Despre Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu alături de Camil Petrescu

Eugen Jebeleanu, un lord al poeziei românești

În data de 24 aprilie 1911 se năștea, la Câmpina, Eugen Jebeleanu. A debutat cu versuri, încă din adolescență, în revista „Viața literară”, reușind să publice prima carte, „Schituri cu soare”, abia în 1921. A studiat Dreptul, la Universitatea din București și s-a făcut rapid cunoscut nu atât ca poet, ci ca ziarist de stânga, anti-fascist, devenind un apropiat al cercurilor comuniste. Interesant este că, pe parcurs ce Nicolae Ceaușescu devine tot mai autoritar, restrângând libertatea de exprimare a scriitorilor, Jebeleanu se arată, curajos, tot mai critic la adresa regimului, fiind în cele din urmă îndepărtat din toate funcțiile deținute.

Eugen Jebeleanu a câștigat, printre multe alte premii, prestigiosul Premiu austriac „Herder”, iar în 1971 devine membru al Academiei Române (care l-a și propus pentru premiul Nobel pentru literatură, fără succes, însă).
În epocă, cea mai cunoscută carte a sa a fost „Surâsul Hiroshimei” (1958), care îi aduce și recunoașterea internațională, fiind tradusă în nu mai puțin de 28 de limbi. Poeziile sale s-au bucurat de un solid succes în Statele Unite ale Americii și America Latină, fiind prezente în numeroase antologii și volume de autor.

Cu o alură de lord englez, înalt, subțire, cu o mustăcioară sură, mereu îmbrăcat elegant, pufăind câte un trabuc, inspira respect tuturor, fiind la fel de apreciat ca personajul cărții sale „Hanibal”, pe care Editura MLR a publicat-o, în 2011, într-o ediție ilustrată de Tudor Jebeleanu, fiul său, grafician și fotograf, unul dintre cei mai mari ilustratori de carte români.

Text scris de Radu Băieșu, regizor de teatru, redactor al Editurii MLR, muzeograf

_________________________________________________________________________________

Frunzele verzi și câinii primejdioși: Viața și timpurile lui Eugen Jebeleanu

Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, prieten apropiat cu Pablo Neruda și Miguel Angel Asturias, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlănțuit, a regretat amarnic anii orbirii, a știut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmând așteptările lui E. Lovinescu din anii 30. A susținut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion și ale lui Ion Negoițescu de reabilitare a lui Lovinescu, în pofida opoziției vechilor și noilor jandarmi ideologici. La un ceas când părea să fie condamnat la anacronism, să lase în urmă doar amintirea unuia dintre arhitecții utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburătoare, cele mai durabile și cele mai oneste. Unele dintre acestea, în opinia mea, răscumpăra erorile anilor 50 și vor rămâne printre cele mai curate și nobile poeme ale literaturii românești din ultimele decenii ale tragicului secol al douăzecilea.

Deșteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu și A. E. Baconsky au fost cei care și-au abjurat public “producțiile” literare din anii anteriori, și-au pus cenușă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. În mod indirect, dar suficient de clar pentru cerberii ideologici, atacă dogma realismului socialist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidități”, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, „toboșarul timpurilor noi”, primul secretar al organizației „inginerilor sufletului”, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “micul tiran de la Uniunea Scriitorilor”. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, o canalie pe cont propriu, că era de fapt, cum fuseseră și N. Moraru, Traian Selmaru și M. Novicov, instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A înțeles că fusese folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credințe” (Milosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: “Mulți am dorit să fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toți/Doar alțîi au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Am citit recent, în „Lettre Internaționale”, fragmente din jurnalul Mariei Bănuș din 1956 legate de Revoluția Maghiară și de speranțele generate de valul destalinizarii. Din câte știu, Jebeleanu a ținut și el un jurnal. Ar fi extraordinar dacă ar apare și am putea află ce gândea el în acele momente, mai cu seamă că era vorbitor de maghiară și îi cunoștea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai mișcării revoluționare din Ungaria (Tamas Aczel, Tibor Meray, Tibor Dery, Gyula Hay).

Ne-a povestit odată despre ședințele de pomină din vara anului 1958 când, acuzat de teribile păcate, între care “lipsa de vigilență”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancțiuni în acea sufocantă vară a represaliilor. În timp ce-și făcea o formală autocritică, Ema Beniuc (imortalizată de Petru Dumitriu sub numele de Zița Niţeluş), a început să urle isteric: “Nu-l credeți, minte, vrea să înșele Partidul!”. Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un “dușman obiectiv”. Nu cred că-l mai mira ceva, trăise el și perioada Selmaru când despotul de la Uniune oferea criteriul absolut al „măiestriei literare”: „Iubeșți poporul? Dacă iubești poporul, vei ști cum să scrii!” Bunul sau prieten, Jozsef Meliusz, scriitor antifascist, intelectual marxist, probabil că nu iubise îndeajuns poporul, ajunsese în închisorile comuniste. La fel, Geo Dumitrescu, fusese și el probabil deficitar la acel esențial capitol, motiv pentru acuzațîi aberante pe care doar intervenția lui Jebeleanu a putut să le spulbere (v. episodul transfigurat într-o scenă din romanul „Cunoaștere de noapte” de Alexandru Ivasiuc, unde autorul „Libertățîi de a trage cu pușcă” apare drept Dumitru G.). Nu mai vorbesc de Stéphane Roll (Ghiță Dinu), proscris, umilit și marginalizat. Timp în care triumfau les crapules, diverșii Aurel Baranga, Nestor Ignat și Sergiu Farcasan. Despre acesta din urmă, îmi amintesc o scenă de prin 1972, la Neptun, într-un hotel: fostul șef al secției cultură a „Scânteii” în perioada cea mai feroce, fostul reporter special al procesului-înscenare de la Canal, a încercat să între în vorbă cu Jebeleanu. Poetul l-a privit tăios, cu tot disprețul lumii în ochi, și a trecut mai departe. Făceau parte din regnuri diferite.

Poeziile de după 1968 ale fostului sburatorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aș zice condensat, chiar glacial, al începuturilor, dar și solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referințele biblice, parabolele despre nemurire, căință și salvarea sufletului: “Cocoșu-n zare-a trâmbițat/S-a înroșit de cântec marea/Nu-i încă zi dar poți să-ncepi/Poți Petre să-ți începi vânzarea”. Fabule cu semnificațîi suvbersive, aluzii străvezii, în metafore sacadate, abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunând: Ascultă băi Davide/De ce în țară nu-s stafide/Căci ele mi se fac din struguri/Și când le ciugulești te bucuri./David răspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, făcu săracul/În ce le pune cozonacul”…

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, așa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice și perverse ale nomenklaturii :”Vai de suflețelul nostru care/Când să fie mare/Ni se cocoșa că prostul/Proștilor dând ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, o făptură casabilă, își imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al ”zeilor”, va putea încuraja unele tendințe liberalizante. Ca și Adam Wazyk în „Poemul pentru adulți” (1955), revendica libertatea prin partid. Miza, bănuiesc, pe o relație specială cu Ceaușescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Brașov unde se afla deținutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Textul lui Jebeleanu, pe care, probabil, autorul îl uitase demult, devenise o referință ritualică în legitimizarea a posteriori a liderului, asemeni relatărilor atribuite lui Iorgu Iordan despre rolul lui Ceaușescu în Comitetul Național Antifascist. Pentru Jebeleanu, era vorba de unul dintre sutele, poate miile de articole scrise în deceniul al patrulea, atunci când colabora la atâtea reviste mai mult sau mai puțîn efemere. Pentru Ceaușescu, era o probă că nu fusese un oarecare în anii ilegalitățîi. Excomunicarea poetului ar fi echivalat cu surparea mitului tânărului militant „predestinat” să devină „arhitectul destinului național”; de aici și o anumită imunitate de care părea că se bucură Jebeleanu, măcar până în 1971.

Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta să stea de vorbă cu el, îi îngăduia chiar unele izbucniri critice. În fond, Jebeleanu nu era santajabil, nu existau, ca în alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), „pete de dosar”. Ultima lor întâlnire s-a produs în aprilie 1981, când Ceaușescu l-a trimis pe secretarul CC al PCR, ideologul Ilie Rădulescu, să-l aducă urgent la Consiliul de Stat pentru a fi decorat cu prilejul implinrii vârstei de 70 de ani. Ar merita recitite cuvintele lui Jebeleanu la acea sumbră ceremonie. Nici un superlativ, nici o reverență, un ton apatic, sec și distant. În același an, peste doar câteva luni, Jebeleanu îi ținea piept, alături de N. Manolescu, Geo Bogza, Dan Desliu, St. Augustin Doinaș, Ana Blandiana, E. Simion, Valeriu Cristea, M. Iorgulescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Zaciu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, G. Dimisianu, Lucian Raicu și alți membri ai grupării anti-protocroniste, lui Constantin Dăscălescu, neanderthalianul politruc cu rangul de „premier”, trimis de Ceaușescu să regizeze alegerile din cadrul ultimei conferințe a Uniunii Scriitorilor dinaintea prăbușirii regimului. Cine și-ar fi putut închipui că a-l susține pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistentă, dar cu o coloana vertebrală ce refuza să se mai încovoaie fără murmur, împotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grăbit să execute ordinele stăpânirii, devenise o acțiune subversivă? Și totuși, așa stăteau lucrurile în România acelor ani.

După 1971, când la Plenara CC din noiembrie consacrată noului îngheț ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin “Tezele din iulie”, Ceaușescu și echipa sa au decis că este un “intratabil”. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (și în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susții că Nijinski era un revoluționar veritabil (ultima sa tabletă din „Contemporanul”, în iulie 1971, după care a urmat o pauză lungă), ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai încet tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte” sunt adevăratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde. Îl cita adeseori pe Eminescu, privea cu un rece dispreț lumea nedreaptă în care trăia, cu ingratitudinile, trădările și infamiile din jur: „Iar celui ce cu pietre/Mă va izbi în faţă/Indură-te Doamne/Și dă-i pe veci viaţă”.

Ca atâția alții, ca Aragon, ca Bogza, ca Marian și Kazimierz Brandys, ca Jerzy Andrzejewski („Alfa” din „Gândirea captivă” de Milosz), ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu „a chanté rouge”, s-a identificat emoțional, sentimental, pasional cu stânga revoluționară a veacului al XX-lea. Scria Aragon despre pasiunea sa comunistă: „On sourira de nous d’avoir aimé la rose”. O diferență esențială între un Aragon (care a trăit într-o democrație) și un Jebeleanu (care, după 1947, a trăit într-un regim totalitar) este că acesta din urmă nu a scris ode Securității. Admiratorul lui Bacovia crezuse și el în utopia socialistă. S-a înșelat, dar nu a fost un poltron, un șarlatan, nu a cântat osanale lui Ceaușescu. Tabletele sale, mai întâi în “Contemporanul”, apoi în “România Literară”, erau tot atâtea săgeți azvârlite în direcția unei puteri tot mai absurde, tot mai iraționale, tot mai primar-agresive (spre a relua expresia lui Marin Preda). Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar. Îmi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile șeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, șeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleștii din gură, să-l lase să vorbească liber… Știu, în “Jurnalul” său Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, și atâția alți intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu fusese un răsfățat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuși, în anii 70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susținerea tinerilor scriitori și prin respingerea imposturii, ceea ce admitea și Monica Lovinescu în “Jurnalul” său.

Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracție de rolul lui Jebeleanu în rezistență împotriva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul său dovedit în câteva situații extrem de complicate când a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicații dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (și spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ținut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu și Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Bogza obișnuia să-i spună: „Moni, suntem ca aripile albatrosului, cade una, se frânge și cealaltă”.

După 1965, Jebeleanu a renunțat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerată”, un volum sfâșietor, un cri de coeur în memoria ființei iubite dispărute, a celei care a fost minunată pictoriță Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie și până astăzi, cu Tudor și Florica, fiul și fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeași stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa întâia până într-a șasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înființatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea televiziune. Știam evident cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, “Surâsul Hiroshimei” era una din cărțile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu, eram în ultima clasa de liceu, am scris o compunere despre acel poem, îmi vin și-acum în minte versurile “Ce noapte deasă,vai ce noapte deasă/Unde-i cărarea care duce către casă?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cărarea, doamnă ‘nvățătoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesă de rezistență, probabil cea mai sinceră, a poeziei antifasciste românești.

Am lângă mine acum, când scriu această evocare, volumul “Hanibal”, apărut la editura Cartea Românească în 1972, cu coperta și ilustrații de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exempar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris” Feriți-vă”, urmat în spate de un cățeluș care nu prea știe lângă cine se află și ce pericole îl pândesc… Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecție de viață și o exhortatie care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: “Lui Volodea, cu îndemnul de a învață câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioși”. (Februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 și 258, se află poemul, apărut inițial în “Contemporanul”, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varșovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”. Pentru Jebeleanu, ca și pentru Bogza, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecția unei mari speranțe. Circul voievodal de la București i se părea de un ridicol nețărmurit. Credea totuși că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia polițienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câștigat.

articol semnat de Vladimir Tismăneanu, publicat la data de 28/04/2011 (https://www.contributors.ro/frunzele-verzi-si-cainii-primejdiosi-viata-si-timpurile-lui-eugen-jebeleanu/)

Ion Vinea - Manifest activist către tinerime, din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924

Jos Arta
căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă;
Teatrul, o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuși fardați;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoțiune în cer;
Sculptura, știința pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor;
...Luna o fereastră de bordel la care bat întreținuții banalului și poposesc flămânzii din furgoanele artei.
V R E M
minunea cuvântului nou și plin de sine; expresia plastică strictă și rapidă a aparatului Morse.
D E C I
moarte romanului-epopee și a romanului psihologic;
anecdota și nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiți
(Un bun reportaj cotidian înlocuiește azi orice lung roman de aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existență nouă.
dezbărată de clișeele șterse ale vieții burgheze, de obsesia înțelesurilor și a orientărilor.
Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor și a culorilor pure în raport cu ele însele
(Un aparat fotografic perfecționat înlocuiește pictura de până acum și sensibilitatea artiștilor naturaliști)
Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.) - și simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria și țesuturile românești etc).
România se construiește azi.
În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.
Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!

Pasteur, Victor Babeș, Alexander Fleming, antibiograma și descoperirea penicilinei

Victor Babeș (1854-1926)

Alexander Fleming (1881-1955)

Alexander Fleming s-a născut pe 6 august 1881, în Scoţia, într -o familie de fermieri. S-a
remarcat în timpul studiilor prin rezultate excelente, lucrând un timp ca funcţionar. În anul
1900 se înrolează în Regimentul de Puşcaşi Voluntari Scoţieni din Londra, în războiul contra burilor. În 1909 îşi ia licenţa atât în medicină, cât şi în biologie. Renunţă apoi la practica medicală în favoarea unei cariere în cercetare. În timpul războiului, Fleming a studiat antisepticele, ajungând la concluzia că tetanosul sau cangrena provocate de obicei de răni se datorau existenţei unor microorganisme prezente pe câmpul de luptă. A publicat studii referitoare la combaterea infecţiei şi a influenţat adoptare aprocedurilor standard în dezinfectare şi tratament.

În 1928, Fleming a făcut una dintre cele mai mari observaţii din medicina de până atunci.Lucrând cu puroi din abcese sau furuncule, observă la întoarcerea dintr -o călătorie culturi de mucegai în plăcile Petri ce conţineau puroi. Studiind la microscop, observă că în jurul culturii de mucegai exista o zonă în care creşterea bacteriilor era inhibată. Mucegaiul,Penicillium notatum, producea o substanţa care distrugea bacteria odată intrată în contact cu ea.

Fleming a înregistrat ca moment al descoperirii sale dimineața zilei de vineri, 28 septembrie 1928. Versiunea clasică a poveștii descrie descoperirea ca pe un accident norocos: în laboratorul său de la subsolul spitalului St. Mary din Londra, Fleming a observat un vas Petri, conținând o cultură de Staphylococcus, care fusese uitat descoperit și era contaminat cu un mucegai albăstrui-verzui. Două elemente au concurat la îmbunătățirea stării noastre de sănătate de azi: faptul că Fleming, distrat, a uitat să sterilizeze vasele și, tot din aceleași motive, a uitat fereastra deschisă. În jurul petei de mucegai, bacteriile fuseseră distruse, iar Fleming a tras concluzia că mucegaiul elibera o substanță care inhiba dezvoltarea bacteriilor.

Fleming a denumit fenomenul “efect de penicilină”. Nerealizând importanţa acestei descoperiri, abia în 1929 o face publică, într-o lucrare care în primii ani avea săstârnească prea puţin interes. Recunoşterea potenţialului penicilinei, primul antibiotic faţă de care nici o bacterie nu avea rezistenţă, s-a produs în timpul celui de-al doilea război mondial.
În 1945, la decernarea premiului Nobel (pe care l-a împărţit cu alţi doi savanţi), Alexander Fleming declara: singurul meu merit a fost acela că nu am neglijat o observaţie şi că am urmărit subiectul în calitate de bacteriolog”. Spre sfârşitul vieţii sale, Fleming, conştient de notorietatea câştigată, a realizat un album cu tăieturi din ziare pe care l-a intitulat “mitulFleming”.

În viaţa personală, Fleming s-a căsătorit în 1915, prima dată, apoi în 1949 a doua oară. A avut un fiu cu prima soţie. Sfârşitul survine subit, în 1955, pe 11 martie, când Alexander Flemingsuferă un atac de cord, găsindu-şi odihna veşnică în catedrala Sf. Paul din Londra.



După documentele vremii (1882 - 1885) constatăm că descoperirea şi prima semnalare scrisă a concurenţei vitale din lumea microorganismelor - ca fenomen al naturii şi participant în dinamica evoluţiei - poartă semnăturile lui Louis Pasteur şi Julles Joubert (unul dintre discipolii săi).

Pasteur şi Joubert au descris antagonismul bacterian în 1877, cu 51 de ani înainte ca Alexander Fleming să-l semnaleze pe cel dintre stafilococ şi ciuperca microscopica penicillinum. Este de precizat că Pasteur şi Joubert nu au dedicat "concurenţei vitale a microorganismelor" o lucrare specială, ci doar o menţiune de câteva rânduri, cvasipierdută în "stufărişul" de cercetări şi consideraţii ce privea infecţia omului şi animalelor cu bacilul antraxului. Ca o simplă constatare, Pasteur şi Joubert semnalau un fapt ciudat: bacilii antraxului cresc şi se dezvoltă bine într-o urină sterilă; ei sunt în schimb opriţi să se multiplice într-o urină deja infectată cu alti microbi.
Pasteur este cel care a numit acest fenomen "concurenţă vitală a microorganismelor" şi a explicat-o simplist: "lucrurile se petrec ca într-o grădină unde buruienile, crescând, inhibă creşterea florilor". În fond, era o explicaţie darwinistă: lupta pentru principiile nutritive. Reieşea, extrapolând, că microbii din urina infectată, respectiv stafilococii, streptococii sau alţi germeni consumă rezervele de hrană, condamnându-i pe microbii antraxului la "moarte prin inaniţie". O atare părere a rămas în istoria ştiinţei sub numele de "Teoria mediului epuizat în substanţe nutritive".

Cele câteva rânduri din comunicarea semnată de Pasteur şi Joubert au trecut neobservate în cei şase ani care s-au scurs între 1877 şi 1883. Nimeni, din ţările dezvoltate, în care publicatiile Academiei de Ştiinte din Paris erau citite cu nesaţ, nu a sesizat ce "comoară" se ascunde în modesta şi aparent insignifianta observaţie a celor doi savanţi francezi (ciudat, niciunul nu era medic: Pasteur era chimist, iar Joubert fizician).

Confirmând o altă aserţiune a lui Pasteur, "Norocul nu surâde decât spiritelor pregătite", tânarul Victor Babeş, abia trecut de 29 de ani - deşi ocupat "până peste cap" cu diferite "ispite intelectuale" ale patologiei infecţioase şi anatomiei patologice ce aveau să constituie în 1885 tratatul Les Bactèries, scris împreună cu profesorul A. V. Cornil (primul tratat de microbiologie medicală aparut vreodată) - a reţinut şi a meditat cu sagacitate la fenomenul antagonismului dintre bacterii.

Victor Babeş a fost aşadar cel de-al doilea om de ştiinţă (după Pasteur şi Joubert, consideraţi o unitate şi cronologie de gând), care a înţeles că respectiva concurenţă poate deschide orizonturi largi în cunoaşterea biologiei microorganismelor şi mai ales în terapia antimicrobiană.
Astfel, încă din anul 1883 el s-a hotarât să modeleze în laboratorul său parizian acest fenomen. Nu a fost vorba de o simplă reproducere a observaţiilor pasteuriene, ci de un plan vast de cercetări dedicate antagonismului dintre mai multe specii de bacterii. Dacă Pasteur şi Joubert s-au referit doar la antagonismul dintre bacilul antraxului şi unii germeni comuni, Victor Babeş a inclus în investigaţiile sale, alături de B. anthracis şi alte specii bacteriene, precum Bacillus prodigiosus, Micrococcus indicus, Pasteurella avium etc.
Studiind "indiferenţa" sau dimpotriva "duşmănia" dintre diferitele specii de microorganisme, tânărul cercetător român a dovedit în premieră că antagonismul bacterian nu este doar un fenomen particular ce ţine de relaţia dintre bacilii antraxului şi microbii comuni, ubicuitari, ci este un fenomen larg răspândit în natură. Mai mult, cu peste 50 de ani înainte de descoperirea penicilinei şi 60 de ani înaintea aplicării ei în terapie, Babeş preciza că: "De tout façon, ces recherches montre qu’une bactérie donnée empêche le developpement d’une autre espèce. L’étude continuée et généralisée de cette action réciproque des bactéries, les unes vis à vis des autres, pourra conduire à des données thérapeutiques".

Victor Babeş este primul în lume care a modelat experimental antagonismul bacterian, arătând cu această ocazie că explicaţia producerii sale nu este faptul că una dintre speciile bacteriene "fură" şi epuizează mediul nutritiv, condamnând-o la pieire pe concurentă, ci faptul că una ori alta dintre speciile bacteriene secretă în mediul de cultură o anumită substanţă, care, asemenea unei toxine, inhibă dezvoltarea concurenţei. Lupta dintre speciile bacteriene ori dintre fungi şi bacterii se dă cu arme chimice. Aceste "arme chimice" au fost numite ulterior antibiotice şi nu putem decât să admirăm clarviziunea omului de ştiinţă român care aprecia atunci (1885) că "va veni o vreme când chimiştii vor reuşi să purifice aceste substanţe difuzibile (antibioticele naturale n.n.), utilizându-le cu succes în terapie".
Victor Babeş a continuat şi după stabilirea sa la Bucureşti, în 1897, cercetările dedicate antibiozei. Evident, maladia cea mai de temut în această perioadă fiind tuberculoza, investigaţiile sale terapeutice s-au îndreptat în această direcţie. Din păcate, aceste cercetări clinice şi de laborator, întreprinse între 1886 - 1888, împreună cu colegul său Emil Cavaler de Puşcariu (1859 - 1928), profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, nu au adus rezultatele scontate.
Astfel, după anul 1890, Victor Babeş a abandonat studiul antibioterapiei, în favoarea altor teme de cercetare ce păreau pe atunci deosebit de importante: profilaxia turbării, a pelagrei, a leprei, studiul unor neoplazii al unor boli parazitare la animale (Babesiozele) etc.

A doua precizare, metodologică, se referă la inventarea de către Babeş a antibiogramei difuzimetrice (1883 - 1885), metodă de lucru aproape neschimbată până în zilele noastre. Afirmaţia pare paradoxală. Cum, "antibiogramă" cu şase decenii înainte de intrarea în uz a primului antibiotic operant: penicilina?

Dacă urmărim modul în care a procedat Babeş pentru testarea stării de antagonism dintre microorganisme, înţelegem cu uşurinţă că el este cu adevărat inventatorul antibiogramei. Mai întâi, recipientul în care avea loc reacţia era o cutie rotundă de sticlă cu capac, cunoscută în prezent pretutindeni în lume sub numele de cutii sau plăci Petri. Ele poartă numele bacteriologului german Julius Richard Petri (1832 - 1921), un elev al lui Robert Koch şi care, se zice, le-ar fi inventat în 1887. În realitate, este destul să răsfoim două dintre publicaţiile pariziene ale lui Victor Babeş (articolul despre concurenţa dintre bacterii din 1885 şi mai ales ediţia a II-a a cărţii Les bactéries din 1886), pentru a găsi descrise şi desenate acele cutii de sticlă, inventate de fapt de către cercetătorul român încă din 1882, cu cinci ani înaintea descrierii lor de către J. R. Petri.

"Am comandat unui sticlar nişte cutii mari, circulare, din sticlă, închise cu capac, scria Victor Babeş în 1886. Ele au fost sterilizate şi apoi umplute cu agar-agar. Aparatul a fost apoi sterilizat de trei ori la etuvă, fiind strâns cu un inel de cauciuc, ca să se închidă bine...". Cine ar mai putea astfel contesta prioritatea acestei invenţii, făcute publice într-un tratat francez cu largă circulaţie ? Numai prestigiul enorm al şcolii lui Koch a făcut ca aceste cutii, absolut indispensabile şi azi, să poarte numele lui Petri şi nu cel al lui Babeş.

Metodologia antibiogramei, procedeu inventat de savantul român, încă din 1882 - 1883

Victor Babeş a însămânţat, cu o ansă de platină sterilizată, un anumit microb, făcând iniţial un cerc (vezi imaginea). A pus cutia de sticlă la termostat (370C) şi a aşteptat cinci - opt zile, timp în care microbii însămânţaţi în cerc s-au dezvoltat, cultura "în cerc" devenind vizibilă. "După aceea, scrie Babeş, se însămânţează în striuri puţin întinse paralele cu cercul iniţial, alte câteva specii de bacterii... Dacă primul striu, cel mai apropiat de marele cerc, se dezvoltă normal, înseamnă că acea cultură bacteriană nu este deloc stânjenită de bacteriile ce au crescut iniţial pe cercul mare. Dacă, dimpotrivă, există o influenţă nocivă a bacteriilor de pe cercul iniţial asupra culturii însămânţate în striuri, vom putea aprecia la ce distanţă se exercită această influenţă, prin numărul de striuri, a căror dezvoltare a eşuat".

Aşa cum Babeş însuşi menţionează, metoda permitea încă din anii 1884 - 1885 să se aprecieze, calitativ şi cantitativ (prin măsurarea distanţei de inhibiţie) gradul de "duşmănie" reciprocă (antagonism) la o multitudine de specii microbiene. Este clar că Babeş oferise medicinei moderne antibiograma cu 55 de ani mai înainte ca biochimistul englez N. G. Heatley, unul dintre colaboratorii lui H. W. Florey de la William Dunne Institut din Oxford să "citească", folosind exact metoda lui Babeş, antagonismul dintre penicillium notatum şi stafilococul auriu, tulpina Oxford.

Modul în care tânărul savant român de numai 29 de ani a inventat principiul antibiogramei şi a realizat-o în fapt, este metoda fără de care niciun tratament antiinfecţios nu poate fi conceput în medicina contemporană.

În ciuda faptului că laureaţii Nobel pentru penicilină din 1945, Fleming, Florey şi Chain, nu i-au citat precursorii, lăsând să se creadă că întreaga problematică a antibiozei este proprietatea lor, numeroşi alţi cercetători au recunoscut meritul lui Victor Babeş ca pionier şi inovator în domeniu şi mai ales ca valorificator al unei simple observaţii pasteuriene care, fără tânărul bănăţean de 28 de ani "avec son ésprit preparé" s-ar fi pierdut în neant.


sursa: internet