente din viața lui… La 30 de ani, o cunoaște la cantina Uniunii Scriitorilor, pe cea care avea să devină marea lui iubire, Aurora Cornu, cu care relația avea să înceapă însă doi ani mai târziu, la mare. O poveste care a început furtunos, cu o cerată pe o cameră de hotel… A cerut-o în căsătorie a doua zi… Ei i se datorează la ceva timp apariția „Moromeților” al cărui manuscris l-a descoperit într-un sertar și l-a îndemnat să-l publice.

Cei patru ani de căsnicie care au urmat au însemnat o viață. Iar despre această viață, Aurora Cornu, revenită în urmă cu câțiva ani în România, mi-a povestit într-o seară, pe celebra terasă de la Uniunea Scriitorilor, care încă exista pe-atunci… „Marin era un tip perfect ca om, ca bărbat, ca amant, ca soţ, de un farmec nesfârşit… Despărţirea noastră a fost tot atât de frumoasă cum a fost întâlnirea noastră de amor. O chestie stranie. Cred că nimeni n-a înţeles de ce l-am lăsat eu şi după ani de zile m-a întrebat: «Dar, de fapt, de ce m-ai lăsat tu?». Şi i-am zis: «Nu ştiu.» Ştiam, de fapt. Aveam alte vise. Visele ne-au despărţit. Eu voiam să văd lumea, el voia să-şi împartă viaţa poporului lui, el avea dreptate, el e profund prezent în viaţa poporului lui, iar eu sunt trecătoare. Îl iubesc viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele şi el «de męme»”.

„Mă opresc din scris. Ceva diafan, nespus de frumos, pluteşte în jurul meu, peste hârtie, peste mâna cu care îţi scriu…” Aşa îi scria Marin Aurorei în prima scrisoare de după minunata lor întâlnire de la mare, unde după mici răutăţi şi tachinări s-a născut o poveste de dragoste aprigă şi chinuitoare, care i-a mistuit în cei patru ani cât au fost împreună cât pentru o viaţă întreagă. Şi scrisoarea continuă. „Şi văd ochii tăi (care au de la o vreme ceva jucăuş, ceva dulce şi viclean totodată) deschişi pe jumătate asupra mea şi-ţi văd gura zâmbind… Este ispita raiului! (…) Oh, te iubesc! Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri…”

„Era o mare pasiune între noi”, îşi aminteşte Aurora, întrebându-se oare de ce Marin îi asculta pe-atunci sfaturile… „Pentru că vă iubea”, i-am sugerat. Şi a râs. „Nu e destul pentru un scriitor. Scriitorii sunt nişte animale foarte periculoase. De fapt, singura lor femeie este literatura. Asta iubea cel mai mult, opera lui… Femeile din viaţa lui… le trata ca pe regine, toate nevestele lui erau regine, dar trebuie să fii foarte naiv ca să crezi că un scriitor are neveste, el are o singură metresă care e opera lui.” Şi nici unul dintre cuvinte n-a fost spus cu tristeţe, doar cu nostalgie. „Nu ne-am jucat… Chiar era o mare pasiune. Foarte puţin ne-am despărţit în patru ani. Am stat împreună minut de minut, secundă de secundă, el scriind, eu dormind, pentru că eram bolnavă… eram foarte slăbită, n-aveam nici o boală organică, un fel de depresie şi de dezgust de viaţă şi el, care era de felul lui ipohondru, s-a transformat în infirmier. Ceea ce i-a cruţat lui vreo doi ani de ipohondrie, până când m-am întremat eu şi am schimbat rolurile. Eram foarte fascinată. Şi de el, şi de literatura lui mai ales. Iar el a găsit în mine o lectoare de care era foarte fericit, aşa că mă trezea din somn fără milă să-mi citească o frază… Am fost foarte fericiţi şi am trăit atât de intens, că probabil că alte cupluri izbutesc să facă asta în 30-40 de ani. Noi am făcut-o în patru ani.”

Acum, la o distanță considerabilă în timp, Aurora Cornu a ales să dea spre publicare scrisorile lui Marin Preda către ea. „Am avut senzaţia că trebuie s-o fac, pentru că altfel s-ar putea să le pierd. Le-am purtat prin lume cu mine vreo 30 de ani, am schimbat oraşele, Paris, Londra, New York, înapoi la Paris…. Şi ele erau totdeauna cu mine şi acum mi-am zis că e momentul, că altfel cine ştie… Nu am sfâşiat nicio intimitate, pentru că Marin, contrar lui Eminescu, care nu bănuia că va fi citit de altcineva decât de Veronica, Marin ştia bine că va fi citit. Scrisorile lui sunt perfect literare. Sunt texte perfecte. Au seriozitate literară…”

Iată una dintre scrisori, o adiere ca din cele mai frumoase pagini din „Cel mai iubit dintre pământeni”… „Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea m-am întors acasă stăpânit de un sentiment mic şi ciudat care abia a doua zi mi-am dat seama ce înseamnă. (…) Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme, tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu…”

Cum era Marin Preda în intimitate? Cum iubea Marin Preda? Cum îşi trăia tristeţile, cum suferea? Aurora Cornu răspunde simplu: „Era fermecător în intimitate, avea un fel de a te utiliza pentru literatura lui, în care tu nici nu-ţi dădeai seama că el te stoarce ca pe o lămâie, tu erai foarte fericită să contribui. Un om perfect unic. Iar şansa de a-l cunoaşte pe Marin şi de a fi în viaţa lui e una complet majoră. Nu ştiu dacă toată lumea a apreciat şansa asta. Eu da… Faptul că eu am plecat e pentru că aveam alte vise şi probabil că în tinereţea şi prostia mea de-atunci îmi închipuiam că un Marin Preda se găseşte şi la alte colţuri de stradă. Ei bine, nu…”.

A fost fericită cu Marin? „Da, dar am plătit toate preţurile care erau de plătit şi nu mi s-a părut scump.” Ce a păstrat? Amintirea unor ani în care „trăiam în literatură, în idealuri, în creaţie, creaţie genială…”. Amintirea unei seri la Sinaia când Marin a început să plângă, iar ea l-a tras într-un tufiş ca să nu-l vadă nimeni pe Marin plângând. „Nu mi-a iertat-o niciodată. «Ţi-a fost ruşine de lacrimile mele», mi-a spus”… Amintirea colorată de canarul Cane – aşa cum îl botezase Marin – şi care intrase într-o zi pe fereastră în prima lor locuinţă împreună şi se aşeza pe capacul aparatului rusesc la care ascultau muzică şi se întrecea cu Mozart… şi care într-o zi a zburat de unde venise, amintirea unei seri la Mogoşoaia când sub fereastra lui Marin a căutat un greiere care cânta prea tare şi-l deranja…

________________________________________________________________________

Marin Preda a murit în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în camera cu numărul 6 de la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Medicii legişti au stabilit că Preda, care avea o alcoolemie de trei la mie, a murit înecat în propria vomă. În jurul morţii subite a scriitorului s-au făcut tot felul de scenarii. Preda îi supărase pe ruşi după apariţia romanului ”Delirul” şi era urmărit de Securitate. ”Cel mai iubit dintre pământeni” se lansase de două luni.  

 ”În faţa morţii nu mai eşti nimic, nu mai eşti poet, eşti un simplu om care trebuie să dispară” spunea Marin Preda în ”Cel mai iubit dintre pământeni”. La 57 de ani, în noaptea de 15 spre 16 mai 1980, în acelaşi an în care cunoscuse succesul cu celebrul roman ”Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda a fost în faţa morţii un simplu om, care a trebuit să dispară. Scriitorul a fost găsit mort în camera cu numărul 6 din vila de creaţie de la Mogoşoaia.

Marin Preda şi-a petrecut ultima zi din viaţă, 15 mai 1980, la Editura ”Cartea Românească”, în biroul său de director. După spusele apropiaţilor, acesta ar fi fost locul în care petrecuse cel mai mult timp în ultimele luni. În ultima zi, în biroul său, Preda a primit vizite, a scris şi spre seară a rămas, aşa cum obişnuia, singur. Aici i-ar fi adus coana Vetuţa, femeia de serviciu, o sticlă de rom cubanez, după spusele şoferului Turturică. Preda a băut singur, închis în birou, până târziu în noapte. Femeia de serviciu a fost cea care i-a chemat un taxi să-l ducă la vila de creaţie de la Mogoşoaia, unde Preda obişnuia să doarmă de câteva săptămâni. Scriitorul băuse şi a fost ajutat să urce şi să coboare din taxi. Potrivit declaraţiei şoferului de taxi, prezentată de Mariana Sipoş în cartea “Dosarul Marin Preda”, scriitorul “se afla în stare avansată de ebrietate”. Ajuns la Mogoşoaia, Preda este urcat în camera sa, cea cu numărul 6, unde i se duce de mâncare: o omletă. Scriitorul nu adoarme şi în jurul orei 1.30 coboară în sala de mese, acolo unde petreceau mai mulţi scriitori la o zi de naştere. Se spune că Preda a cerut apă şi i-au dat două pahare: unul cu apă şi altul cu votcă. După spusele martorilor, consemnate de autorii care au făcut din moartea scriitorului subiect de roman, Preda a băut paharul de votcă şi a căzut cu capul pe masă. În jurul orei 2.00 dimineaţa este urcat, pe braţe, în camera sa de poetul Virgil Mazilescu şi de portar. Cei doi l-au lăsat în pat, îmbrăcat în palton. A doua zi, Preda urma să plece la Focşani la o întâlnire cu cititorii.

