Sânzienele
Un tărâm magic, al zânelor, al ielelor, se deschide în noaptea din 23 spre 24 iunie când acestea coboară pe pămînt. Sânzienele, așa cum sunt numite, sunt ființe extraordinar de frumoase, zâne ale câmpului care apar pe pământ, se prind în horă, cântă și dansează. Se spune că în această noapte plantele și florile prind proprietăți miraculoase, ele fiind folosite apoi în tratarea diferitelor afecțiuni. Această credință populară a dus la obiceiuri și tradiții diferite în funcție de fiecare zonă, sărbătoarea fiind una a iubirii și fertilității. Astfel, fetele împletesc coronițe din flori de sânziene pe care apoi le aruncă peste casă, iar dacă rămân agățate de acoperiș, e semn că va avea loc o nuntă. Deasemeni, fetele pun sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul.
Dansul special jucat în aceste zile se numește Drăgaica. El se execută cu sărituri în formă de cruce și îmbrățișări, iar oamenii împart mere, cireșe, pui de găină, ca semn al dărniciei și al agoniselii de până atunci și pentru a fi în continuare casa lor îmbelșugată. Se alege fata cea mai frumoasă și bună la suflet dintr-un grup de șapte fete din sat. Aceasta este împodobită cu spice de grâu, iar celelate se îmbracă în alb, apoi alaiul merge prin sat și la fiecare răscruce de drumuri se prind în horă. Un alt obicei este scăldatul în ape curgătoare spunându-se că astfel trupul se va vindeca de boli.
Sărbătoarea Sânzienelor mai este numită și Amuțitul cucului, deoarece această pasăre cântă doar trei luni pe ani, oprindu-se chiar pe 24 iunie. Dacă el încetează a cânta înaintea acestei zile, se spune că vara va fi secetoasă.
În alte zone, noaptea se aprind focuri, iar oamenii merg cu făclii aprinse în jurul caselor și ogoarelor pentru a fi binecuvântați cu belșug și a fi feriți de boli. Băieții aruncă cununi de sânziene în curțile fetelor de măritat.
Credința populară spune că în această noapte se deschid cerurile și lumea pământească vine în contact cu lumea de dincolo, astfel încât de Sânziene oamenii își pomenesc morții.
Noaptea care precede sărbătoarea este considerată magică, o noapte în care totul este posibil, dar nu trebuie uitat că așa cum apar forțele binelui, sunt prezente și cele ale răului. Oamenii aprind focuri pe câmp, aruncă în ele substante puternic mirositoare, cântă din bucium și strigă pentru a îndepărta spiritele malefice.
Ia
Tot de Sânziene se sărbătorește și ia românească, această parte importantă a portului popular încă din vremea tracilor, geților și dacilor, ea apărând pe Columna lui Traian și monumentul de la Adamclisi, fiind menționată și în documentele referitoare la perioada culturii Cucuteni.
La început era realizată de către femei, în timpul sezătorilor, materialele folosite fiind inul, cânepa, lâna, borangicul și mătasea, ulterior și bumbacul tors la fuior, fiind diferită în funcție de zonă, dar având elemente care-i reflectă unitatea, cum ar fi croiala în formă de cruce, simbolul solar stilizat, poziționat central. Tipul de deschidere la gât și modul de lucru al mânecilor diferă în funcție de zonă, unele fiind încrețite, altele închizându-se cu nasturi sau cu șnururi. O ie autentică nu este terminată, deoarece credința oamenilor de la sat este că perfecțiunea aparține Domnului, nu omului.
Pânza pentru ie se țese la războiul cu două ițe, urmând a fi cusută și ornamentată. Punctele de cusătură sunt transmise din generație în generație, la fel și modul de ornamentare specific fiecărei zone, folosindu-se mulineuri, fluturi și mărgele, fir de borangic sau de mătase, vopsit în mod tradițional cu plante, frunze de măr pădureț, de nuc, flori de nalbă, zeamă de varză, oțet, sare. Natura este aliat în crearea iei, ea fiind reflectată și în ornamentele bogate, de o coloristică vie. În funcție de aceste ornamente, pânza este mai subțire sau mai groasă pentru a putea susține greutatea motivelor bogate. Punctele de cusătură sunt atât de complexe și multiple încât realizarea unei ii este o adevărată artă. Culorile folosite pentru ornamente nu erau aleatorii, astfel fetițele și tinerele purtau ii brodate cu auriu și portocaliu, cu albastru purtau femeile cu copii, cele recent căsătorite purtau ii brodate cu roșu, iar albastru închis și negru purtau femeile văduve. Roșul îmbinat cu galben și negru este folosit pentru femeile în vârstă. Iată că ia nu este doar un obiect vestimentar. Deasemeni, se poate înțelege din ce zonă este femeia care o poartă în funcție de motivele ornamentale. Astfel, în Muntenia, cromatica iei este monocromă, în Dobrogea se combină roșu cu negru, motivele completându-se cu lănțișorul cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturii așezați în solz de pește. În zona Sucevei culoarea roșie se combină cu verde, bleu și mărgeluțe viu colorate, pe când în Ilfov coloristica este caldă, realizată cu nunațe de roșu, galben și ocru, iar în zona Vlașca culorile sunt vesele, luminoase, folosindu-se alături de roșu închis, verde kaki, verde măsliniu, galbenul de culoarea ceaiului realizat din foile de ceapă. În Dolj ia este lungă, largă și elegantă, culorile fiind luminate de auriul firului metalic, iar în Gorj, culorile închise sunt armonizate cu galben, mov, roz.
Motivele ornamentale demonstrează uniunea săteanului cu natura. Fie că sunt geometrice sau florale, că reflectă animalele sau simboluri cosmice, au menirea de a feri de rele și semnifică statutul social, marital, zona de proveniență. Cel mai des întânim spirala și crucea. Spirala este semnul universal al vieții, al energiei, reprezintă eterniatea, fiind și un semn dual: masculin-feminin, întuneric-lumină. Croiala iei este realizată în formă de cruce arătând astfel credința omului în Dumnezeu. Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape, pe când cele verticale, viața. Liniile ondulate reprezintă apa și purificarea, pe când copacul și ramurile simbolizează renașterea, regenerarea, fiind totodată și liantul dintre pământ și cer. Romburile, dreptunghiurile, pătratele, liniile frânte exprimă universul în care femeia trăiește și muncește. Cele mai vechi simboluri sunt coarnele de cerb, ele reprezentând puterea, vitalitatea, iar Soarele, folosit fie prin forme stilizate, geometrice, ori prin floarea-soarelui, demonstrează legătura omului cu divinitatea. Multe motive ornamentale redau regnul vegetal, indispensabil omului înfrățit dintotdeauna cu natura: plante, frunze, flori, spicul de grâu, strugurele, afina. Se întâlnesc și motive realiste care redau forme cerești, cum ar fi stelele, soarele sau fulgerele reprezentate prin linii în zig-zag.
Frumusețea iei românești a devenit cunoscută peste tot în lume, impresionând pictori renumiți care au imortalizat-o pe pânză, cum ar fi cunoscutul tablou La blouse roumaine, pictat de Henri Matisse în 1934, ori tablourile pictate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza. Celebri designeri internaționali au integrat ia românească în colecțiile lor, Yves Saint Laurant dedicându-i o întreagă colecție, aceasta fiind ulterior sursa de inspirație și pentru alți creatori de modă.
Dar marea iubire a reginei Maria pentru de costumul popular românesc nu poate fi uitată, ea alcătuindu-și garderoba în funcție de ii, purtând cu mândrie, chiar și la serate, cămăși brodate cu motive tradițional, văluri înflorate și fote. A fost fotografiată, pictată în portul românesc pe care l-a admirat și al cărei ambasadoare de suflet a fost. Să nu uităm nici pe Maria Tănase care urca pe scenă purtând ia românească, nici faptul că vedete de renume internațional s-au fotografiat purtând „la blouse roumaine” cu mândrie.
Din lada bunicii sau a străbunicii, ori din satele ascunse în inima munților sau răzlețite pe câmpiile aurii, ia poartă cu sine o încărcătură istorică și culturală, este un salt înapoi în timp până la strămoșii noștri, o moștenire spirituală a ceea ce am fost și suntem, liantul omului cu divinitatea prin credință.
Copilăria și poveștile
Toți copiii pornesc în viață însoțiți de poveștile rostite de părinți. Fie că sunt spuse la culcare în lumina caldă a apusului, ori ziua, ele sunt izvor de bucurie și imaginație. Povești cu zâne, Feți Frumoși vin să încânte copilul dornic de cunoaștere, de frumos. Albă ca zăpada, piticii, Cenușăreasa, Hans și Gretel, prințese fermecate, Rapunzel, Scufița Roșie vin să deschidă larg porțile unei lumi fantastice care ghidează primii pași ai puiului de om spre a fi mai bun, mai generos și înțelegător față de ceilalți. Binele este evidențiat la finalul poveștilor când răul este înfrânt și totul se termină cu „am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea”. Cât de dornici sunt de povești copiii noștri, cu câtă bucurie ne întoarcem și noi la ele, redevenind copiii de altădată.
Ne naștem cu o afinitate poetică de a privi lumea din jurul nostru. Dar o pierdem pe parcurs pentru că uităm s-o folosim, să ne lăsăm purtați de imaginație și percepem totul în modul realistic impus de societate. Uităm că soarele poate zâmbi, că ploaia ne mângăie cu lacrimile ei, că arborii respiră și ne vorbesc dacă știm și vrem să-i ascultăm, că păsările ne cântă pentru a ne bucura auzul, că florile poartă în ele câte o mică Degețica. De câte ori copiii nu ne-au surprins cu întrebări pe care noi nu ni le-am pus, dar atât de firești? De ce am uitat să fim copii? Marele pictor Pablo Picasso a înțeles un lucru esențial: că lumea privită prin ochii de copil este lumea adevărată și s-a luptat ani de zile să redevină copil în pictură. „Cel mai greu este să pictezi ca un copil” a declarat el. Pentru că un copil vede mai mult , vede ce este ascuns exteriorului, el ajunge în profunzime prin gândirea simplă, inocentă. Convinsă că nevoia de a rămâne copil este o necesitate pentru a fi mai buni am scris cândva o serie de poezii pe care am realizat-o ca niște pași ascendenți pe un portativ imaginar, al notelor muzicale. Pornind de la Do de jos am ajuns la Do de sus, trecând prin fazele transformării personalității de-a lungul trecerii prin viață. Nu întâmplător, ultima poezie, cea dedicată notei Do de sus este o poezie pentru copiii din noi, pentru că astfel mi-aș dori ca fiecare om să se redescopere, să redevină spiritul luminos și inocent care a fost. Acel copil nu a plecat, el doarme și visează frumos la adăpostul poveștilor de altădată.
Un tărâm magic, al zânelor, al ielelor, se deschide în noaptea din 23 spre 24 iunie când acestea coboară pe pămînt. Sânzienele, așa cum sunt numite, sunt ființe extraordinar de frumoase, zâne ale câmpului care apar pe pământ, se prind în horă, cântă și dansează. Se spune că în această noapte plantele și florile prind proprietăți miraculoase, ele fiind folosite apoi în tratarea diferitelor afecțiuni. Această credință populară a dus la obiceiuri și tradiții diferite în funcție de fiecare zonă, sărbătoarea fiind una a iubirii și fertilității. Astfel, fetele împletesc coronițe din flori de sânziene pe care apoi le aruncă peste casă, iar dacă rămân agățate de acoperiș, e semn că va avea loc o nuntă. Deasemeni, fetele pun sub pernă flori de sânziene pentru a-și visa ursitul.
Dansul special jucat în aceste zile se numește Drăgaica. El se execută cu sărituri în formă de cruce și îmbrățișări, iar oamenii împart mere, cireșe, pui de găină, ca semn al dărniciei și al agoniselii de până atunci și pentru a fi în continuare casa lor îmbelșugată. Se alege fata cea mai frumoasă și bună la suflet dintr-un grup de șapte fete din sat. Aceasta este împodobită cu spice de grâu, iar celelate se îmbracă în alb, apoi alaiul merge prin sat și la fiecare răscruce de drumuri se prind în horă. Un alt obicei este scăldatul în ape curgătoare spunându-se că astfel trupul se va vindeca de boli.
Sărbătoarea Sânzienelor mai este numită și Amuțitul cucului, deoarece această pasăre cântă doar trei luni pe ani, oprindu-se chiar pe 24 iunie. Dacă el încetează a cânta înaintea acestei zile, se spune că vara va fi secetoasă.
În alte zone, noaptea se aprind focuri, iar oamenii merg cu făclii aprinse în jurul caselor și ogoarelor pentru a fi binecuvântați cu belșug și a fi feriți de boli. Băieții aruncă cununi de sânziene în curțile fetelor de măritat.
Credința populară spune că în această noapte se deschid cerurile și lumea pământească vine în contact cu lumea de dincolo, astfel încât de Sânziene oamenii își pomenesc morții.
Noaptea care precede sărbătoarea este considerată magică, o noapte în care totul este posibil, dar nu trebuie uitat că așa cum apar forțele binelui, sunt prezente și cele ale răului. Oamenii aprind focuri pe câmp, aruncă în ele substante puternic mirositoare, cântă din bucium și strigă pentru a îndepărta spiritele malefice.
Ia
Tot de Sânziene se sărbătorește și ia românească, această parte importantă a portului popular încă din vremea tracilor, geților și dacilor, ea apărând pe Columna lui Traian și monumentul de la Adamclisi, fiind menționată și în documentele referitoare la perioada culturii Cucuteni.
La început era realizată de către femei, în timpul sezătorilor, materialele folosite fiind inul, cânepa, lâna, borangicul și mătasea, ulterior și bumbacul tors la fuior, fiind diferită în funcție de zonă, dar având elemente care-i reflectă unitatea, cum ar fi croiala în formă de cruce, simbolul solar stilizat, poziționat central. Tipul de deschidere la gât și modul de lucru al mânecilor diferă în funcție de zonă, unele fiind încrețite, altele închizându-se cu nasturi sau cu șnururi. O ie autentică nu este terminată, deoarece credința oamenilor de la sat este că perfecțiunea aparține Domnului, nu omului.
Pânza pentru ie se țese la războiul cu două ițe, urmând a fi cusută și ornamentată. Punctele de cusătură sunt transmise din generație în generație, la fel și modul de ornamentare specific fiecărei zone, folosindu-se mulineuri, fluturi și mărgele, fir de borangic sau de mătase, vopsit în mod tradițional cu plante, frunze de măr pădureț, de nuc, flori de nalbă, zeamă de varză, oțet, sare. Natura este aliat în crearea iei, ea fiind reflectată și în ornamentele bogate, de o coloristică vie. În funcție de aceste ornamente, pânza este mai subțire sau mai groasă pentru a putea susține greutatea motivelor bogate. Punctele de cusătură sunt atât de complexe și multiple încât realizarea unei ii este o adevărată artă. Culorile folosite pentru ornamente nu erau aleatorii, astfel fetițele și tinerele purtau ii brodate cu auriu și portocaliu, cu albastru purtau femeile cu copii, cele recent căsătorite purtau ii brodate cu roșu, iar albastru închis și negru purtau femeile văduve. Roșul îmbinat cu galben și negru este folosit pentru femeile în vârstă. Iată că ia nu este doar un obiect vestimentar. Deasemeni, se poate înțelege din ce zonă este femeia care o poartă în funcție de motivele ornamentale. Astfel, în Muntenia, cromatica iei este monocromă, în Dobrogea se combină roșu cu negru, motivele completându-se cu lănțișorul cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturii așezați în solz de pește. În zona Sucevei culoarea roșie se combină cu verde, bleu și mărgeluțe viu colorate, pe când în Ilfov coloristica este caldă, realizată cu nunațe de roșu, galben și ocru, iar în zona Vlașca culorile sunt vesele, luminoase, folosindu-se alături de roșu închis, verde kaki, verde măsliniu, galbenul de culoarea ceaiului realizat din foile de ceapă. În Dolj ia este lungă, largă și elegantă, culorile fiind luminate de auriul firului metalic, iar în Gorj, culorile închise sunt armonizate cu galben, mov, roz.
Motivele ornamentale demonstrează uniunea săteanului cu natura. Fie că sunt geometrice sau florale, că reflectă animalele sau simboluri cosmice, au menirea de a feri de rele și semnifică statutul social, marital, zona de proveniență. Cel mai des întânim spirala și crucea. Spirala este semnul universal al vieții, al energiei, reprezintă eterniatea, fiind și un semn dual: masculin-feminin, întuneric-lumină. Croiala iei este realizată în formă de cruce arătând astfel credința omului în Dumnezeu. Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape, pe când cele verticale, viața. Liniile ondulate reprezintă apa și purificarea, pe când copacul și ramurile simbolizează renașterea, regenerarea, fiind totodată și liantul dintre pământ și cer. Romburile, dreptunghiurile, pătratele, liniile frânte exprimă universul în care femeia trăiește și muncește. Cele mai vechi simboluri sunt coarnele de cerb, ele reprezentând puterea, vitalitatea, iar Soarele, folosit fie prin forme stilizate, geometrice, ori prin floarea-soarelui, demonstrează legătura omului cu divinitatea. Multe motive ornamentale redau regnul vegetal, indispensabil omului înfrățit dintotdeauna cu natura: plante, frunze, flori, spicul de grâu, strugurele, afina. Se întâlnesc și motive realiste care redau forme cerești, cum ar fi stelele, soarele sau fulgerele reprezentate prin linii în zig-zag.
Frumusețea iei românești a devenit cunoscută peste tot în lume, impresionând pictori renumiți care au imortalizat-o pe pânză, cum ar fi cunoscutul tablou La blouse roumaine, pictat de Henri Matisse în 1934, ori tablourile pictate de Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Nicolae Tonitza. Celebri designeri internaționali au integrat ia românească în colecțiile lor, Yves Saint Laurant dedicându-i o întreagă colecție, aceasta fiind ulterior sursa de inspirație și pentru alți creatori de modă.
Dar marea iubire a reginei Maria pentru de costumul popular românesc nu poate fi uitată, ea alcătuindu-și garderoba în funcție de ii, purtând cu mândrie, chiar și la serate, cămăși brodate cu motive tradițional, văluri înflorate și fote. A fost fotografiată, pictată în portul românesc pe care l-a admirat și al cărei ambasadoare de suflet a fost. Să nu uităm nici pe Maria Tănase care urca pe scenă purtând ia românească, nici faptul că vedete de renume internațional s-au fotografiat purtând „la blouse roumaine” cu mândrie.
Din lada bunicii sau a străbunicii, ori din satele ascunse în inima munților sau răzlețite pe câmpiile aurii, ia poartă cu sine o încărcătură istorică și culturală, este un salt înapoi în timp până la strămoșii noștri, o moștenire spirituală a ceea ce am fost și suntem, liantul omului cu divinitatea prin credință.
Copilăria și poveștile
Toți copiii pornesc în viață însoțiți de poveștile rostite de părinți. Fie că sunt spuse la culcare în lumina caldă a apusului, ori ziua, ele sunt izvor de bucurie și imaginație. Povești cu zâne, Feți Frumoși vin să încânte copilul dornic de cunoaștere, de frumos. Albă ca zăpada, piticii, Cenușăreasa, Hans și Gretel, prințese fermecate, Rapunzel, Scufița Roșie vin să deschidă larg porțile unei lumi fantastice care ghidează primii pași ai puiului de om spre a fi mai bun, mai generos și înțelegător față de ceilalți. Binele este evidențiat la finalul poveștilor când răul este înfrânt și totul se termină cu „am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea”. Cât de dornici sunt de povești copiii noștri, cu câtă bucurie ne întoarcem și noi la ele, redevenind copiii de altădată.
Ne naștem cu o afinitate poetică de a privi lumea din jurul nostru. Dar o pierdem pe parcurs pentru că uităm s-o folosim, să ne lăsăm purtați de imaginație și percepem totul în modul realistic impus de societate. Uităm că soarele poate zâmbi, că ploaia ne mângăie cu lacrimile ei, că arborii respiră și ne vorbesc dacă știm și vrem să-i ascultăm, că păsările ne cântă pentru a ne bucura auzul, că florile poartă în ele câte o mică Degețica. De câte ori copiii nu ne-au surprins cu întrebări pe care noi nu ni le-am pus, dar atât de firești? De ce am uitat să fim copii? Marele pictor Pablo Picasso a înțeles un lucru esențial: că lumea privită prin ochii de copil este lumea adevărată și s-a luptat ani de zile să redevină copil în pictură. „Cel mai greu este să pictezi ca un copil” a declarat el. Pentru că un copil vede mai mult , vede ce este ascuns exteriorului, el ajunge în profunzime prin gândirea simplă, inocentă. Convinsă că nevoia de a rămâne copil este o necesitate pentru a fi mai buni am scris cândva o serie de poezii pe care am realizat-o ca niște pași ascendenți pe un portativ imaginar, al notelor muzicale. Pornind de la Do de jos am ajuns la Do de sus, trecând prin fazele transformării personalității de-a lungul trecerii prin viață. Nu întâmplător, ultima poezie, cea dedicată notei Do de sus este o poezie pentru copiii din noi, pentru că astfel mi-aș dori ca fiecare om să se redescopere, să redevină spiritul luminos și inocent care a fost. Acel copil nu a plecat, el doarme și visează frumos la adăpostul poveștilor de altădată.
adina v.
surse:
