 |
Eugen Jebeleanu alături de Camil Petrescu |
Eugen Jebeleanu, un lord al poeziei românești
În data de 24 aprilie 1911 se năștea, la Câmpina, Eugen Jebeleanu. A debutat cu versuri, încă din adolescență, în revista „Viața literară”, reușind să publice prima carte, „Schituri cu soare”, abia în 1921. A studiat Dreptul, la Universitatea din București și s-a făcut rapid cunoscut nu atât ca poet, ci ca ziarist de stânga, anti-fascist, devenind un apropiat al cercurilor comuniste. Interesant este că, pe parcurs ce Nicolae Ceaușescu devine tot mai autoritar, restrângând libertatea de exprimare a scriitorilor, Jebeleanu se arată, curajos, tot mai critic la adresa regimului, fiind în cele din urmă îndepărtat din toate funcțiile deținute.
Eugen Jebeleanu a câștigat, printre multe alte premii, prestigiosul Premiu austriac „Herder”, iar în 1971 devine membru al Academiei Române (care l-a și propus pentru premiul Nobel pentru literatură, fără succes, însă).
În epocă, cea mai cunoscută carte a sa a fost „Surâsul Hiroshimei” (1958), care îi aduce și recunoașterea internațională, fiind tradusă în nu mai puțin de 28 de limbi. Poeziile sale s-au bucurat de un solid succes în Statele Unite ale Americii și America Latină, fiind prezente în numeroase antologii și volume de autor.
Cu o alură de lord englez, înalt, subțire, cu o mustăcioară sură, mereu îmbrăcat elegant, pufăind câte un trabuc, inspira respect tuturor, fiind la fel de apreciat ca personajul cărții sale „Hanibal”, pe care Editura MLR a publicat-o, în 2011, într-o ediție ilustrată de Tudor Jebeleanu, fiul său, grafician și fotograf, unul dintre cei mai mari ilustratori de carte români.
Text scris de Radu Băieșu, regizor de teatru, redactor al Editurii MLR, muzeograf
_________________________________________________________________________________
Frunzele verzi și câinii primejdioși: Viața și timpurile lui Eugen Jebeleanu
Deșteptarea a început mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu și A. E. Baconsky au fost cei care și-au abjurat public “producțiile” literare din anii anteriori, și-au pus cenușă-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. În mod indirect, dar suficient de clar pentru cerberii ideologici, atacă dogma realismului socialist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decât să fi scris acele stupidități”, declara Jebeleanu. Poate că atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, „toboșarul timpurilor noi”, primul secretar al organizației „inginerilor sufletului”, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “micul tiran de la Uniunea Scriitorilor”. Știa că Beniuc nu era un actor autonom, o canalie pe cont propriu, că era de fapt, cum fuseseră și N. Moraru, Traian Selmaru și M. Novicov, instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), șeful Direcției Propagandă și Cultură a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A înțeles că fusese folosit, că fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credințe” (Milosz); crezuse într-un ideal, asemeni favoritului său Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinică a acestor visuri. Citez din memorie: “Mulți am dorit să fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toți/Doar alțîi au gândit mai bine/La patru aurite roți”. Am citit recent, în „Lettre Internaționale”, fragmente din jurnalul Mariei Bănuș din 1956 legate de Revoluția Maghiară și de speranțele generate de valul destalinizarii. Din câte știu, Jebeleanu a ținut și el un jurnal. Ar fi extraordinar dacă ar apare și am putea află ce gândea el în acele momente, mai cu seamă că era vorbitor de maghiară și îi cunoștea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai mișcării revoluționare din Ungaria (Tamas Aczel, Tibor Meray, Tibor Dery, Gyula Hay).
Ne-a povestit odată despre ședințele de pomină din vara anului 1958 când, acuzat de teribile păcate, între care “lipsa de vigilență”, primise un vot de blam pe linie de partid. Ploua cu sancțiuni în acea sufocantă vară a represaliilor. În timp ce-și făcea o formală autocritică, Ema Beniuc (imortalizată de Petru Dumitriu sub numele de Zița Niţeluş), a început să urle isteric: “Nu-l credeți, minte, vrea să înșele Partidul!”. Nu mai conta că scrisese tot ce scrisese, devenise un “dușman obiectiv”. Nu cred că-l mai mira ceva, trăise el și perioada Selmaru când despotul de la Uniune oferea criteriul absolut al „măiestriei literare”: „Iubeșți poporul? Dacă iubești poporul, vei ști cum să scrii!” Bunul sau prieten, Jozsef Meliusz, scriitor antifascist, intelectual marxist, probabil că nu iubise îndeajuns poporul, ajunsese în închisorile comuniste. La fel, Geo Dumitrescu, fusese și el probabil deficitar la acel esențial capitol, motiv pentru acuzațîi aberante pe care doar intervenția lui Jebeleanu a putut să le spulbere (v. episodul transfigurat într-o scenă din romanul „Cunoaștere de noapte” de Alexandru Ivasiuc, unde autorul „Libertățîi de a trage cu pușcă” apare drept Dumitru G.). Nu mai vorbesc de Stéphane Roll (Ghiță Dinu), proscris, umilit și marginalizat. Timp în care triumfau les crapules, diverșii Aurel Baranga, Nestor Ignat și Sergiu Farcasan. Despre acesta din urmă, îmi amintesc o scenă de prin 1972, la Neptun, într-un hotel: fostul șef al secției cultură a „Scânteii” în perioada cea mai feroce, fostul reporter special al procesului-înscenare de la Canal, a încercat să între în vorbă cu Jebeleanu. Poetul l-a privit tăios, cu tot disprețul lumii în ochi, și a trecut mai departe. Făceau parte din regnuri diferite.
Poeziile de după 1968 ale fostului sburatorist regăseau nu doar ermetismul înfrigurat, aș zice condensat, chiar glacial, al începuturilor, dar și solemnitatea aproape sacrală a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referințele biblice, parabolele despre nemurire, căință și salvarea sufletului: “Cocoșu-n zare-a trâmbițat/S-a înroșit de cântec marea/Nu-i încă zi dar poți să-ncepi/Poți Petre să-ți începi vânzarea”. Fabule cu semnificațîi suvbersive, aluzii străvezii, în metafore sacadate, abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltătoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunând: Ascultă băi Davide/De ce în țară nu-s stafide/Căci ele mi se fac din struguri/Și când le ciugulești te bucuri./David răspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, făcu săracul/În ce le pune cozonacul”…
Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, așa cum l-am cunoscut, era de-acum scârbit de jocurile cinice și perverse ale nomenklaturii :”Vai de suflețelul nostru care/Când să fie mare/Ni se cocoșa că prostul/Proștilor dând ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat să devină membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofă de erou, nu era făcut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, o făptură casabilă, își imagina că fiind acolo, în anturajul imediat al ”zeilor”, va putea încuraja unele tendințe liberalizante. Ca și Adam Wazyk în „Poemul pentru adulți” (1955), revendica libertatea prin partid. Miza, bănuiesc, pe o relație specială cu Ceaușescu, despre care scrisese încă din 1936, când tânărul jurnalist Jebeleanu a vizitat închisoarea de la Brașov unde se afla deținutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Textul lui Jebeleanu, pe care, probabil, autorul îl uitase demult, devenise o referință ritualică în legitimizarea a posteriori a liderului, asemeni relatărilor atribuite lui Iorgu Iordan despre rolul lui Ceaușescu în Comitetul Național Antifascist. Pentru Jebeleanu, era vorba de unul dintre sutele, poate miile de articole scrise în deceniul al patrulea, atunci când colabora la atâtea reviste mai mult sau mai puțîn efemere. Pentru Ceaușescu, era o probă că nu fusese un oarecare în anii ilegalitățîi. Excomunicarea poetului ar fi echivalat cu surparea mitului tânărului militant „predestinat” să devină „arhitectul destinului național”; de aici și o anumită imunitate de care părea că se bucură Jebeleanu, măcar până în 1971.
Un timp, Ceaușescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta să stea de vorbă cu el, îi îngăduia chiar unele izbucniri critice. În fond, Jebeleanu nu era santajabil, nu existau, ca în alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), „pete de dosar”. Ultima lor întâlnire s-a produs în aprilie 1981, când Ceaușescu l-a trimis pe secretarul CC al PCR, ideologul Ilie Rădulescu, să-l aducă urgent la Consiliul de Stat pentru a fi decorat cu prilejul implinrii vârstei de 70 de ani. Ar merita recitite cuvintele lui Jebeleanu la acea sumbră ceremonie. Nici un superlativ, nici o reverență, un ton apatic, sec și distant. În același an, peste doar câteva luni, Jebeleanu îi ținea piept, alături de N. Manolescu, Geo Bogza, Dan Desliu, St. Augustin Doinaș, Ana Blandiana, E. Simion, Valeriu Cristea, M. Iorgulescu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Zaciu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, G. Dimisianu, Lucian Raicu și alți membri ai grupării anti-protocroniste, lui Constantin Dăscălescu, neanderthalianul politruc cu rangul de „premier”, trimis de Ceaușescu să regizeze alegerile din cadrul ultimei conferințe a Uniunii Scriitorilor dinaintea prăbușirii regimului. Cine și-ar fi putut închipui că a-l susține pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistentă, dar cu o coloana vertebrală ce refuza să se mai încovoaie fără murmur, împotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grăbit să execute ordinele stăpânirii, devenise o acțiune subversivă? Și totuși, așa stăteau lucrurile în România acelor ani.
După 1971, când la Plenara CC din noiembrie consacrată noului îngheț ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresivă lansată prin “Tezele din iulie”, Ceaușescu și echipa sa au decis că este un “intratabil”. Astfel îl descrie Popescu-Dumnezeu în memoriile sale: un profet mânios, un leu indignat care-i scotea din sărite pe culturnicii zilei (și în primul rând pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Să susții că Nijinski era un revoluționar veritabil (ultima sa tabletă din „Contemporanul”, în iulie 1971, după care a urmat o pauză lungă), ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai încet tot mai încet/Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte” sunt adevăratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe bandă rulantă, erau tot atâtea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde. Îl cita adeseori pe Eminescu, privea cu un rece dispreț lumea nedreaptă în care trăia, cu ingratitudinile, trădările și infamiile din jur: „Iar celui ce cu pietre/Mă va izbi în faţă/Indură-te Doamne/Și dă-i pe veci viaţă”.
Ca atâția alții, ca Aragon, ca Bogza, ca Marian și Kazimierz Brandys, ca Jerzy Andrzejewski („Alfa” din „Gândirea captivă” de Milosz), ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu „a chanté rouge”, s-a identificat emoțional, sentimental, pasional cu stânga revoluționară a veacului al XX-lea. Scria Aragon despre pasiunea sa comunistă: „On sourira de nous d’avoir aimé la rose”. O diferență esențială între un Aragon (care a trăit într-o democrație) și un Jebeleanu (care, după 1947, a trăit într-un regim totalitar) este că acesta din urmă nu a scris ode Securității. Admiratorul lui Bacovia crezuse și el în utopia socialistă. S-a înșelat, dar nu a fost un poltron, un șarlatan, nu a cântat osanale lui Ceaușescu. Tabletele sale, mai întâi în “Contemporanul”, apoi în “România Literară”, erau tot atâtea săgeți azvârlite în direcția unei puteri tot mai absurde, tot mai iraționale, tot mai primar-agresive (spre a relua expresia lui Marin Preda). Restalinizarea de după 1971 a găsit în Jebeleanu un neîmpăcat, ireconciliabil adversar. Îmi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toată lumea credea că era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile șeful cenzurii. Am aflat că era de fapt un pamflet la adresa doctorului în estetică marxistă, temutul Gh. Stroia, șeful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Îi cerea acestui temnicer al spiritului să-i scoată cleștii din gură, să-l lase să vorbească liber… Știu, în “Jurnalul” său Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta că, atunci când el, Caraion, și atâția alți intelectuali gemeau în închisori, Jebeleanu fusese un răsfățat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Și totuși, în anii 70, lucrurile se schimbaseră, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, îndeosebi prin susținerea tinerilor scriitori și prin respingerea imposturii, ceea ce admitea și Monica Lovinescu în “Jurnalul” său.
Istoria literaturii române sub comunism nu va putea face abstracție de rolul lui Jebeleanu în rezistență împotriva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul său dovedit în câteva situații extrem de complicate când a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu mă refer doar la luări de cuvânt cu implicații dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alături de Geo Bogza (și spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a ținut piept ofensivei stalino-fasciste patronată de Dumitru Popescu și Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Bogza obișnuia să-i spună: „Moni, suntem ca aripile albatrosului, cade una, se frânge și cealaltă”.
După 1965, Jebeleanu a renunțat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerată”, un volum sfâșietor, un cri de coeur în memoria ființei iubite dispărute, a celei care a fost minunată pictoriță Florica Cordescu. Soarta a făcut să fiu prieten apropiat, din copilărie și până astăzi, cu Tudor și Florica, fiul și fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeași stradă (Grigore Mora), ei la numărul 36 (o casă proiectată de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasă cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa întâia până într-a șasea, când, la îndemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent înființatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Grădina Bordei, în spatele Sălii Floreasca, alături de vechea televiziune. Știam evident cine este Jebeleanu, auzisem în casă despre el, “Surâsul Hiroshimei” era una din cărțile cele mai lăudate ale acelor timpuri. Mai târziu, eram în ultima clasa de liceu, am scris o compunere despre acel poem, îmi vin și-acum în minte versurile “Ce noapte deasă,vai ce noapte deasă/Unde-i cărarea care duce către casă?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cărarea, doamnă ‘nvățătoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesă de rezistență, probabil cea mai sinceră, a poeziei antifasciste românești.
Am lângă mine acum, când scriu această evocare, volumul “Hanibal”, apărut la editura Cartea Românească în 1972, cu coperta și ilustrații de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de gardă, un desen al poetului, pe care, prin Florica, îl rugasem să-mi dea un exempar cu autograf: o ramură de copac cu multe frunze, dedesubt un câine mai mare, pe al cărui abdomen este scris” Feriți-vă”, urmat în spate de un cățeluș care nu prea știe lângă cine se află și ce pericole îl pândesc… Iată cuvintele înscrise de poet, un avertisment, o lecție de viață și o exhortatie care mi-au rămas în memorie până în ziua de azi: “Lui Volodea, cu îndemnul de a învață câte ceva din limbajul frunzelor verzi tăiate pentru câini primejdioși”. (Februarie 1973). În acel volum, la paginile 257 și 258, se află poemul, apărut inițial în “Contemporanul”, imediat după suprimarea Primăverii de la Praga, în august 1968, de către tancurile Pactului de la Varșovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit în acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”. Pentru Jebeleanu, ca și pentru Bogza, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a însemnat resurecția unei mari speranțe. Circul voievodal de la București i se părea de un ridicol nețărmurit. Credea totuși că adevărata poezie salvează lumea, că prin artă se poate transcende infamia polițienească. Un pariu pe care, cântărind acum lucrurile, cred că l-a câștigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu