Cornel Drinovan - Ultima iubire a lui Cioran

Motto:

„Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul transfigurează melancolia.”

Emil Cioran

Ajuns la anii bătrâneții, Emil Cioran, pentru a demonstra poate că dragostea nu are vârstă, se îndrăgostește nebunește de o tânără profesoară germană, Friedgard Thoma, deși trăia și locuia împreună cu Simone Boué, partenera de viață de peste jumătate de secol. Despre această poveste de dragoste aflăm din cartea publicată de Friedgard în limba germană[1], carte tradusă în română de către Nora Iuga[2] care apare fără cele opt scrisori cenzurate.

Friedgard Thoma, „delicată, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucăuşă, directă, dar totuşi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt o femeie frumoasă, fermecătoare”[3], ia contact prin anul 1979 cu opera lui Cioran, la treizeci de ani de la apariția primei lui cărți în franceză, Tratat de descompunere (1949). Tânăra doctorandă în filosofie, de 35 de ani, cu un copil de 10 ani, atrasă de scrierile lui Cioran unde „toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă”, îi scrie acestuia, prin intermediul editurii, pe la sfârșitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1981, o scrisoare de admirație pentru opera lui.

Această scrisoare „povestită” (nu apare în carte), redactată în germană, în care Friedgard își dezvăluie admirația pentru scrierile lui comparându-le cu „profunzimea absurdă din „Lenz”-ul lui Büchner și uneori cu acel calm singular al lui Robert Walser”[4], spunea: „în anumite momente de tristețe maximă, opera lui ar avea asupra mea o acțiune stimulativă și regeneratoare”. Răspunsul lui Cioran, de asemenea în limba germană, este prima scrisoare cu care începe un schimb de scrisori care va dura până aproape de moartea lui Cioran, care se va produce în 20 iunie 1995.

În 6 februarie, Friedgard primește scrisoarea lui Cioran scrisă de mână cu „ușoarele stângăcii în folosirea limbii germane” în care alături de numărul de telefon primește și invitația unei vizite: „Parisul e un oraș dezabuzat. Dacă ați veni totuși aici, m-aș bucura să vă cunosc. Am ajuns un domn bătrân și mă aflu aproape în aceeași stare cu/ca Parisul”.

Friedgard îi răspunde pe 12 februarie explicându-i cum a ajuns să-l cunoască prin opera lui, desigur: „Despre dumneavoastră am auzit prima dată de la ex-soțul meu Günter Schulte care a inclus, chiar la începutul repertoriului său filozofic, un citat din Cioran. De aceea vă trimit această carte (Leibperspektiven. Radierunen) și-mi cer pe loc scuze pentru insistența mea. În acest sens atașez aici - absolut inutil, dar cu destul orgoliu - o fotografie ca să vă puteți face o imagine despre cine vă scrie”. Această fotografie (o subtilitate femenină), la care Cioran face referire în mai multe scrisori, se pare că a fost detonantul care a produs un efect devastator în bătrânul filosof ajuns la 70 de ani. Nu putea să nu-i accepte invitația așa că îi scrie în continuare:

„Faptul că Parisul e <dezabuzat> sună consecvent și simpatic. În orice caz, m-aș bucura enorm să vă cunosc personal și dacă mai vreți și sunteți acolo, am să vă telefonez înainte de Paște, deoarece atunci mă voi afla în apropierea dumneavoastră”. Cioran, „urlând” de bucurie, îi răspunde: „sper ca de Paști să fac o plimbare cu Dumneavoastră prin (ce adjectiv să folosesc?) acest oraș”. Cu o undă poate de ironie vine răspunsul: „Mă bucur nespus că vreți să vă <plimbați> cu mine și pot să-mi închipui că o să mă luați de mână, ca să mă purtați în siguranță prin orașul <dezabuzat>”. Friedgard așteaptă și ea această întâlnire cu o oarecare teamă de a nu se putea întâlni și îi scrie: „Ce grozav ar fi, dacă nici atunci n-ați putea lucra, vreau să spun, dacă ați avea puțin timp pentru mine”.

Întâlnirea dintre Cioran cel „sceptic, dezamăgit, usturător și aproape nihihilist (...)”[1] și mai ales un Cioran care „ironiza și râdea de amor considerându-l ca o dialectică de salivă și alte secreții”[2] și Friedgard are loc pe 14 aprilie „după masă la ora 4” la Hôtel Saint-Louis în insula cu același nume, în Paris, nu departe de casa lui Cioran de pe strada Odeon. „Cu zece minute mai devreme, la intrarea hotelului, a sosit în zbor un bărbat fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași culoare, parcă picat din lună” observă Friedgard care l-a recunoscut imediat. „În ce mă privește m-am făcut foarte frumoasă; mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă și deasupra un pardesiu de culoare deschisă” însă Cioran care „nu părea impresionat de înfățișarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui îşi luase cândva viaţa, incident pe care îl numea tragic”.

Pe drum, Cioran îi propune Friedgardei să viziteze Muzeul Carnavalet vorbindu-i de „zeci de nimicuri, de la chiria lui extrem de mică (la mansardă) și până la cearta cu propietarul” spre dezamăgirea acesteia care îi spune direct: „mă surprinde să văd cum cutreier prin Paris cu unul dintre cele mai înalte spirite și vorbim numai despre problema chiriilor și salariile profesorilor”.

După vizita la muzeu, unde Cioran a ținut neapărat să i-l arate pe „preferatul lui, Talleyrand (un celebru vânător de fuste)”, după vreo două ore de plimbare și o oră în muzeu, se îndreaptă spre casa lui pentru a cina, fiindcă „la Paris totul e foarte scump și pe deasupra prost”, în drum Cioran cumpărând un fileu de vită. După ce a urcat 95 de trepte, „curioasă și conștientă că trăiesc un moment istoric”, Friedgard ajunge la mansarda minusculă în care locuia Cioran cu femeia cu care a trăit toată viața, Simone Boué, al cărei nume îl poate citi pe ușa de la intrare. Se întreabă „ce mină ar face acum madam Boué” însă, din fericire pentru această primă întâlnire, Simone este plecată din Paris. Seara, cu promisiunea de a se întâni a doua zi, se încheie în fața hotelului Saint-Louis unde „Cioran îmi sărută mâna dreaptă. Copleșită îl îmbrățișez și-i ating obrajii cu ai mei.”

Acest moment istoric pentru autoarea cărții, întâlnirea dintre Friedgard și Cioran, nu a scăpat unor detractori care au afirmat că Friedgard este „o femeie frumoasă dar proastă care a abuzat de sentimentele lui Cioran pentru a obține notorietate”[7], iar „pentru mulți admiratori ai lui Cioran publicarea poveștii noastre este ca o palmă”[8] spunea autoarea în același interviu. Revista DER SPIEGEL caracterizează, la apariția cărții, această întâlnire dintre filosof și admiratoarea sa astfel: „maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte, prins în mrejele unei iubiri şi unei drame epistolare în care se întîlnesc scînteierile spiritului cu melancolia bătrîneţii”[9].

În ziua următoare Friedgard se prezintă în casa lui Cioran unde are parte de „o primire excesiv de călduroasă”, remarcând de această dată într-una din camere „un covor balcanic”, iar după cină acesta o conduce din nou la hotel. La despărțire „îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură”, avea să-și amintească Friedgard.

Se pare că la această întâlnire „există o încercare a lui Cioran de a lăsa lucrurile spirituale deoparte și a trece la altele. Friedgard rezistă și nu acceptă”[10]. În Duminica Paștelui (19 aprilie), Cioran îi trimite o scrisoare cu „un puternic efect erotic” pe care Friedgard o consideră „cel mai de preț <bun> al meu, a cărei pierdere ar însemna și stingerea unei importante și poate necunoscute părți din calitățile lui omenești”.

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie <perversă> pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare. (…) În general față de femeile cu care mă simt înrudit spiritual nu am înclinații senzuale. Cu ele prefer să discut în pat despre Lenz.”

Relația dintre Cioran și Friedgard crește în intensitate până în vara anului 1981 când, după întâlnirea de la Soglio, începe să se calmeze, să se liniștească până la stingerea lui din viață, scrisorile, multe dintre ele scrise de Simone, și convorbirile telefonice se răresc; ultimul lucru pe care il scrie apare pe spatele unui plic scris de către Simone în octombrie 1992: „Sunteți prezentă în inima mea”.

Cît de departe a ajuns relația amoroasă în prima ei etapă este destul de greu de precizat. Scriitorul Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard să publice cartea despre Cioran, pe care îl cunoștea foarte bine, dedicându-i un capitol în cartea sa de filosofie Das Untier, considera corespondența dintre cei doi: „un document important și o mărturie extraordinară a caracterului său schimbător între scepticism și obsesie”[11] precizându-i autoarei: „Ați menținut un echilibru între intimitate și discreție. Intimitate: pentru că ați arătat partea pasională și irațională a lui Cioran. Discreție: pentru că nu ați dezvăluit partea referitoare la viața voastră sexuală”[12].

