Despre Fănuș Neagu

Interviu realizat de Constantin Preda

Constantin Preda: Se poate defini poezia?

Fănuș Neagu: Nu. Este o stare de Dumnezeu, este o stare de naștere de îngeri, dacă vrei, o stare de cădere în robia dragostei și de izbucnire a țipatului alb. Nu știu ce-i poezia. Știu că îmi place la nebunie, pot să citesc și sunt fermecat să citesc și, mai ales, am puterea, fără a vrea, să rețîn versuri frumoase. Dar eu, la memoria mea, care era de elefant, când eram mai tânăr, citeam și țineam minte pe dinafară și cartea de telefoane. Puteam să învăț o pagină din cartea de telefoane în șapte sau zece minute. Dar asta mi-a și folosit în viață, mi-a și dăunat. De cifre n-am avut nevoie pentru că n-am avut bani să-i număr. Tabla înmulțirii nici acum n-o știu prea bine, dar nici nu cred că-mi folosea la ceva.
Norocul meu a fost că am prins o perioada foarte zbuciumată și tâmpită a învățământului românesc, când s-au făcut reformele lui Vasilichi (fost ministru, prin ’48), toate de o tâmpenie fără egal, și am trecut prin matematici numai la nivelul clasei a patra – a cincea. Și am țâșnit în alergătorul de cursă lungă, adică am absolvit liceul, dar nu liceul, Școala Normală, că am epuizat formele mijlocii de învățământ fără să știu ceva despre ecuație. Aș fi rămas elev perpetuu, nu puteam eu să salt peste logaritmi și ecuațîi de gradul I, II, III, IV, nu știu câte sunt. În zecimale m-am încurcat toată viață mea și acolo am rămas. Am avut, din punctul de vedere al neghiobiei vieții, acest noroc, să fie bulversat învățământul și să scap de povara matematicilor. În schimb – vezi, toate lucrurile sunt cu dus-întors – pe vremea aceea nu aveam manuale și am avut niște profesori scalâmbi, unii, spre exemplu, la limbi străine, și nu prea am deprins patima asta. Păcat.
Iar dintr-un soi de rezistență al întregii Românii refuzăm noi, toți copiii, să învățăm limba rusă. Învățăm numai „porcarioare” din limba rusă. Azi, îmi pare rău că nu-i pot citi pe Dostoievski, Tolstoi sau Pușkin în original. Vezi, ocupantul sovietic sadise în noi atâta furie, încât s-a întors nu numai împotriva lui ura, ci și împotriva noastră, neinvatand o limba destul de frumoasă.

Constantin Preda: Sau pe Esenin!

Fănuș Neagu: Dar câți scriitori ruși mari nu sunt.

Constantin Preda: Ce părere aveți de Isadora Duncan?

Fănuș Neagu: Isadora Duncan, păi, asta a fost dansatoare și era iubirea lui. (Esenin, n.r.)

Constantin Preda: Iubirea viețîi lui.

Fănuș Neagu: Iubirea asta între două genii, între doi nebuni. Nu se poate explica, nu se poate calcula și nu poate fi înghițită de nici un tipar. Geniile au frenezie, au fiori, au iad.

Constantin Preda: Cum a murit, de fapt, Esenin?… Și-a tăiat venele?

Fănuș Neagu: Acum am recitit, anul asta, și pe urmă am și primit niște noi informațîi, că n-a izbutit să moară din tăierea venelor, ci s-a spânzurat.

Constantin Preda: A mai avut putere să se spânzure?

Fănuș Neagu: Da. Așa se pronunță un scriitor sovietic care a ajuns până în zilele noastre și l-a cunoscut bine pe Esenin.

Constantin Preda: Și moartea ei, la scurtă vreme, parcă a fost un blestem!

Fănuș Neagu: Moartea ei a fost accidentul nemerniciei. Știu eu, parcă frumusețea ei vine și din moartea aceasta nesocotită.

Constantin Preda: A amândurora?

Fănuș Neagu: Nu. Păi, se despărțiseră. Fiecare a avut destinul lui tragic și în vâltoarea unei revoluții când se răsturnau axele Pământului.

Constantin Preda: Și ei aveau timp de iubire.

Fănuș Neagu: Găsiseră puțin timp de iubire, dar și de risipire, de destrămare. Că s-au destrămat. Păcat!

Iubirea este atunci când îți pierzi capul, împrumuți unul și îl pierzi și pe ăla

Constantin Preda: Ce șțiți despre Natalia Negru?

Fănuș Neagu: Natalia Negru, prin ’50 și ceva, era o bătrânică. Avea vreo 80 de ani. O vizita Mihu Dragomir. Stătea la Tecuci.

Constantin Preda: Ați prins-o?

Fănuș Neagu: Da. După fotografii, îmi dau seama că a fost una dintre frumusețile epocii.

Constantin Preda: Ochii cum îi avea?

Fănuș Neagu: Negri și mari. Uriași. Așa, parcă erau niște eleștee de asfințit, nu de zări. Eleștee în asfințit. Apele crepusculului. O femeie blestemată, damnată. Din cauza ei s-au sinucis St. O. Iosif și Dimitrie Anghel. Radu Tudoran îmi povestea că era una dintre femeile după care îți suceai capul și rămâneai cu el întors.

Constantin Preda: Care este femeia fatală a viețîi dumneavoastră?

Fănuș Neagu: N-am avut femei fatale. Am avut iubiri năprasnice și depărtări, asemenea. Auzi, femei fatale! Pot să vorbesc eu, după aproape 50 de ani de căsătorie, de femei fatale! Mă, Costică, femeile fatale nu se povestesc. Se imprimă în istoria sentimentală a fiecărui om și sunt duse dincolo de mormânt, majoritatea necunoscute. Cele care se fac cunoscute, ori au fost ele prea nebune, ori cei care s-au destăinuit, prea nătângi. Femeia fatală funcționează mai mult ca idee până nu te lovești de ea. Atunci funcționează ca fulger, trăsnet, descărcările nebuniei. E bine să nu le întâlnești.

Constantin Preda: Și, deci, nu ne spuneți care e marea iubire a viețîi dumneavoastră? Întâia iubire?

Fănuș Neagu: Întâia iubire, când eram elev la școală. Ciupeam de funduleț câte o colegă, pe la școala primară. Astea-s iubiri?

Constantin Preda: Ați fost îndrăgostit, cumva, de învățătoare?

Fănuș Neagu: Nu. Am avut o învățătoare bătrână și urâtă. Am avut însă patima să iubesc învățătorii. Ca orice copil de la țară, iubeam gârla, mânjii, pepenii, cireșîi. Altă dragoste aveam eu în copilărie. Aceea de a fugi spre munți, să văd cerul. Să văd munții.

Constantin Preda: Dumneavoastră, om de câmpie?

Fănuș Neagu: Da.

Constantin Preda: Și când i-ați văzut întâia oară?

Fănuș Neagu: Păi, prima oară m-am urcat în tren la 11 ani. Și tot atunci am văzut munțîi în depărtare. Când i-am cunoscut, m-am îndrăgostit de ei. Eu sunt îndrăgostit mai ales de zona Sinaia-Predeal, adică de Bucegi sunt îndrăgostit. Îi cunosc și pe ceilalți, dar nu i-am străbătut cu pasul. Nu sunt un drumeț, cu picioarele mele. Apelez la tehnica secolului XX. Mai puțîn, de la un timp, apelez la avion. M-a luat frica, spre bătrânețe, de avion. Când eram tânăr, nu prea o aveam.

Constantin Preda: Claustrofobie?

Fănuș Neagu: Nu din cauza claustrofobiei. Mi-e teamă de prăbușire.

Constantin Preda: De prăbușire?

Fănuș Neagu: Da, cu toate că bietul Teașcă, fostul antrenor de fotbal, Dumnezeu să-l ierte, spunea: „Băi, dacă mergi cu avionul, e loc în coadă, că n-am văzut niciodată un avion căzând în coadă”.

Constantin Preda: Ce este iubirea, domnule Fănuș?

Fănuș Neagu: Atunci când îți pierzi capul, mai împrumuți unul și îl pierzi și pe ăla. Și când îl regăsești, nu ești tu. Și ai vrea să fie ea în locul tău și totdeauna știi, chiar dacă nu se întâmplă, că ea a plecat cu alții și e cu alții. Și iubirea e o lungă stare de gelozie, și de turbulență, și de nefericire. Iubirea e frumoasă numai după ce ai traversat-o.

Constantin Preda: Și ai scăpat cu viață.

Fănuș Neagu: Și ai scăpat cu viață. Da.

Constantin Preda: Și visul?

Fănuș Neagu: Visul, eu cred că vorbim prea mult despre vis.

Constantin Preda: E o lume paralelă?

Fănuș Neagu: Nu cred. E speranța noastră de a fi singuri și linișțiți. Și credința, dar foarte subțire, destul de firavă, de a ajunge unde sperăm că vom ajunge.

Constantin Preda: Și faptul că acolo, în vis, ne întâlnim cu oameni dragi, pe care i-am pierdut, care au murit, ce înseamnă asta?

Fănuș Neagu: Nu știu, nu pot să-ți spun, mi-ar trebui un tălmăcitor de vise. Cred că din prea marea noastră iubire de familie și de prieteni îi visăm mereu. Și parcă avem remușcări că i-am pierdut prea repede, fără a fi vinovați.


Nu oamenii politici i-au distrus pe scriitori, astăzi. Scriitorii se distrug ei

Constantin Preda: Ați trăit, vreodată, în copilărie, cumplitul sentiment că vă veți pierde părinții, că vor muri de tineri?

Fănuș Neagu: Întotdeauna am umblat prin lume cu teama asta și, din nefericire, i-am și pierdut. Am pierdut și părinții, și mulți frați.

Constantin Preda: Considerați că ați pierdut deja legătura cu rădăcinile, cu pământul?

Fănuș Neagu: Nu. Eu mă întorc mereu acasă, în satul meu, la Grădiștea Brăilei. Mă întorc mereu acolo, în Bărăgan, chiar dacă nu mai am legături. Satul este însă pustiitor de mic.

........................................................................................................................................

Scrisoare trimisă de pe patul de spital de Fănuș Neagu lui Marius Tucă:

„Draga Marius Tucă, În numele amiciției ce ne leaga, te rog să inserezi în Jurnalul National aceste rânduri adresate multor ziariști sau reporteri din mass-media centrală, tineri sau mai putin tineri, dar toți de o seamă cu barbaria. O fac atât în numele meu, cât și al unor prieteni ca Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu și Ștefan Iordache, hărțuiți, ca și mine, cu nerușinare tenace, de niște condeie butucănoase”, își începea scriitorul mesajul.
„Vă e foame de moarte de ne căutați prin toate spitalele?Așteptați-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire. Cei care nu mă credeți, puneți mâna pe o lamă și ascuțiți-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără sa se fi născut”, continuă acesta.
Artistul continuă: „Da, sunt bolnav – cancer de prostată cu diseminări – mă tratez la Spitalul Elias (mă opresc să fac o plecăciune în fața medicilor, asistentelor, infirmierelor și tuturor slujitorilor acestui spital pentru imensa lor dragoste de oameni) și nu doresc altceva decât să mă lasați în pace cu nenorocul, suferința, spaimele și sperantele mele. Eu știu să îndur, vârsta m-a învățat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziți când mă îngropați a doua oara în decurs de șase luni. Vă întreb: o faceți din pustiu sufletesc sau din cea mai elementară lipsă de conștiință profesională? Apoi, ce bucurie vă trezește suferința altora? Și, mai ales, pentru ce ne vreți dincolo de dincolo? Literatură nu citiți, prin urmare nici cărțile mele, la film nu mergeți, la teatru nici atât. Îmi închipui cu toată sinceritatea ca nici de urât nu ne urâti. Atunci nu încape decât o singura explicație: sunteți mânați cu biciul de patronii voștri să aduceți știri ce să sature așteptările unui public, de voi înșivă format metodic, de-a lungul timpului, ca amator de telenovele imbecile, senzaționalism ieftin, erotism vulgar etc”.
„Aș mai avea destule să vă spun, dar mă opresc aici, încheind cu fraza unui mare scriitor rus (voi, se înțelege, ați fi vrut să fie unul american, dar n-am ce face): «Urât mai trăiți, domnilor!»”,și-a încheiat Fănuș Neagu scrisoarea.

...................................................................................................................

Leon ARMEANCA depsre Fănuș Neagu

Motto: ”Realist şi fantast, sobru şi colorat, calm şi violent, delicat şi brutal, Fănuş Neagu e un povestitor exemplar, cu un excepţional simţ al limbii.”(Al.Piru)

În urmă cu 5 ani, la 24 mai 2011, literatura romană a devenit mai săracă, prin încetarea din viaţa, la Spitalul Elias din capitală, la vârsta de 70 de ani, a marelui scriitor român Fănuş Neagu.
Un nume de prim rang al literaturii noastre, ca prozator, dramaturg, publicist şi mai apoi academician, Fănuş Neagu este o strălucită personalitate culturală a lumii româneşti.
De un farmec şi pitoresc aparte, el a creat o operă de mare originalitate, cu o identitate stilistică şi estetică specială, cu un spirit fabulos şi impetuos, activ pe fronturile vieţii literare, jurnalistice, publice şi sociale.
Născut la 5 aprilie 1932, la Grădiştea de Sus (jud Brăila), într-o familie de oameni cu respect pentru ştiinţă de carte şi cultura, academicianul a urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi şi ale Şcolii Pedagogice „Costache Negri” din Galaţi, apoi ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu „(unde a fost coleg de generaţie cu poetul Nicolae Labis) şi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
După terminarea studiilor, timp de un an a fost profesor la Şcoala Generală din comuna gălăţeana Largul, după care şi-a început cariera jurnalistică la ziarul „Scânteia Tineretului”, ca redactor, şi în continuare ca director al revistei” Tara”.
O bună vreme, între anii 1993 – 1996 a fost directorul Teatrului Naţional „I.L. Caragiale „din Bucureşti, după care împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea a reluat apariţia revistei „Literatorul”.
Încă de pe băncile liceului, pasionat al condeiului, Fănuş Neagu şi-a început activitatea literară, publicând, în 1954, povestirea „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor”.
Debutul editorial şi l-a făcut în 1959, cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, reeditat în 1964, cu titlul „Cantonul părăsit”, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor.
Primit bine de critică şi cu succes deosebit la admiratori şi cititori, un autor prolific publică mai multe volume de schiţe, povestiri şi nuvele, din care reamintim câteva : „Dincolo de nisipuri „(1962), „Caii albi din oraşul Bucureşti „(1967), „În văpaia lunii „(1971), „Fântână „(1974), „Povestiri din drumul Brailei „(1989), „O corabie spre Bethleem „(1997).
Primul său roman memorabil, „Îngerul a strigat”, i-a apărut în anul 1968, după care a urmat „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”(1976), „Scaunul singurătăţii”(1987), „Tara hoţilor de cai „(1991) şi „Amantul marii doamne Dracula” (2001).Publicistica lui o regăsim în volume precum „Cronici de carnaval „(1972),”Cronici afurisite „(1977), „Cartea cu prieteni „(1979), „Insomnii de mătase „(1981), „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj „(1987), ca şi în multe povestiri şi cronici sportive apărute în diverse ziare şi reviste din timpul vieţii sale.
Încercându-şi talentul cu mult succes şi în dramaturgie, a scris şi câteva piese de teatru :” Echipa de zgomote „(1970), „Scoică de lemn „(1981), „Casa de la miezul nopţii” (1994), „Nălucă”(1997).
Mult gustate de cititori, unele dintre cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională.
Autentic creator de limba şi înzestrat cu un talent de excepţie, autorul a fost distins cu diverse Premii ale Uniunii Scriitorilor în anii 1964, 1968, 1970, 1988.
Pentru merite deosebite, în anul 1993, a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi Membru titular din anul 2001.
Prin vastă şi întreaga sa creaţie literară, artistul Fănuş Neagu rămâne unul dintre prozatorii reprezentativi pentru istoria culturii şi literaturii romane contemporane.

Leon ARMEANCA

.......................................................................................................................

Scrisorile lui George Stanca. Memento Mori - Fănuş Neagu

„Mâine se împlinesc 5 ani de când s-a dus. Habar nu aveţi cu cine aţi fost contemporani! Toate posturile Televiziunii Naţionale dau de câte două ori piesa-tv “Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Omagiu mai pios nu se putea. Bravo, Vechilor din TVR! “Frumoşii nebuni”…- atmosferă eliadescă, balcanică, în care personajele comunică în metafore. Cum ar trebui să o facă poporul, dintr-un vis mai vechi al lui. Ce frumos ar fi să vorbim un limbaj-metaforă precum acela al lui Fănuş. Fără incantaţiile hindo-manelofone de azi, ale contemporanilor conlocuitori… sonoritate asimilată, regretabil şi rapid de Pulime. Multă…
Romanul omonim a fost construit pe baza personajelor de succes ale anilor ‘60-’70. Dictonul: “dai cu picioru-n minge şi cânţi la ghitară, ai succes. Fotbalistul şi Cântăreţul. Cornel Dinu şi Dan Spătaru… Piesa TV fu adaptată post-90…cu o acuitate remarcabilă. Din păcate, noi vorbitorii de limbă română “veche”, aspiranţi firavi la limbajul de metaforă fănuşiană, constatăm o degradare îngrijorătoare a sonorităţii//melodicităţii//cantabilităţii limbii spre guturalul hindus şi trivialul gitano-mahalagesc. Din păcate spre fine, nea Fane a stat mult în spital. Primea vizite, făcea conversaţie. Am avut laşitatea să nu-l mai văd cum se subţiază. Vorbeam la telefon. Ca să nu mă surprindă apoi, când am venit de la Iaşi direct la priveghi, noaptea. Şi, am văzut un coşciug… de copil. Ca la Amza Pellea. Era vegheat de Cornel Dinu. Aşa am rămas cu imaginea masivului, guralivului, analcidului, neiertătorului, dar tandrului Fănuş. Cu plecarea lui, Olimpul Prozei a cam sărăcit. Rămaseră câţiva. DR, Buzura, Breban…
Mie, nea Fane, îmi lipseşte enorm. Nu cinci, parcă 50 de ani au trecut… El, insul direct, brutal, intempestiv, de umor şi imaginaţie…plin de viaţă, neiertător cu prefăcuţii şi fiţoşii. Pe lângă o operă care a revoluţionat limba, a lăsat//lansat locul de Regină Ei, Metaforei. A încoronat-o. Plus multe poveşti. Anecdote. Legende. Un mare Comesean, El, Fănuş… avea casa în spatele Ambasadei sovietice. O minge-n curte…capete blonde de copii au apărut…”Nenea, ne aruncaţi mingea, or ne lăsaţi s-o luăm?” “- Staţi acolo, v-o dau eu! Că, voi când intraţi undeva nu mai plecaţi cu anii!”
Ăsta era Fănuş. Nea Fane al meu…”

George Stanca

surse: https://revistatango.ro/fanus-neagu-n-am-facut-dragoste-pe-zapada-1267
https://www.click.ro/vedete/scrisorile-lui-stanca/scrisorile-lui-stanca-memento-mori-fanus-neagu