A avut o copilărie sub semnul tăcerii deoarece până la patru ani nu a putut să vorbească, după cum se autodefineşte într-un vers “Lucian Blaga e mut ca o lebădă.” Se apropia de vârsta de patru ani şi încă nu pronunţase nici un cuvânt, nici măcar ”mama” sau ”tata”. Într-o zi, mama lui, fiind îngrijorată de faptul că fiul ei nu vorbeşte, l-a dus la un doctor. Medicul, un vechi prieten de familie, l-a consultat, ”cercetat ca pe o pasăre”, spunând că micul Lucian nu are nicio problemă. După aceasta, mama poetului a început să-i explice că este mare şi că trebuie să înceapă să vorbească deoarece va face familia de ruşine, iar copii din sat vor spune că este mut. A doua zi dimineaţă, după ce a purtat această discuţie cu mama sa, poetul avusese o noapte zbuciumată, astfel că s-a dus la cea care i-a dat viaţă şi a început să vorbească în faţa ei. ”Şi prinsei a vorbi vorbe legate. Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi, şi vorbeam. De sub streaşina degetelor şi a palmei cu care mă apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam aşa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obştesc, dar fără de trunchierile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi aşteptat de la un copil încă nemuncit de nici un exerciţiu al uneltelor comunicative”, a descris Lucian Blaga în ”Hronicul şi cântecul vârstelor” momentul în care a început să vorbească. El a avut la început probleme cu pronunţia consoanei ”r”, însă după un an de chin, acesta a reuşit să pronunţe pentru prima dată corect această consoană.
După moartea tatălui, Blaga s-a cufundat în lectură și studiu. Material avea la îndemână din abundență – în biblioteca rămasă de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat mie, mă așteptau operele complete ale lui Goethe, Schiller, Negruzzi, Alecsandri și Eminescu.
În mod inevitabil, după cum și Noica spunea, când intri în contact cu ideile altora, începi să ai și tu ideile tale. Astfel, tânărul Blaga își încerca cu unghia zimții darului poetic. Începe să scrie în principal versuri, pe unele le trimite revistei Țara Noastră de la Sibiu, de la care primește drept răspuns o încurajare. Și cât de importantă este o încurajare exact atunci când ai nevoie. Familia a fost tot timpul alături de Blaga, frații săi fiindu-i de mare ajutor în perioade grele, mai ales din punct de vedere finanicar, pentru că tânărul Blaga pentru a-și continua studiile se vedea silit să meargă la Brașov. Tot acum Blaga începe să-și alcătuiască propria bibliotecă. Și nu ar trebui să ne mire faptul că primele cărți pe care le-a cumpărat au fost cărți de filozofie – Kant, Schopenhauer, Spinoza, Platon. Banii pentru ele i-a obținut după ce vânduse hainele vechi ale fraților săi. Cu toate acestea, tot poezia era cea care îl atrăgea în mod special pe tânărul Blaga, iar în 1910, după ce i se reproșa, pentru întâia oară în viață, că scrie versuri fără rimă, cotidianul Românul de la Arad, cel mai important cotidian al românilor din Transilvania, îi publică prima poezie, Noapte.
S-a înscris la Facultatea de Teologie din Sibiu pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară.
A fost profesor universitar la Cluj, catedra de filosofia culturii fiind introdusă în mod special pentru el.
În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri.
Statuia marelui poet din Cluj, creaţie a lui Romul Lades, a fost iniţial doar bustul pentru care Lucian Blaga a pozat în 1947, afirmând “Apar ca un Goethe romantic”. Dacă eşti în trecere, poti vedea statuia în faţa Teatrului Naţional din Cluj Napoca.
L-a cunoscut pe Mahatma Gandhi, părintele Indiei, despre care a ţinut o conferinţă “Cum l-am cunoscut pe Mahatma Gandhi”.
În 1946, când Petre Hossu, student şi mai târziu prieten al marelui poet, scrie teza de doctorat în domeniul filosofiei şi o prezintă acestuia, lucrarea este respinsă. Lucian Blaga a luat decizia de a refuza lucrarea fiind influenţat în mod malefic de scriitoarea Olga Caba. Peste ani i-a declarat lui Petre Hossu, cu parere de rău: “Ţineam de mult, dragă Hossule, să-ţi mărturisesc că am avut puternice remuşcări că ţi-am zdruncinat doctoratul, mai ales că după aceea am fost adus în situaţia să acord doctorate pentru nişte lucrări deplorabile.”
Deoarece nu a acceptat marxism-leninismul a fost înlăturat de la catedra de filosofie, lucrând tot restul vieţii in cadrul Bibliotecii Academiei.
Îşi ieşea din minţi când cineva avea o părere nu tocmai bună despre operele sale. Petre Hossu afirmă în cartea sa Memorialul Lucian Blaga că “era însă o natură irascibilă, mai ales când bănuia rea-credinţă faţă de opera lui, denaturându-i sensul. Şi avea reacţii de-a dreptul isterice.”
În anul 1956, Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Autoritățile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediția din 1962 îngrijită de George Ivașcu.
A murit în urma unui cancer la coloana vertebrală. După două luni de la internare, Blaga era tot mai slăbit, refuza mereu orice mâncare, se retrăsese cu totul în sine, iar radiografiile şi consultul comun al bolnavului de către o comisie de medici de la Cluj şi Bucureşti au confirmat un sfârşit nu prea îndepărtat. De pe la mijlocul lui martie 1961 i se administra deja morfină, pentru ca în noaptea de 5 spre 6 mai să se trezească pe la ora 03:30, cu o aparentă luciditate mărturisindu-i soţiei care îi era alături că peste o oră va muri. Întocmai aşa a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu