Ee, în seara aceasta vă aduc o comoară, o carte mai puțin cunoscută, mă îndoiesc că a citit-o careva dintre voi, unicul roman scris de V. Marin Cucu, intitulat Calea robilor.
Citindu-l vă veți aminti de casa de la țară (dacă ați avut această fericire), ori veți trăi fiecare moment descris de parcă ați fi fost acolo. Este viața simplă a unei familii de țărani, lupta cu pământul, unicul mijloc de a-și asigura strictul necesar. Am citit și răscitit această carte pentru că mă introducea atât de real în familia Alexandrei, demna reprezentantă a femeii obișnuită cu munca, cu nevoile, cu o casă plină de copii. Născocește mâncăruri din te miri ce atunci când nu au ce pune pe masă, culeg urzici, ștevie, mănâncă cojile de mămăligă rămase pe ceaun înmuiate în laptele cald, este descrisă bucuria copiilor și mândria lor atunci când aveau porc, sacrificarea lui de Crăciun și cum pe măsură ce bucatele pregătite din carnea rumenită și zemoasă se termină, pe masă începe iar să se răsfețe mămăliga cu lapte, tronând pe măsuța scunda cu trei picioare în jurul căreia stau toți așezați pe jos.
Femeie robustă, Alexandra duce tot greul gospodăriei, e prima care se trezește și face mămăliga, pleacă la câmp apoi cu toții, e în fruntea tuturor pe șiră, la coasă și la sapă, copiii muncesc sub soarele arzător, oprindu-se doar pentru a bea apă sau pentru a mânca la amiază, apoi iar, împinși de Alexandra, muncesc pe câmp până seara. Ajunși acasă, femeia face o a doua mămăligă, mai mare și toți se adună la masă. Cartofii erau o legumă rară, găinile fiind ținute pentru a face ouă, ori vândute, baza erau fasolea și mămăliga.
Frescă a vieții satului românesc, romanul descrie ritualul nunților și al morții, al nașterii, al schimbării pe care progresul o provoacă în viața simplă. O adevărată revoluție a transformării o provoacă masa cu patru picioare, scaunele, lingurile și furculițele. După ce cresc mari, copiii iau drumul orașului, iar Alexandra , bătrână și singură după moartea soțului, îi vizitează pe fiecare, purtând în bocceluță, pitite prin făină, ouă și caș. Copiii, învățați de-acum cu viața de la oraș se rușinează cu bătrâna lor mamă, îmbrăcată sărăcăcios și care se implică în viața lor, criticându-i pentru risipă. Când ia hotărârea de a sta la unul dintre ei pentru a nu fi singură în casa tăcută de la sat, niciunul nu o primește... Sunt și ei prinși zi de zi cu încercările vieții...
Romanul se încheie cu moartea Alexandrei, iar copiii adunați la înmormântare retrăiesc momentele copilăriei, atunci când nu ieșeau din vorba ei, și-o amintesc cum se trezea prima și se culca ultima, simt miresmele pământului ai cărui robi au fost și pleacă fiecare la casa lor de la oraș. Ei nu mai sunt decât niște pelerini în acest sat, acest loc al robiei pământului unde lăstarii și buruienile încep să pună stăpânire pe locul unde fusese casa lor natală, acum un loc gol, puțin mai înălțat și mai pleșuv, ca un mormânt părăsit.
Și da, este un roman pe care eu îl consider demn de a sta alături de romanul Groapa lui Eugen Barbu, cu diferența că aici este vorba chiar de zbaterea din inima satului românesc ascuns pe Cotina din Prahova.
Adina V.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu