Un concert din alte vremuri

“În data de 2 iunie 1925, în grădina Luxembourg, la Paris, un student de 24 de ani, pe nume Jean Romier, citea o carte, aşezat pe o bancă. La un moment dat, un bătrân îmbrăcat cu o redingotă ciudată s-a aşezat lângă el şi a început o conversaţie.
Ajungând să discute despre muzică, bătrânul a făcut o propunere: „Împreună cu câţiva membri ai familiei mele, am alcătuit o mică orchestră de muzică de cameră. Vinerea viitoare vom interpreta unul dintre cvartetele lui Mozart. Vă invit din toată inima…”
Studentul a acceptat entuziasmat şi, în ziua şi la ora stabilite, a sunat la familia Berruyer, care locuia în strada Vaugirard, la etajul 3 al unui imobil, după adresa dată de bătrân. I-a deschis chiar acesta şi l-a invitat înăuntru, făcându-i cunoştinţă cu soţia şi fratele său, precum şi cu cei trei nepoţi, dintre care unul se pregătea să intre la Şcoala de marină, altul studia dreptul, iar ultimul dorea să devină preot.
Atmosfera era deosebit de călduroasă, de destinsă, cu toate acestea, tânărul resimţea o senzaţie stranie. Să fi fost din cauza apartamentului cu aspect bătrânesc, luminat, ca în vremurile de demult, cu lămpi de gaz? Sau poate din cauza îmbrăcămintei curios de demodate purtată de membrii familiei Berruyer? În orice caz, tânărul Romier nu a mai acordat nicio importanţă acestei stranii senzaţii când concertul a început. El s-a delectat ascultând un faimos cvartet al lui Mozart, iar în final, a aplaudat plin de încântare.
Bărbaţii familiei Berruyer şi tânărul student s-au retras într-un mic salon-bibliotecă şi au început o pasionantă conversaţie despre muzică, fumându-şi ţigările. După o vreme, Jean Romier a observat că era trecut de miezul nopţii, astfel că a mulţumit şi s-a retras. Ajuns în stradă, a dorit să-şi aprindă o ţigară, moment în care a realizat că îşi uitase bricheta la familia Berruyer. A urcat din nou cele trei etaje şi a sunat la uşă, fără însă a primi niciun răspuns.
A sunat iar, fără niciun rezultat. A sunat a treia oară, îndelung, până când un vecin nervos l-a întrebat pe cine caută. „Pe domnul Berruyer!”, a exclamat el, auzind răspunsul. „Dar domnul Berruyer este mort de peste 20 de ani! Iar apartamentul este nelocuit încă de atunci! În plus, dacă cineva ar fi organizat un concert aici, în mod sigur aş fi auzit!”, a strigat vecinul deranjat, după care a alertat proprietarii şi a chemat poliţia, acuzându-l pe tânărul nevinovat, de tentativă de furt.
În faţa comisarului, Jean Romier a relatat întreaga poveste, dar cum nu părea să fie crezut, el a propus o soluţie. Urma să descrie, cu lux de amănunte, tot ceea ce văzuse în apartamentul familiei Berruyer, iar comisarul, însoţit de strănepotul familiei, domnul Mauger, trebuia să verifice. Zis şi făcut! Jean Romier a descris cu precizie amplasarea mobilelor şi a tablourilor în antreu şi în salonul în care avusese loc concertul. Bineînţeles, totul în apartament mirosea a mucegai şi era acoperit de praf, dar descrierea nu avea nici cea mai mică greşeală.
După verificare, tânărul a venit şi el în salon şi a zărit pe perete un portret, exclamând: „Acesta este domnul Berruyer!”, iar Mauger, tulburat, a aprobat. „Iar în medalion se află fotografia viitorului elev al Şcolii de marină.” „Într-adevăr, este fratele bunicului meu, care a fost amiral!”, a recunoscut Mauger. „Iar acesta este portretul lui Marcel Berruyer, care studia dreptul.”, a continuat studentul, după care Mauger a afirmat, uluit, că portretul era al bunicului său, avocat.
În cele din urmă, într-o fotografie îngălbenită, tânărul l-a recunoscut pe viitorul seminarist, fapt confirmat de ruda sa: „Într-adevăr, este celălalt frate al bunicului meu. Era misionar în Africa. Cum de ştiţi toate acestea? … Staţi puţin! Îmi aduc acum aminte că bunicul meu îmi vorbea uneori de concertele care erau organizate aici de tatăl său. Dar… nu e posibil…”. În final, comisarul şi domnul Mauger au descuiat uşa de la micul salon-bibliotecă şi au încremenit: pe o măsuţă rotundă, acoperită de praf, se afla bricheta lui Jean Romier.
Această extraordinară întâmplare a fost supusă cercetărilor oamenilor de ştiinţă. Cu toţii au acceptat faptul că nu putea fi vorba de o farsă şi au emis diverse ipoteze. Una dintre acestea, propusă de John W. Dunne într-una dintre remarcabilele sale lucrări, presupunea existenţa nu doar a timpului care trece, ci şi a unui timp total, în care coexistă trecutul, prezentul şi viitorul. Şi se poate petrece, afirmă Dunne, ca anumiţi indivizi, fără voia lor, să intre în contact cu acest timp total, şi să trăiască scene din trecut sau din viitor.
Însuşi marele savant Einstein admitea în întregime realitatea acestei întâmplări, caracterizând-o astfel: „Acest tânăr s-a împiedicat alunecând în timp… aşa cum alţii alunecă, ratând o treaptă a scării…”