Ce nu știai despre Liviu Rebreanu și romanul Ion

Tatăl său, Vasile Rebreanu, învățător, a fost coleg de liceu și prieten cu George Coșbuc. Și el a cochetat cu literatura publicând “spre cea mai mare bucurie a inimiii sale, povești, descântece și chiuituri”
A avut 13 frați. Liviu a fost primul copil din cei 14, 11 băieți și 3 fete ai familiei învățătorului Rebreanu.
Vorbea perfect 3 limbi. A urmat primele 2 clase la liceul maghiar din Năsăud și alte 3 la liceul german din Bistrița. Ca urmare, el cunostea la fel de bine româna, maghiara și germana.
Și-a dorit o carieră militară. Urmează mai multe școli militare și la 20 de ani este sublocotenent de honvezi. După 2 ani demisionează din armată ca să se ocupe numai de literatură.
A fost ajutor de notar. Se alătură familiei care se stabilise între timp la Prislop și ocupă o vreme mici funcții rurale printre care și pe cea de ajutor de notar în satul Măgura.
A scris prima nuvelă la 23 de ani. Debutează în noiembrie 1908 în Luceafărul de la Sibiu cu nuvela Codrea. Între timp scrie multe nuvele pe care le va publica ulterior.
Încurajat de părinți și de prieteni pleacă la Sibiu și de acolo trece munții și ajunge la București. Tatăl său l-a condus la gară și i-a urat “Dumnezeu să te ajute și să ajungi cât Coșbuc de mare”
Era să fie arestat. Fiindcă fugise din Ardeal a fost considerat nesupus la încorporare. I s-a emis un ordin de arestare și, în 1910, a fost extrădat. Se întoarce acasă și își rezolvă încurcăturile militare. Apoi revine la București și își continuă activitatea gazetărească.
Trăiește destul de greu și acceptă postul de secretar literar al Teatrului Național din Craiova dar continuă să scrie și să publice. În 1912 apare un volum de nuvele “Frământări” iar în 1916 volumul “Golanii” cu o prefață de Mihai Dragomirescu. Liviu Rebreanu l-a angajat pe Radu Beligan la Teatrul Național.
Fratele lui, Emil Rebreanu, a fost pe front în armata austro-ungară, a încercat să treacă de partea românilor, a fost prins și spânzurat. Evenimentul l-a inspirat să scrie “Pădurea spânzuraților”

Creatorul romanului românesc modern a scris la opera de bază a sa, ”Ion”, timp de şapte ani, creaţia bazându-se pe personaje reale. Prima variantă a romanului s-a numit "Zestrea". 

În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu publică în Revista Fundaţiilor Regale, sub titlul "Mărturisiri", povestea naşterii şi scrierii celui mai important roman al său şi poate al literaturii române, ”Ion”. O capodoperă literară, la care a lucrat nu mai puţin de şapte ani, pornită de la o întâmplare petrecută în satul unde locuiau părinţii săi. 

“Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbateci. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea. Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar nu am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia”, povesteşte scriitorul. Liviu Rebreanu menţionează că scena s-a petrecut în satul Prislop, aproape de Năsăud, unde tatăl scriitorului era învăţător. Se întâmpla într-un moment în care tocmai părăsise cariera militară pentru a se dedica scrisului, spre dezolarea părinţilor, care doreau să-l vadă ori militar, ori preot.

