Cornelia Holman - Am tăcut

Astăzi am ieșit puțin pe afară. Soare, frumos, cald... Destulă lume, nu ca de obicei, dar viața își urmează cursul firesc. Am dorit sà intru să fac ceva cumpărături. Am renunțat. Port toată răbdarea lumii, dar nu am răbdare. Nu erau cozi, dar nu intra decât o singură persoană. Și nici nu erau mulți, dacă erau zece. Așa că am zis pas. Dar, ciudat, majoritatea celor care stăteau la rând cu câte două cărucioare erau... bătrâni. Cu siguranță nu făceau atâtea cumpărături pentru ei. I-am privit. Nu erau supărați sau blazați, dimpotrivă, încercau să se miște cât puteau de repede printre toate cumpărăturile, atât cât puteau. Trist... 

Cum am renunțat la cumpărături, mi-am amintit de cineva care stă la două blocuri de mine. În vârstă, dar os dur, cum se spune pe aici. Nu am sunat să-mi anunț vizita . Cum am intrat, o ploaie de întrebări: stau bine, mă simt bine?... și spunându-i că am ieșit să cumpăr o pâine că se terminase, repede a zis cu reproș: De ce nu ai spus? Îți cumpăram eu.  Am înlemnit. Pentru o secundă, m-au lovit cuvintele. Am ridicat uimită privirea, întâlnindu-i privirea. Aproape că avea lacrimi, ochii îi jucau într-o oarecare fericire și bucurie. Carantina a închis sau a limitat doar străzile, însă nu și căile inimilor. M-a întrebat dacă mă grăbesc sau rămân două minute, că-mi face o cafea. Am rămas. Nu știa ce să-mi ofere mai repede. Am discutat (că tot era la televizor un documentar) despre vechea arhitectură, piramide, ozn-uri. Dar între timp se tot fâțâia și așează pe masă o punguță, era plină cu dulciuri. „Să știi că sunt făcute de mine, să nu mă plictisesc, să ai și tu ... iar dacă ai nevoie de ceva, spune-mi mie, mă duc eu și-ți cumpăr”.

Mi-a fost rușine, cumplit de rușine.  Rușine pentru toți 

Și totuși, era frumos. S-a vindecat sau s-a deschis o nouă rană în inima mea?...

Am tăcut... lovită.

Cornelia Holman, Italia

21.03.2020