Friedgard avea să mărturisească într-un interviu: „Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relaţia noastră dar dacă totuşi, aceasta s-a întîmplat, a fost şi fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înţeleagă fără echivoc că nu-l mai preţuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situaţia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple...”[13]

„M-ați aruncat în imedeatețea univocă a unei relații fizice când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii <spirituale>” îi spune Friedgard într-o scrisoare.

„Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumătorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajungă în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ce s-a și întîmplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma”[14], spune tranșant Stelian Tănase.

După scrisoarea din Duminica Paștelui relația dintre cei doi se întețește, iar convorbirile telefonice, în care Cioran o aborda cu Grüss Gott (Domnul să te salute), la care se face referire în unele scrisori, sunt tot mai lungi. Efectul scrisorii din Duminica Paștelui a fost devastator pentru Friedgard, care îi cere: „vă rog considerați-mă totuși drept un om care Vă iubește”, unui Cioran care se teme de „decepții viitore și de gelozia teribilă”, posedat de „o veche și nouă prezență: sinuciderea și dumneavoastră”[15], însă „singura speranță pe care o am este aceea că între noi există ceva indestructibil”[16].


La începutul lunii mai (8-10) Cioran merge la Köln, poate cu o speranță ascunsă, pentru a o vizita pe Friedgard care într-o scrisoare anterioară îi spune că „am rupt totul (sau doar întrerupt), sunt incapabilă să mai păstrez relația cu prietenul meu”, și de acolo la Baden-Baden și Lausanne, de unde îi trimite câte o scrisoare. Această vizită, această întâlnire nu-l liniștește pe Cioran, mai degrabă îi sporește suferința, și-i spune că „aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de dumneavoastră” ca imediat să recunoască un gând contrar: „Aș vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită și să plâng toată ziua” fiindcă „Tot ce mă ține departe de dumneavoastră e exil”. În prima scrisoare îi dă o adresă de Poste Restante din Paris unde îi poate trimite scrisorile dacă „ați simți imboldul să-mi faceți bucuria de a-mi scrie lucruri mai personale”. În urma acestei întâlniri Cioran își dă seama că „cercul se îngustează”, că relația lor nu are viitor, că între ei „s-a rupt ceva pentru totdeauna”, că „soluția ar fi renunțarea. Însă eu nu am nici curajul pentru acest lucru, nici dorința”[17].

Friedgard îi întoarce vizita lui Cioran pe la mijlocul lui iunie (17-21, 1981). Acesta o așteaptă la capul peronului din Gara de Nord din Paris, „ca un tablou înrămat (…) într-o atitudine de tragedie antică”. Nici de această dată nu se va întâlni cu „tovarășa lui de viață”, Simone, aceasta fiind plecată în orașul ei pe coasta Atlanticului, unde se va îneca după moartea lui Cioran. Cele câteva zile le-au petrecut vizitând biserici, o expoziție de pictură de Rustin, lungi plimbări de mână sau la braț pe străzile Parisului, la Procope ziua de naștere a Friedgardei și, desigur, Jardin du Luxembourg „cartierul general al lui Cioran de mai bine de patruzeci de ani”. În aceeași gară de sosire a avut loc plecarea la Köln: „O despărțire grea, zguduitoare (…). Scăldată în lacrimi”.

Cu toată această grea despărțire, până la întâlnirea de la Soglio între cei doi au loc schimburi de telefoane și scrisori într-un mod destul de pașnic. „Eu știu că mă gândesc la dumneavoastră, însă trebuie să fac eforturi pentru a mă convinge că și dumneavoastră faceți același lucru față de mine”[18] îi spune Cioran într-una din scrisori simțind poate că relația lor începe să se răcească, iar salvarea ar putea fi „să mor cu dumneavoastră, cu o singură condiție: să ne pună în același sicriu”[19]. Chiar dacă „starea de a fi singur a fost starea mea”, Cioran îi spune Friedgardei: „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită vreodată”. Lui Cioran nu-i mai râmâne decât să se joace cu închipuirea.

Întâlnirea din vara anului 1981, în vacanța pe care și-au petrecut-o la Soglio în Elveția, avea să fie cotitura definitivă în relația dintre Friedgard și Cioran. De această dată Cioran vine însoțit de Simone, „o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi”, cu care Friedgard sintonizează foarte bine și cu care se va împrieteni. Acesta este momentul după care schimbul de scrisori se rărește, iar Friedgard termină prin a le scrie la amândoi. Într-o scrisoare nedatată, imediat după vacanță, Cioran îi spune: „Deși am iubit viața pătimaș, am găsit-o lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens - fără Dumneavoastră”, iar în alta, cu o nuanță de disperare, îi scrie: „Mai bine iadul cu dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil”. Cu fiecare scrisoare pasiunea se transformă în prietenie, conținutul lor făcând tot mai mult referiri la muzică, la cărți…

În aprilie 1982, Friedgard se întâlnește cu Cioran la Paris, pentru a sărbători cei 71 de ani ai acestuia, în același loc ca prima dată când s-au văzut cu un an în urmă. „Ochii lui – obosiți, umezi și triști” avea să remarce Friedgard în acea „dimineață rece și cenușie de aprilie”, iar Cioran avea să-i scrie între disperare și resemnare: „dacă gândurile mele s-ar fi putut transforma pe loc în fapte, Dumneavoastră ați fi azi într-un mormânt și eu la pușcărie...”. Nu-și putea explica în urma unei convorbiri telefonice „cum poate un demon să aibă o voce atât de curată”.

În următorii ani scrisorile lor fac referire mai mult la fapte exterioare, la cărți, la muzică, la călătoriile lui Cioran și la vizitele pe care acesta le primea destul de des. Friedgard îl vizitează în mai multe rânduri la Paris, adesea împreună cu prietenul ei Walter, îi face multe fotografii, dar boala ei rărește și mai mult întâlnirile și scrisorile lor.

O nouă vizită la Paris la cei 80 de ani ai lui și la revelionul 1991/92, după care se așterne tăcerea până în octombrie, când Cioran ține neapărat să-i arate locul lui de veci pe care îl pregătise Simone în cimitirul Montparnasse. Cina în casa lui Cioran încheie această poveste de dragoste. Este ultima discuție la care acesta participă.

În martie 1993, Cioran își rupe piciorul și este internat la spital, iar apoi la căminul Broca, de unde nu avea să mai iasă viu. Ultimele cuvinte coerente și clare pe care i le spune Friedgardei când aceasta îl vizitează la spital: „am fost un mare vânător de fuste”. Bolnav de Alzheimer, Cioran moare în 20 iunie 1995 și este înmormântat după ritualul ortodox. Friedgard încheie cartea astfel: „Viața se poate să nu fie simplă. Dar moartea ar fi putut să fie mai simplă, dacă la un moment dat ne-am fi decis să ne sinucidem. Ăsta e punctul nodal: Când trebuie să fim în stare să o facem? Cioran nu a fost în stare”.

Madrid, 2 februarie, 2020

Cornel Drinovan


[1] Friedgard Thoma, Um nichts in der Welt. Eine liebe von Cioran ed. Weidle, Bonn, 2000.
[2] Friedgard Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, ed. EST- Samuel Tastet Éditeur, 2005. Traducerea Nora Iuga.
[3] Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran: Iubire şi scrisori, România literară, nr. 49, 2001
[4] Toate citatele fără notă de subsol sunt din cartea tradusă în română de Nora Iuga.
[5] José Ignacio Nájera, La amiga alemana de Cioran în https://emcioranbr.org/2019/11/27/amiga-alemana-jose-ignacio-najera/, (trad.mea)
[6] Ibidem
[7] Gian Paolo Grattarola, Intervista a Friedgard Thoma, în http://www.mangialibri.com/interviste/intervista-friedgard-thoma, (trad.mea)
[8] Ibidem
[9] Rodica Binder, O IUBIRE A LUI CIORAN, România literară, nr. 46, 2001, (trad.mea).
[10] José Ignacio Nájera, op.cit.
[11] Gian Paolo Grattarola, op.cit. (trad.mea)
[12] Ibidem
[13] Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma…, op.cit.
[14] Stelian Tănase, Emil Cioran îndrăgostit, https://www.stelian-tanase.ro/emil-cioran-indragostit/
[15] Friedgard Thoma y Emil Cioran, Por nada en el mundo. Un amor de Cioran, Hermida Editores, 2019, Madrid, p.28. Traducción de José R. Hernández Arias. (trad.mea)
[16] Ibidem, p.29.
[17] Ibidem, p.39
[18] Ibidem, p.54
[19] Ibidem, p.56