În continuarea mărturisirilor sale, autorul spune că după întâmplarea cu ţăranul care sărutase pământul a apărut în sat un alt eveniment care l-a marcat. Un ţăran văduv, dar bogat, şi-a bătut fiica într-un mod barbar, tânăra fiind scăpată din mâinile tatălui de vecini. Pe fată o chema Rodovica şi păcatul ei era că a rămas însărcinată cu cel mai sărac om din sat. Păţania acestei fete a fost transformată într-o nuvelă pe care Liviu Rebreanu a intitulat-o “Ruşinea”, dar care a rămas nepublicată. Acesta îşi aminteşte că tot în zilele petrecute în sat a stat mai mult de vorbă cu un tânăr ţăran, Ion Pop al Glanetaşului, flăcău muncitor dar foarte sărac. “Din toate vorbele lui se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă. Pronunţa de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba de o fiinţă vie şi adorată. Ascultându-i jelania, mi-am adus aminte de omul care a sărutat deunăzi pământul, afară, pe hotar, pe ascuns. Şi mi-am zis că flăcăul acesta, Ion al Glanetaşului, dacă ar ajunge să dobândească o bucată de pământ, ar fi în stare să-l îmbrăţişeze şi e, ca şi cel pe care l-am surprins eu, poate chiar cu mai mare ardoare”, îşi continuă mărturisirea Liviu Rebreanu. Făcând legătura între cele trei momente trăite, scriitorul şi-a conturat astfel un viitor schelet de roman, în care Ion al Glanetaşului, cel însetat de pământ, trebuia să-i sucească minţile Rodovicăi, pentru a o lua de nevastă împreună cu pământul ei, pe care să-l sărute drept simbol al posesiunii. Iniţial, scriitorul spune că a vrut să denumească romanul Zestrea. 

Toate aceste evenimente se petreceau după răscoalele ţărăneşti din anul 1907, care zguduiseră statul din rădăcini, iar cărţile citite de autor în perioada cu pricina, pe tema revoltelor oamenilor de la sate, au deschis pentru romanul lui Liviu Rebreanu orizonturi mai largi, în care problema pământului i se părea mai vastă. A conceput astfel un roman în mai multe volume, gândind că este mai comod pentru cititor o trilogie, plecând de la cele trei ţinuturi româneşti deslipite pe atunci de la patria mamă. Sora autorului i-a dat o mână de ajutor nesperată în scrierea romanului Autorul mai precizează că o întâmplare din familia sa, unde o soră a fost aproape să se mărite cu un preot din zona Sătmarului, a venit ca mănuşă în completarea a materialului documentar pe care îl adunase pentru scrierea romanului. Sora logodită i-a înapoiat celui care o ceruse de nevastă verigheta, iar ea s-a căsătorit mai târziu cu un profesor de liceu. 

“Căsătoria mi-a fost necesară, pentru că prin ea am putut urzi nişte fire, care să-mi servească mai târziu în celelalte două părţi ale trilogiei”, spune autorul, lucru care l-a ajutat în final să dea familiei Herdelea înfăţişarea din roman. Scriitorul spune că a fost total decepţionat de primele scrieri la roman, începute în primăvara anului 1913, adunate în vreo 300 de pagini lucrate la urgenţă. I-au trebuit trei ani să-şi pună cap la cap materialul de care dispunea, iar în august 1916 Liviu Rebreanu a reluat de la zero opera sa. 

“Descrierea drumului până la Pripas şi chiar a satului şi a împrejurimilor corespund în mare parte realităţii. De când romanul Ion a devenit prea cunoscut, şi satul Prislop a dobândit o faimă, pe care nu a nădăjduit-o niciodată.  Elevii din Năsăud se plimbă deseori până la Pripas, urmând paşii lui Titu Herdelea şi ai surorilor lui, căutând să fixeze cu precizie locul unde s-a întâlnit Titu cu d-na Roza lang şi altele, şi altele”, mărturiseşte Liviu Rebreanu. 

Patru ani i-au trebuit autorului să-şi scrie opera sa de căpătâi, alegându-şi însă un nou titlu, Ion, plecând de la considerentul că numele are o însemnătate hotărâtoare asupra soartei celui care îl poartă. 

“În Ion am lucrat într-un fel şi până la un punct după modele vii. Astfel, Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat aievea şi se numea aproape aşa. Mai mult, el trăieşte şi azi, necăjit şi amărât, copleşit de copii, vreo şapte. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet ţăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se ştie câte pozne şi totuşi ce carieră face înainte de a muri asasinat”. Alte nume autentice păstrate în roman sunt cele ale preotului Ion Belciug, notarului Soessel, care mai târziu l-a vizitat pe Liviu Rebreanu în Bucureşti pentru a-i mulţumi pentru felul cum l-a zugrăvit în roman.


sursa: http://zaiafet.blogspot.com/2014/10/10-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre.html

adev.ro/pbdiq8