Marin Preda a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 16 mai, în patul său din camera 6 de la Mogoşoaia, de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu. În interviurile date dupa moartea lui Preda, acesta povesteşte scena găsirii trupului neînsufleţit al prozatorului : ”În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focsani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregatea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun raspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis... Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească”. Medicul s-a grăbit să-şi ia trusa din maşină la vederea trupului lui Preda, însă decesul survenise de mult. ”Marin Preda murise şi nici eu cu trusa mea plină de injecţii si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai spunea mediul în interviurile date după moartea lui Preda.
Potrivit certificatului medico-legal moartea lui Preda ”s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condiţiile unei come etilice”. Scriitorul avea câteva echimoze pe frunte, semne pe care anchetatorii nu le-au catalogat ca având rol în producerea decesului ”Semnele de violentă descrise la autopsie s-au putut produce prin lovire de corp dur si nu au un rol în producerea mortii”, s-a mai consemnat în procesul verbal. Din dosarul prezentat în cartea Marianei Şipoş reiese că alcoolemia scriitorului era de 3 grame la mie. Uniunea Scriitorilor a organizat funeraliile lui Preda. Mii de oameni au venit să îi aducă un omagiau la Muzeul Literaturii Române, acolo unde a fost depus trupul neînsufleţit. Într-o zi urâtă şi ploiasă, la fel ca noaptea în care a murit, Marin Preda a fost înmormîntat la cimitrul Bellu.

Alexandru Preda, fratele scriitorului a susţinut cu tărie că Preda a fost ucis de Securitate. “Cred, în sinea mea, nu puţin, ci mult, că în mod cert a fost omorât. Dumnezeu ştie de cine şi cum”, declara acesta într-un interviu, în urmă cu câţiva ani. Criticul Alex Ştefănescu scria, în 1999, în articolul “Moartea lui Marin Preda - un subiect de roman poliţist” : “A început să circule zvonul că Marin Preda a fost, de fapt, lichidat , fie de oamenii lui Ceauşescu (fiindcă devenise incomod prin independenţa sa), fie de agenţi ai KGB (fiindcă în romanul «Delirul» îl prezentase cu o anumită înţelegere pe Ion Antonescu)”. Aurora Cornu , prima soţie a lui Marin Preda declara într-un interviu la Paris : „După ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat”. Soţia scriitorului , Elena Preda a vorbit şi ea de-alungul anilor despre suspiciuni legate de o eventuală otrăvire a scriitorului cu cianură de potasiu. 

Marin Preda a fost urmărit de Securitate în ultimii ani din viaţa sa. Declaraţiile soţiei sale , Elena, făcute publice după moartea lui Preda arată că scriitorul era urmărit, şicanat cu telefoane de către necunoscuţi, ameninţat şi speriat. Preda avea dosar la Securitate încă din 1971. Numele de cod pentru romancierul Preda era ” Editorul ”. Securiştii îi urmăreau atât viaţa personală, cât şi activitatea de director de la Editura Românească, dar mai ales poziţia faţă de regim. ”Delirul” (1975) şi ” Cel mai iubit dintre pământeni”(1980) sunt considerate a fi cărţile din cauza cărora Preda şi-ar fi atras antipatia regimului comunist şi aversiunea vecinilor sovietici . Cu cât pentru mase cărţile lui Preda deveneau mai importante,cu atât scriitorul devenea mai periculos pentru regim.

