Dan Puric - Despre omul frumos

Aveam doar șapte anișori, când bunicul meu îmi deschide într-o dimineață ușa și-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îți dau o fisă, să dai un telefon. Du-te și cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!
Și astfel, m-am pomenit alergând cu pașii mei micuți prin ploaie, încercând să întrec moartea, care amenința viața bunicului meu, și să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aș fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon și pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Țineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viață a bunicui meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.
- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniți de urgență! Moare bunicul!
- Câți ani are bunicul?
- 76, zic, și telefonul s-a închis...
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar bunicul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă și, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele și-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câți ani are bunicul tău, mă?
-18 ani, am răspuns.
Și de data asta am închis eu telefonul. Acum, pașii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am mințit, dar există și minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
Am mințit, dar am făcut-o ca să-mi salvez bunicul. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioși să vadă cum arată un bunic de 18 ani.
Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuț, ușor răvășit, târând după el o tristețe. Bunicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvășit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea și, cu ochii concentrați pe tensiometru, spuse în șoaptă:
- M-a părăsit iubita.
Și eu asistam la schimbul asta: tensiunea bunicului meu scădea și creștea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum bunicul meu, din bolnav, se transformă în doctor, iar doctorul se transformă în pacient.
- Doișpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a bunicului meu).
- Nu trebuie să suferiți atâta, îi spune bunicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Și bunicul începea să-l ocrotească.
Și eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Și astfel, la sfârșitul acestui consult reciproc, bunicul se simțea bine, iar doctorul avea sufletul liniștit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămâna, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-și ia doza de frumusețe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el țâșnește, în aparență, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru ține, este izbăvitor și-ți persistă în suflet toată viață, ca o icoană.

Dan Puric, "Despre Omul Frumos"