Dan Puric - Despre omul frumos (fragment)

Frumosul, pe care l-am învăţat până să ajung la frumuseţea Sfântului, a fost frumuseţea mamei, frumuseţea maternă, frumuseţea feminină care desmărgineşte bărbatul din stupiditate. Deci, după nouă luni de armată, arătam aşa, eram un stavrid. Şi după nouă luni, în unitatea aia militară unde şi musca zbura aşa, zuuum, zuuum, drept. Că era supraeducaţie. Adică era şcoală din aceea specială de castrare şi de imbecilizare totală a poporului român. Şi a venit inspecţie de la ministerul apărării naţionale cu vreo 10-15 generali, 300 de colonei, i-a băgat în casa de cultură, acolo, ştiţi ce însemna asta pentru un biet soldat? Copacul mai mişca, dar tu nu. Erai congelat de frică, aveai sentimentul că te-ai născut în poziţia de drepţi. Ei, atunci în clipa aia, a găsit mama să-şi viziteze copilul. Mama mea era femeia absolută, avea o feminitate puternică, moştenită de la bunica, care mă muta din şcoală în şcoală în fiecare an, de pe o hartă a ei unde încerca să găsească perfecţiunea în învăţământ. Şi astfel, Dan Puric a schimbat în opt ani douăsprezece şcoli. Cu aceeaşi grabă cu care traversam Bucureştiul în lung şi în lat ca să ajung la şcoală, mă îndreptam acum prin unitatea militară spre punctul control unde mă aştepta mama. Eram singura fiinţă din unitate care mai mişca, pentru că în rest toţi executau poziţia de drepţi, de la soldaţi la femeia de servici, până la copaci. — Soldat, prezintă-te, că a venit maică-ta să te vadă, dar nu poate să intre în unitate, schimbaţi acolo două vorbe şi marş înapoi pe sector. Marş, că noi eram ca nişte animale. Eu nici unui câine nu-i spun marş, dar aşa era şcoala de educaţie socialistă: ni se spunea marş şi răspundeam cu ordonaţi. Mama mea, care era o bombă din toate punctele de vedere, a vorbit cu plutonierul şi când m-a văzut şi aşa descompus de muncă şi de nu mai ştiu ce, a zis:

— Ăsta e copilul meu? Nenorocitule! 

Pac cu poşetă-n cap. Lui i-a căzut chipiul, nu-i venea să creadă! 

— N-aveţi voie… 

— Cum să nu intru, măi nenorocitule, mi l-aţi făcut în ultimul hal! Vi l-am dat gras şi mi l-aţi făcut schelet! Vino puiul mamii, şi m-a luat de mână. 

M-a şi umilit, că aveam 19 ani, soldatul ţării era puiul mamii. M-a nenorocit, domnule, era o catastrofă. Şi acela nu şi-a revenit, cu chipiul, plutonierul după ea prin curte. Aţi văzut o cloşcă care bate-n cap o gâscă? Pac, o poşetă în capul plutonierului. 

— Du-te de aici, pleacă nenorocitule, şi aşa cu poşeta în capul plutonierului, am ajuns la comandament, la statul major, acolo unde erau generalii comasaţi în biroul mare al comandantului. Şi când a ieşit în poartă, acolo, colonelul de serviciu a zis: 

— Ce se întâmplă? Staţi aici, nu vă mişcaţi. 

— Mă opreşti în uşă, sunt ţintă de artilerie? M-ai făcut ţintă de artilerie? a zis mama trăgându-i o poşetă în cap şi ăstuia. 

Mărăşeştiul feminin începuse, iar domnul colonel nu fusese antrenat să înfrunte un asemenea inamic. — Tovarăşe colonel, permiteţi-mi să raportez…, zic eu. 

— Ce să raportezi, dragă? a strigat mama deschizând uşa. 

Şi ce-mi văd ochii? La o hartă mare, cu becuri aprinse, în picioare, stăteau zece generali studiind strategia de atac a Pactului de la Varşovia. Asta a fost ultima imagine pe care am văzut-o. După o oră am fost chemat la comandant. Eu eram speriat de moarte şi-mi ziceam: Dumnezeule, dacă mă bagă ăştia la arest… Deci mă îndreptam spre uşa comandantului ca la eşafod. M-a chemat, colonelul mi-a spus: stai aici, şi-a apăsat pe butoane din acestea ultrasecrete… Ce erau pe atunci. S-a deschis uşa. Ce-am văzut era o imagine fabuloasă. Becurile erau stinse la hartă, generalii erau deschişi toţi la cravată, aşezaţi în jurul mamei, iar mama le ghicea la toţi în cafea. Era un moment genial. 

— Aveţi într-o mare adunare o vulpe care vă pândeşte…, zicea mama. 

Ăia erau terminaţi. 

— Vă cade la drum lung de seară o ghindă în aşternut… Vă rog să vă puneţi o dorinţă şi să apăsaţi pe fundul ceştii cu degetul mare. 

Ii vedeai cum se înmuiaseră toţi. Locotenent generalul o întrebă: 

— Unde? Aici? 

— Aici, îi zice mama. 

Şi îl vedeam pe general cum îşi trimite în fundul ceştii degetul cel mare, ca un obuz de artilerie. 

— Da, aşa, confirmă mama. 

Avea opt ceşti de cafele, deci statul major era în mâna ei, ăia transpiraţi, cu batiste, o înconjuraseră din toate părţile. Tratatul de la Varşovia devenise mama. Acolo să vedeţi ofensiva feminităţii. Tratatul era Atacul / Cafelei, atac erotic. 

— Doamnă, nu vă uitaţi şi în cafeaua mea? Întrebă un alt general. 

— Aşteptaţi vă rog!… Staţi cu degetul în sus!… ordonă mama cu autoritate. 

Toţi generalii stăteau cu degetu-n sus, de parcă luau direcţia vântului'.'Şi mă uitam, Doamne, câtă ordine masculină militară făcută pulbere, zob, de ceea ce dă Bunul Dumnezeu. Le vorbea despre dragoste şi cred că toţi erau nefericiţi de se băgaseră toţi în cafea – toate gradele şi carierele erau în ceaşca aia penibilă. Era o stupiditate. La un moment dat, mamei i-a căzut batista pe jos, ghicise deja la opt generali, şi toţi după batistă, vuum! Şi mama zice: 

— Vai, dragă, parcă voi toţi sunteţi Othello şi eu Desdemona. 

Deci asta este puterea feminităţii, când taina ei îngenunchează stupiditatea masculină. Aşa aş îngenunchea eu toate armatele lumii, vă daţi seama? Un cretinism mondial: Varşovia se bătea cu NATO. Acum este alt cretinism mondial, NATO se bate cu nu ştiu cine. Cât de stupidă este ordinea făcută de om şi cât de frumoasă este viaţa făcută de Dumnezeu! Mama apoi, ca o matroană romană, s-a întors către comandant şi a spus: 

— Eu vi l-am dat gras şi l-aţi făcut o aşchie!… E posibil, domnule general?! 

A doua zi s-au apucat să mă îngraşe ca pe un clapon. Era colosal! Dar nu asta a fost victoria. Victorie importantă a fost aceea a feminităţii asupra stupidităţii umane. Şi atunci am înţeles ce poate să facă o femeie. Nu numai un război în Troia, ci şi o pace cu Lumea. Tratatul de la Varşovia căzuse, iar NATO devenise inutil. Generalii dezertaseră pentru o cauză mult mai bună. Mama reuşise să-i dezarmeze prin dragoste.

Dan Puric, fragment din Despre omul frumos