”Delirul” a apărut în ianuarie 1975. Cartea în care prozatorul îl reabilitează pe mareşalul Antonescu s-a vândut în 100.000 de exemplare, potrivit statisticilor . Prezentarea mareşalului Antonescu într-o lumină favorabilă n-a fost deloc pe placul vecinilor de la Moscova. Cartea a avut parte de recenzii negative la Moscova, imediat după apariţie. Controversele din jurul cărţii au sporit interesul cititorilor pentru volum. Comuniştii i-au cerut lui Preda să revină asupra tratării evenimentelor prezentate în roman şi astfel s-a scos o a doua ediţie în luna mai a aceluiaşi an. Elena Preda a povestit în interviurile date după moartea scriitorului că după apariţia romanului ” Delirul” a început o perioadă de hărţuire. ”După apariţia Delirului, pentru noi a urmat o perioadă cumplită, de hăituire. Cineva căuta ca Marin să nu se mai simtă în siguranţă. Chiar si eu am primit câteva scrisori şi biletele, pline de cuvinte obscene şi ameninţări, semnate "Un grup de legionari", deşi putea fi oricine - un nebun, un om al Securităţii, un agent sovietic. Bănuiesc că miza acestor presiuni era volumul al II-lea de la Delirul”, mărturisea Elena Preda într-un interviu dat după moartea scriitorului pentru Formula AS. Au existat speculaţii referitoare la faptul că regimul s-ar fi temut ca Preda să scrie un al doilea volum al romanului ”Delirul”. S-a vehiculat şi ideea că scriitorul se pregătea să publice cartea în Occident, acolo unde ar fi fost ferit de cenzură. Nu se ştie dacă Preda începuse să lucreze la continuarea romanului ” Delirul”, pentru că după moartea sa nu s-a găsit niciun manuscris care să ateste acest lucru.

"Dacă aş şti că efortul pentru scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua măsurile de siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se tragă moartea. Dar unica măsură, hotărâtoare, de a renunţa la scris, nu aş lua-o” spunea Marin Preda care, în ciuda hărţuirilor şi urmăririlor Securităţii sau ale agenţilor KGB, a continuat să scrie.

În 1980, cu două luni înainte de moarte apare ” Cel mai iubit dintre pământeni”. S-a vândut în 200.000 de exemplare, potrivit statisticilor, acesta fiind cel mai mare tiraj pentru un volum românesc în epoca comunistă. Petrini, eroul principal al romanului, aminteşte în carte de ”Era ticăloşilor” şi opinia publică a interpretat celebra expresie ca semn al opoziţiei lui Preda faţă de regimul în vigoare. Curajul cu care Preda a vorbit în celebrul roman despre adevărul din anii totalitarismului a uimit cititorii din vechiul regim. S-a spus că din momentul apariţiei romanului Preda a fost catalogat drept periculos pentru regim, fiind considerat un scriitor imprevizibil, greu de controlat, de ale cărui scrieri comuniştii se temeau. Doar două luni a apucat Marin Preda să se bucure de succesul înregistrat cu ” Cel mai iubit dintre pământeni”, volum despre care se crede că a fost cartea sa de suflet.

S-a spus că Preda se pregătea sau începuse deja să lucreze la o nouă carte. Un roman în care avea să vorbească despre cum au fost lichidate valorile neamului în ”obsedantul deceniu”. Soarta manuscriselor lui Preda este, ca şi moartea sa, învăluită în mister. Apropiaţii au declarat că prozatorul ar fi avut o valiză cu manuscrise pe care o păstra la Editura Românească şi despre care îşi exprimase dorinţa de a fi predată fratelui său, în cazul în care el ar păţi ceva. Nu se stie ce s-a întâmplat cu valiza. Se ştie însă, din documentele prezentate în cartea ” Dosarul Marin Preda” că Securitatea mai verificase sediul Editurii în căutarea manuscriselor lui Preda, având chiar cheie de la biroul prozatorului în care securiştii obişnuiau să facă vizite nocturne. Dacă securiştii au găsit ceea ce căutau şi manuscrisul unui nou roman al lui Preda a fost descoperit sau nici nu a existat, rămâne un mister.

După cele povestite de Elena Preda, în interviurile date după moartea prozatorului, Preda s-a temut de moarte. În 1978 cineva i-ar fi făcut prozatorului un horoscop care îi prevedea ” o cumpănă” în 1980. În 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulaţie. Un TIR a schimbat brusc sensul de mers şi a intrat în maşina lui Preda care a scăpat ca prin minune. După cele povestite ulterior de soţie, maşina scriitorului a fost făcută praf, dar Preda a scăpat fără nicio rană. ”Credea că horoscopul lui se împlinise si că trecuse deja peste acea cumănă prezisă” povestea Elena Preda pentru Revista Formula- AS, în 2010. "Să fi avut Marin presimţirea morţii? Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât îmi vin în minte scene şi mici întâmplări, altcumva greu de explicat. De pildă, în anul morţii lui, în martie, am mers împreuna cu el la Casa Modei şi a insistat să-mi aleaga el hainele. Ei bine, ca niciodată, mi-a ales numai îmbrăcăminte de culoarea neagră - taior negru, pălărie neagra, pantofi negri! Tot ce am purtat la înmormantare erau chiar hainele cumparate de Marin la Casa Modei”, mai spunea soţia scriitorului în acelaşi interviu.

articol publicat de Elisabeth Bouleanu în Adevărul.ro, anul 2015