Acum exact treizeci de ani, pe la ora asta, bărbatul din poză a oprit primul tramvai în Timișoara.
Se numea Ion Monoran. Era poet (unul excelent, deși încă nedebutat) - și era unul dintre oamenii care încă aveau instinctul adevărului în România. Așa cum a povestit cândva Daniel Vighi, care era și el de față, Monoran a oprit tramvaiul - a urcat în el - și a strigat cam așa:
- Jos Ceaușescu! Doamnelor, poftiți la Revoluție!
A murit în 1993, cu două ore înainte de întâlnirea în care trebuia să dea spre tipar prima lui carte de poezie.
Eu însumi
Ion Monoran
Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
am trupul orb și-n palme-s ros de carii
și parcă simt cum luna prinsă-n cuie
pricinuiește-n glasul meu avarii.
Și parcă-l simt pe Cain în călcîi
și-n gură-mi crește Abel și-n privire
ce rogvaiv îmi pare rîsul lui
și dinții, albe porți de cimitire.
Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
cu noaptea într-un nume mă zidesc
cum uneori se spune că pe valuri
corabia și peștii povestesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu