George Topîrceanu - Liviu Rebreanu: Golanii

Nuvele şi schiţe
Subiectele schiţelor dlui Rebreanu sunt simple şi originale.

În prima bucată a volumului (Golanii), asistăm la zbuciumul unui „întreţinut” care şi-a făcut o carieră din josnicia lui şi care, ajungând în pragul bătrâneţii, se vede părăsit pentru întâia oară de amanta întâmplătoare care-l hrăneşte. Tot atât de impresionantă e criza sufletească prin care trece acest tip, ţesută din gelozie, tristeţă sfâşietoare şi spaimă pentru viitor, pe cât sunt de interesante viaţa pe care o duce şi „concepţia” lui asupra acestei vieţi. Căci tipul filozofează pe alocurea.
Cu această schiţă (ca şi cu alta, Culcuşul) dl Rebreanu ne duce într-un mediu neexplorat încă de prozatorii noştri. Întreţinuţii aceştia, de speţa cea mai de jos, ca Gonea Bobocel, alcătuiesc un fel de breaslă aparte, certată cu morala şi aproape întotdeauna şi cu legile societăţii. Pentru ei lumea e împărţită în „şmecheri” şi „fraieri”. Şmecherii sunt acei care au înţeles rostul acestei vieţi (!), au înţeles adică, din vreme, că trebuie să trăiască fără muncă pe spinarea altora, să tragă chiulul vieţii.
Iar „fraierii” sunt proştii de oameni cinstiţi, care muncesc şi care au adeseori parale, sunt gâştele de jumulit ale şmecherilor, cu ajutorul femeilor de stradă. Şmecherii cu cocotele duc un trai foarte pitoresc din punct de vedere literar şi cât se poate de straniu pentru înţelegerea noastră, a fraierilor, ca să zic aşa.
Legăturile lor s-ar părea că se întemeiază numai pe interes: bărbatul are nevoie de bani, iar femeia are întotdeauna nevoie de protecţie şi călăuzire în viaţă.
Totuşi, oricât de ciudat s-ar părea, cine cunoaşte lucrurile mai de aproape ştie că aceste soiuri de concubinaje au întotdeauna la baza lor şi un fel de dragoste sui generis, care se manifestează prin terorizare şi bătaie din partea bărbatului, frică şi supunere laşă din partea femeii. Margareta părăseşte pe Gonea când vede că n-o mai bate...
— „Nu mă mai baţi, tăticule... nu mă mai baţi!” suspină ea cu voce mustrătoare.
Bătaia e oarecum simbolul virilităţii şi al iubirii bărbatului, nu numai pentru Margareta, dar şi pentru altă eroină, cam de acelaşi fel, a autorului nostru. Didina din Culcuşul mănâncă bătaie cu un fel de voluptate sadică. Şi ce bătaie!
— „Omoară-mă, tăticule!... Aş vrea să mor de mâna ta!...” şopteşte ea, cu voce tremurătoare de plăcere. „Tăticul”, de rândul acesta, e un puşcăriaş respingător, care împreună cu alţi golani şi cu amanta lui îşi trece nopţile şi mare parte din zi în “culcuşul” de la „Trei gâşte”, adică în iarbă, sub un nuc pântecos, la marginea oraşului. Cântăreanu îl cheamă. El îşi bate amanta ca să-i dea bani, să joace în zaruri baboroasa cu tovarăşii lui. Dar Didina se încăpăţânează şi nu-i dă. Şi tocmai după ce Cântăreanu o lasă din bătaie, ostenit, o lasă lungită şi plină de sânge şi nu-i mai cere nimic, ea îi dă banii pe care-i ţinea ascunşi în ciorap. Iar târziu, când golanii adorm sub stele, în murmurul depărtat al oraşului, amanta şopteşte încă dulci cuvinte de dragoste, alipindu-se „ca un copilaş” de pieptul torturatorului ei...
Dar, cu celelalte bucăţi, dl Rebreanu ne scoate din lumea aceasta pitorească a golanilor.

În Dintele, ni se arată tot zbuciumul „dăscăliţei” Aglaia, când îşi pierde primul dinte şi vede că îmbătrâneşte. E o bucată remarcabilă prin puterea analizei şi prin semnificaţia ei.
Dintre celelalte, Proştii, Ocrotitorul şi Nevasta ni se par cele mai bune. Hora morţii, în care e vorba de doi rezervişti din Ardeal care se duc în război, e interesantă prin descrierea unei lupte cu muscalii şi prin surprinzătoarea justeţă a unor observaţii sufleteşti făcute cu acest prilej, căci pretutindeni autorul dovedeşte multă intuiţie în priceperea sufletelor.

Cartea dlui Rebreanu îţi lasă o impresie de copleşitoare tristeţă. Oameni, mediu, întâmplări, totul e de o tristeţă cenuşie, mohorâtă, definitivă. Şi pesimismul acestui scriitor ia forma literară a celui mai navrant realism. Ce poate fi mai trist, de pildă, decât zbuciumul zadarnic al omului care-şi dă seama deodată că îmbătrâneşte şi îşi plânge viaţa dusă? Iar dl Rebreanu, în cele două schiţe amintite, care au acest fond, oarecum predilect, nu ne cântă poezia melancolică a acestui sentiment, ci ne zugrăveşte tocmai reversul lui prozaic, real, incolor, de o amărăciune terasantă.
Stilul dlui Rebreanu e simplu şi uneori robust, potrivit cu subiectul. Dar dialogurile nu prea sunt fireşti, sună fals de multe ori. Autorul e mai tare când e descriptiv şi narativ. Se foloseşte însă prea des şi fără necesitate evidentă de unii termeni... cum să zicem? nici triviali, nici vulgari, ci pur şi simplu urâţi, urât-evocatori.

„Se zborşi la dânsa”, „se ropşti dânsul” (de ce nu „el”?), „să se hoalbe”, „se răpşti”, „lanurile gălbejite de soare” (de ce nu „îngălbenite”?), „o beteală de aur aprins se bălăbănea sub albastrul lăptos al cerului”, toate astea sunt expresii care-i strică pagini întregi de descrieri sugestive şi multe imagini în adevăr frumoase. De asemenea şi comparaţiile prea evocatoare în fiziologie nu ni se par potrivite, mai ales când sunt accentuate încă prin urâţenia cuvintelor: „capul i se înfierbântase ca un ibric în care clocoteşte ceva”, „i se părea că-i clocotesc creierii”, „doi dinţi afumaţi şi găunoşi”, „îşi frecă ochii până ce se roşiră ca două sfecle fierte” etc.

Încă o dată, nu e vorba de cuvinte tari, de expresii plebeiane — acestea erau chiar necesare pentru natura subiectelor dlui Rebreanu; e vorba de acele cuvinte, destul de comune, care înjosesc o frază, care nu spun nimic nou, putând fi înlocuite fără pagubă prin altele aproape corespunzătoare.
Am stăruit atâta asupra lor, fiind siguri că ele aduc prozei dlui Rebreanu o pagubă cu mult mai mare decât şi-ar putea-o închipui. Şi e păcat!

George Topîrcearnu