Istoria clădirii în care s-a semnat actul Unirii, indiferența autorităților, lucruri mai puțin știute despre Mica Unire

Hotel Concordia 2018

La lumina zilei, strada Smârdan din Centrul Vechi al Bucureștiului n-are cu ce să-și acopere hidoșeniile: un covor roșu murdar ar trebui să îmbie trecătorul la „Girls Live Nude”, iar o construcție strâmbă din sticlă se dă cafenea de lux. Fete înfrigurate le cer trecătorilor să se oprească pentru băuturi calde, dar pe lângă ele trec mai ales oameni bosumflați care cară cutii. 

La numărul 39 e o clădire ascunsă sub un cearșaf alb pe care-s desenate contururi de ferestre și de uși. Învelișul se despică deasupra intrării, acolo unde scrie mare „Hotel Concordia”. Prin crăpătura porții se vede un gang întunecat, plin de gunoaie.

 
La Hotelul Concordia din Centrul Vechi s-a decis alegerea lui Cuza ca domn al Țării Românești. Clădirea, monument istoric, azi în paragină,  a găzduit istorica întâlnire politică din apartamentul 5, de la etajul 1, întâlnire care a avut loc în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, în care s-a hotărât Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al țării Românești, după ce fusese ales domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859.  Tot ce mai aminteşte de istorie şi de însemnătatea naţională este placa de marmură de la intrarea în gang: „În această clădire se afla în anii Unirii Ţărilor Române Hotelul Concordia…”.

Hotelul, ridicat în 1852, avea 90 de camere, un restaurant luxos, cafenea și sală de biliard și a devenit loc de întâlnire pentru elitele vremii. „Preţul unei camere era de 3-8 franci pe zi. În interior se afla un restaurant cu bucătărie germană, o cafenea şi o sală de biliard”, aşa cum nota Constantin Bacalbaşa în „Bucureştii de altădată (vol. I)”.
Scriitorul povesteşte când a ajuns prima dată în Bucureşti: „Am tras la Hotelul Concordia-veche, de pe strada Germană, astăzi strada Smârdan. Era pe seară. Am prânzit la restaurantul hotelului iar a doua zi dimineaţă am dejunat la birtul lui Hristodor, cel dintâi birt din Bucureşti pentru bucătăria zisă orientală”.
Clienţii obişnuiţi erau străinii care doreau condiţii diferite de cele oferite de hanurile bucureştene din zonă.

„La cafeneaua Brenner, la 1854, Tolstoi era un client obişnuit. La vremea aceea, Hotel Concordia era cel mai european hotel din Bucureşti, înainte de Hotel de Bulevard. Veneau aici cei occidentalizaţi, paşoptiştii, cei care regăseau aici serviciile de lux de la Viena. În curtea interioară erau mese, un restaurant. Constantin Dobrogeanu Gherea s-a ascuns aici de ruşi şi a vrut să facă o spălătorie”, spunea, într-o discuţie publică din 2013, scriitorul Stelian Tănase.

În deceniile de după Unire, două incendii au înghițit clădirea, însă proprietarii au refăcut-o. Începutul distrugerii vizibile azi se află în perioada comunistă, când a fost preluat de ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă) și modificat după bunul plac al noilor chiriași.

După 1989, clădirea a fost câștigată în instanță de către un cetățean străin și vândută în 2003 către o firmă românească. Clădirea „este exploatată de firma Ro Naturstein, compania care o deține în proprietate, alături de alte 50 de imobile pe care le are în tot Bucureștiul. Împreună cu acestea, formează un conglomerat imobiliar a cărui valoare contabilă era estimată, la finele lui 2011, la aproximativ 1,14 miliarde de lei (aprox. 250 de milioane de euro)”, arăta o investigație Rise Project.

Zece ani mai târziu, Sorin Oprescu - primar general la acea vreme - , promitea că hotelul va fi refăcut cu ajutorul de la primărie.
Preşedintele filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor, Șerban Sturdza, a atras atenția din nou asupra stării în care continuă să se afle clădirea, în timp ce an de an politicienii „se bâțâie în Hora Unirii în fața televiziunilor”. Într-una dintre pozele publicate pe contul său de Facebook acum doi ani, arhitectul ține o pancartă pe care scrie „Rușine”. 

„RUŞINE! Sărbătorim un secol de la Unirea României în acelaşi mod păgubos care a ajuns să ne caracterizeze: de ochii lumii şi de dragul burţii. În fiecare an, în 24 ianuarie, cei care s-au nimerit a fi aleşi în conducerea ţării, s-au năpustit la Iaşi să se bâţâie în Hora Unirii în faţa televiziunilor. Anul ăsta, au declarat Ziua Unirii zi nelucrătoare pentru ogoirea votanţilor. Clădirea din Bucureşti în care s-a făcut Unirea dintre Moldova şi Ţara Românească, stă, însă, să se dărâme de ani buni. Aceiaşi aleşi care se dănţuie la Iaşi, nu dau două parale pe ea. Ca pe mai nimic din ce înseamnă Patrimoniu. RUŞINE!
Poporului nu îi pasă. Decât de faptul că nu trebuie să meargă la serviciu de ziua Micii Uniri. Iar fericirea lui e deplină dacă pică de-o sarma şi-o ţuiculiţă la festivităţi. În cursul unui an, bucureştenii adunaţi de pretutindeni trec în şuvoaie pe strada Smârdan din centrul Bucureştilor pe lângă o clădire care stă să cadă. Şi în care acum 159 de ani li s-a scris istoria. Şi li s-a hotărât viitorul. Şi, nu-i aşa, dacă treaba s-a făcut, cui îi mai trebuie clădirea?! Poa' s-o dea jos. RUŞINE!
Arhitecţilor, istoricilor şi minorităţii intelectuale care a rămas conştientă li se adumbreşte uşor fruntea când trec pe lângă fostul hotel Concordia. Însă foarte puţin. Şi le trece repede. RUŞINE!
Cuza Doamne, Kogălniceanu, spuneţi-le şi celorlalţi că noi, românii, nu v-am meritat. RUŞINE, ROMÂNIA!”.a scris Sturdza.

7 lucruri mai puțin știute despre Mica Unire, explicate de istoricul Alin Ciupală

1. Dincolo de etnie și limbă, până la momentul Unirii sunt puține afinități între Moldova și Muntenia. „De fapt, sunt două lumi care trăiesc destul de separat: vorbim de tradiții diferite, vorbim de teritorii între care nu au existat atât de numeroase contacte pe cât ne place nouă să credem. Se călătorea foarte puțin dintr-un Principat în altul. Și aș îndrăzni să spun că, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, boierii moldoveni sau boierii munteni călătoreau mai des spre Occident decât la Iași sau la București”, spune istoricul. Idealul Unirii n-avea ecouri în rândurile oamenilor de rând, mai ales în lumea rurală, deși propaganda folosită de Alexandru Ioan Cuza după lovitura de stat din mai 1864 făcea adesea referire la atașamentul țărănimii față de proiectul unionist: „Moș Ion Roată e foarte prezent în această propagandă oficială. Dar Moș Ion Roată - chiar dacă e un personaj real - nu reprezintă decât una dintre ideile propagandei regimului.”

2. Francezii nu sprijină Unirea Principatelor pentru că le sunt simpatici românii sau pentru că se consideră frați întru latinitate, ci pentru că au interese strategice în zonă. Napoleon al III-lea se raportează la problema Unirii „exclusiv din punct de vedere al intereselor Franței ca mare putere în Europa”, explică Alin Ciupală. În scrisorile trimise de C.A. Rosetti din exil, acesta le atrage atenția tovarășilor de luptă pașoptiști în legătură cu negocierile purtate de Napoleon al III-lea cu Viena: el propune să cedeze Principatele austriecilor, în schimbul provinciilor italiene deținute de Habsburgi, Lombardia și Veneto. Când e refuzat, conducătorul Franței își schimbă planul și decide să folosească Principatele pentru a declanșa o nouă Revoluție maghiară care să destabilizeze Imperiul Habsburgic. „De altfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat punerea în practică a acestui plan: vase italiene vor aduce la Galați și la Brăila arme franceze, pe care românii trebuiau să le treacă munții în Transilvania, maghiarilor. Numai că diplomația rusă va devoala acest plan. Izbucnește un mare scandal diplomatic și, în cele din urmă, vasele trimise de Napoleon al III-lea sunt obligate să se retragă cu tot cu arme”, spune istoricul.

3. Unirea nu e doar visul pașoptiștilor, ci și rezultatul unui joc între marile Puteri. Treaba e încurcată, iar Alin Ciupală dă un exemplu lămuritor: „Austria se opune Unirii pentru că ideea e susținută de Franța, iar Prusia susține ideea Unirii pentru că în felul acesta se opune Austriei.”

4. Alegerea capitalei e un subiect sensibil, pentru că tentația de a stabili capitala la Iași e foarte mare. Asta mai ales dacă avem în vedere că Alexandru Ioan Cuza e legat personal de Iași și Moldova. „Numai că Iașul e prea aproape de granița cu Imperiul Rus, iar înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, consfințită de Tratatul de Pace de la Paris, nu putea rămâne o realitate europeană permanentă. Dimpotrivă, Rusia a început să pregătească revanșa imediat după încheierea Tratatului de Pace de la Paris. În condițiile acestea, Bucureștiul era un oraș mai protejat. În plus, era mai aproape de Dunăre, adică de puterea suzerană, care avea tot interesul să sprijine la nevoie acest tânăr stat. Acestea au fost considerentele care au determinat alegerea capitalei la București, sunt mai degrabă de natură strategică, politică și militară”, spune Ciupală. O facțiune a marii boierimi moldovene nu s-a împăcat niciodată cu faptul că centrul de greutate al noului stat este la București și nu la Iași, însă această facțiune nu va putea să încline vreodată balanța spre o sciziune.

5. La momentul alegerii, Alexandru Ioan Cuza pare un personaj fără anvergură și așa devine o opțiune acceptabilă pentru toți. Provine din rândul boierimii de țară: tatăl său, Iancu Cuza, fusese sameș în județul Fălciu; mama sa, Sultana Cozadini, era o grecoaică fanariotă adusă în suita ultimului domn fanariot al Moldovei și căsătorită aici fără zestre pentru a scăpa de mănăstire. Faptul că Alexandru Ioan Cuza era pe jumătate grec va fi trecut adesea sub tăcere de biografii săi, pentru că nu rezona cu ideea de românitate. Căsătoria cu Elena, fiica boierului Iordache Rosetti, îi aduce lui Cuza protecția unei familii puternice în Moldova. „Cu certitudine, Alexandru Ioan Cuza a fost subestimat, pentru că foarte mulți dintre membrii adunării elective de la Iași au crezut că, votându-l, vor putea să conducă ei în spatele unui om cunoscut pentru viața aventuroasă pe care o avusese până în acel moment. La București deja nu se mai punea problema alegerii altcuiva decât la Iași”, spune istoricul.

6. Cuza conduce Principatele Unite ca un „despot luminat” într-o epocă în care despotismul luminat e depășit și se izolează. „Monstruoasa coaliție” - numită astfel de ziarele loiale domnitorului, singurele care treceau de cenzură - grupează de fapt personalități politice care doresc o liberalizare veritabilă a regimului politic din Principatele Unite. Însă realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt foarte mari: „de la Legea instrucțiunii publice până la introducerea codurilor de legi, de la reforma administrativă până la reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirilor închinate - toate sunt opere foarte importante, care pun bazele unor instituții de tip modern. Problema era că aceste instituții nu funcționează pe baza unor principii de tip modern, pe baza unei ideologii de tip liberal, ci sunt puse în mișcare de voința domnitorului, și asta era prea puțin.”

7. Pe termen scurt și mediu, reforma agrară nu ține cont de interesele omului simplu și are rezultate catastrofale. „Alexandru Ioan Cuza le-a dat pământ țăranilor pentru că, transformându-i în proprietari, i-a transformat în plătitori de impozite. Numai că țăranii, în cele mai multe cazuri, nu au capacitatea materială de a lucra în mod eficient pământurile pe care le-au primit. În aceste condiții, țăranul este pus într-o situație extrem de dificilă: el trebuie să plătească statului un impozit în bani, dar n-are capacitatea de a-i obține. Țăranul nu poate să facă față acestei presiuni teribile. Și avem la dispoziție date statistice care ne arată că, de exemplu, șeptelul s-a înjumătățit sau că în anumite părți ale Principatelor Unite aproape că izbucnește foametea. Au fost și câțiva ani neprielnici agriculturii din cauze climatice.”

sursa: https://www.scena9.ro/article/ce-a-ramas-dupa-mica-unire-7-lucruri-mai-putin-stiute-de-atunci

https://www.news.ro/cultura-media/istoria-unei-cladiri-care-moare-hotel-concordia-simbolul-nasterii-romaniei-moderne-primul-loc-din-bucuresti-vizitat-de-bacalbasa-si-preferat-de-tolstoi-1922400024002018010717641796

„Focul cel mare" din martie 1847, cum a fost reconstruit Bucureștiul

“Marele Foc”, acuarelă de Mustacoff

Cel mai mare incendiu din istoria modernă a Capitalei a izbucnit la 23 martie 1847, chiar de Paşte. Oficial, flăcările au ucis 15 oameni, alţi zeci au suferit arsuri, iar aproape 2.000 de clădiri au fost făcute scrum. Joaca unui băieţel cu un pistol a provocat un adevărat dezastru:aproape 2.000 de clădiri şi 12 biserici au fost mistuite de flăcări!

Focul a izbucnit „la un ceas după amiază”, de la casa clucereseii Zoiţa Drugăneasca, de lângă metohul Episcopiei Buzăului de la Biserica. Sf. Dimitrie.Costache Băiatul în vârstă de 11 ani al cluceresei (mare dregător) Zinca Drugănescu, făcut cu Filipescu, care divorțase cu mult timp în urmă de ea, a vrut cu tot dinadinsul în acea zi să „pocnească artificii”.
Copilul ar fi descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului. Apoi a intervenit vântul. În doar câteva clipe, focul a început să se extindă spre Est, ajungând să pârjolească 20% din București.

O țigancă ar fi prevestit la nașterea lui Costache că acesta avea să își lege numele de o mare nenorocire.
Copilul a avut un destin tragic. El a mai trăit doar trei ani, după care a murit răpus de ftizie (tuberculoză pulmonară, n.r.), de care era tratat într-un sanatoriu din Genova, așa cum i se cădea unei familii bogate ca cea a Drugăneștilor. 

„Sprijinit de suflarea furtunoasă a austrului", incendiul s-a întins repede, cuprinzînd o zonă triunghiulară cu vârful în casa amintită şi o latură pe direcţia Curţii Vechi şi a Puşcăriei, iar alta a străzilor ce urcau spre Lipscani, Hanul şi Mănăstirea Sf. Gheorghe şi mai departe. In această rază focul a ars mahalale pînă la marginea oraşului, aici casele fiind răsfirate prin curţi întinse, incendiul nu s-a mai putut propaga cu aceiaşi înlesnire ca în centrul comercial al oraşului. unde prăvăliile şi casele erau foarte înghesuite. ln linii mari, au ars atunci: mahalaua Sf. Dimitrie, de la biserică la vale, uliţa Franţuzească pe partea stângă (azi strada 30 Decembrie), uliţa Nemţească, (str. Smârdan), uliţa Şelarilor, Puşcăria (Piaţa de Flori), Lipscăniilor de la Picollo încolo, Marchitaniilor, Hanul lui Zamfir (pe Bulevardul 1848, cam în dosul Bisericii Sf. Ilie Kalenderu) Bogasieriile, Braşoveniile, uliţa Bărăţiei cu biserica, a Zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu (în dosul Bărăţiei), Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Tîrgul Cucului, Pescăriile vechi cu cavafiile noi, mahalaua Stelei, a Udricanilor, a Sf. Vineri, a Lucacilor, a Sf. Ştefan şi altele".

Distrugerea întregului oraş a fost însă împiedicată prin acţiunea energică a pompierilor, ajutaţi de soldaţii din garnizoana oraşului. In primele zile, la 25-26 martie, se credea că au ars 13 biserici şi 1798 de case, între acestea fiind socotite şi hanurile, fiecare luate drept o unitate. Aceste cifre s-au dovedit inexacte, fiind exagerate, dar numărul victimelor omeneşti care în primul moment au fost anunţate ca fiind 13, s-au găsit a fi mai' tîrziu 15. După datele oficiale, suprafaţa oraşului bîntuită de foc a fost de 158730 klafteri (stînjeni) pătraţi, însumînd un număr de 1850 clădiri.

Victimele incendiului au fost: la biserica Stelei, 4 victime  (Agatia sora arhiereului Constantin şi Maria soţia lui Haralambie cu 2 copii); La Hanul Papazoglu, 4 victime (Dragomanul Balotă, Ana văduvă greacă, o nepoată de 8 ani Irina. un grec Dumitru venit din Grecia după milă), la Sf. Gheorghe Vechiul o victimă (Ioana preoteasa); în pivniţa lui Stan Cîrciumarul, o victimă (calfa de pantofari Ioan), în mahalaua Lucaci, 4 victime (Catinca bucătăreasa, o femeie necunoscută, Manda, femeie în casă la pitarul Ogrădeanu şi llinca fata Despii, văduva); în mahalaua Ceauş Radu, o victimă (Stan cîrciumarul).

Inainte ca oficialităţile să procedeze la măsuri de ajutorare a sinistraţilor, aceştia au pornit la reconstruirea locuinţelor şi a prăvălioarelor distruse. Reflectarea acestei iniţiative o găsim în ofisul domnesc din 26 martie, prin care se încearcă oprirea speculei asupra materialelor de construcţie. Totodată, s-au luat măsuri şi pentru împiedicarea speculei asupra alimentelor, în special în ceea ce priveşte mălaiul şi pîinea. In sfîrşit, a trebuit să se vină efectiv şi substanţial în ajutorul sinistraţilor. Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile. Astfel, Mitropolia cu episcopiile sale trebuia să dea un sfert din venitul pe an, adică 500 000 lei; Casa centrală venea cu tot disponibilul pe anul in curs în valoare de 220 000 lei. Mănăstirile închinate aduceau 700 000 lei; Casa visteriei, din paragraful rezervei; 300 000 lei; funcţionărimea şi militarii contribuiau cu leafa pe o lună (de la 300 lei în sus) ceea ce revenea la 300 000 lei; în sfîrşit, din rezerva caselor maghistraturilor (primăriilor) se mai adunau 180 000 lei; în total 2 200 000 lei. 

Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Sina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, a căror interese economice erau strîns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. 

Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial 13 la ajutorarea celor loviţi atît de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceia avea să devină capitală a ţării unite. 
Dar contribuţii importante au venit şi din partea locuitorilor Capitalei însăşi, din cartierele cruţate (in total 276 357 lei, 20 parale, din care 31 500 fuseseră subcrişi de Miloş Obrenovici, primul pe listă), precum şi din judeţele ţării. Pentru a veni în ajutorul sinistraţilor şi pentru a se asigura reluarea activităţii normale a comerţului bucureştean, autorităţile au recurs la înfiinţarea unei comisii compuse din neguţători, care avea misiunea de a împărţi ajutoarele provenite din subscripţii publice din interior şi din afară, precum şi din contribuţii obligatorii puse asupra lefilor funcţionarilor, veniturilor bisericeşti etc. 

Rostul comisiei era de a aduna „ştiinţele cele mai temeinice şi nepărtinitoare" pentru a se lua „măsurile de mîngîiere ce putinţa va arăta". In mod efectiv însă, lucrările sînt semnate de Ion Otetelişanu, Mihai Califarov şi Lazăr Kalenderoglu. Această comisie a procedat la întocmirea unor catagrafii pe mahalale şi care cuprindeau numele proprietarilor şi al chiriaşilor, felul caselor arse (mari, mici, prăvălii cu un cat deasupra etc.), îndeletnicirea sinistratului, valoarea imobilului ars, valoarea lucrurilor dinlăuntru arse, greutăţile sinistratului, situarea lui in treapta 1-3 de nenorocire şi suma cu care se ajutora. Procedeul de ajutorare era următorul: se adunau informaţii asupra sinistratului şi a pagubelor avute, se apreciau greutăţile lui familiare sau profesionale şi era trecut într-una din cele „trei trepte de nenorocire", după care i se fixa ajutorul. Cu un „bilet" eliberat de comisie, sinistratul se prezenta la Visterie de unde încasa suma acordată. 

Rubricile nu sint strict respectate de toţi alcătuitorii catagrafiilor; le avem însă bine întocmite pe cele care privesc mahalalele comerciale, din care am putut trage concluziile documentare pe care le înfăţişăm. 

Astfel, din analizarea listei alcătuite la 26 iunie 1847 a celor 1559 de sinistraţi, cărora li s-a împărţit suma de 2 573 250 lei, constatăm că la împărţirea banilor, a prezidat spiritul de clasă. Cele mai importante ajutoare, acelea de 10 000 lei sînt atribuite unor boieri sau mari neguţători, ca: Anastase Polizu din mahalaua Sf. Nicolae Şelari, serdarul Atanasie Gazoti din Sf. Gheorghe Vechi, clucerul Andricu din Stelea, Enache Şalvaragiu şi Nicolae Ceauşescu din Vergu, Vasile Gheorghiu şi pitarul Nicolae Mustacov din Sf. Nicolae Şelari, Teohari Atanasiu, Chiriac Antoniu şi Petru Gheorghiu din mahalaua Ceauş Radu şi Iancu Bălăceanu din Sf. Gheorghe Nou; 90.00 lei capătă vicontele de Grammont din Răzvan, curtean a lui Bibescu, 8000 lei vameşul Iordache din Vergu, I. D. Nicolici din Răzvan, Elinea Păsculeasca din Sf. Gheorghe Vechi, Elenca Califarov, ruda acelui important membru al comisiei, Iosif Romanov din Sf. Gheorghe Nou etc. În schimb, sînt mulţi cei cu 100 şi 200 lei, pe care îi găsim prin mahalalele sărace (Sume infime în raport cu costul vieţii. căci numai o kilă de griu costa in iunie1848, 115 lei). 
La 3 mai 1847, Secretariatul Statului aproba raportul comisiei care întocmise catagrafia şi ordona visteriei să slobozească suma de 2 648 000 lei pe baza înfăţişării „biletelor" eliberate de comisie. Operaţia s-a executat, iar la 25 iulie comisia raporta domnitorului felul în care îşi îndeplinise sarcina.
Bineînţeles, conducerea statului era mulţumită de lucrările comisiei.
La 29 iunie 1847, prin ofisul nr. 424 21, Bibescu aducea mulţumiri comisiei pentru împărţirea sumelor, însărcinînd-o să urmeze mai departe cercetarea reclamaţiilor celor nemulţumiţi şi împărţirea prisosului de bani.
Prin alt ofis de peste cîteva luni 23 se dispunea să se mai împartă ,,bilcturi" asupra Visteriei pentru 490 430 lei rămaşi în casă, totalul banilor împărţiţi ridicîndu-se la 3 176 151 lei şi 10 parale.
După cum era de aşteptat, operaţiile comisiei nu au putut mulţumi, în special pe cei săraci. Jalbele individuale se aglomerau la palat şi erau trimise înapoi către comisie pentru cercetare.
Unii dintre micii meseriaşi, în general oameni săraci şi-au manifestat indignarea pentru felul cum se făcuseră repartizările (ca de pildă Petru săpunarul. trecut cu 300 lei, Bercu croitorul cu 200 lei, Maria văduva cu 100 lei, Solomon ceaprazarul cu 100 lei, Tudor pușcaşul cu 250 lei) refuzînd să vină ca să-şi ridice sumele atribuite.
Paralel cu acţiunea oficialităţilor româneşti, din diferite motive, au intervenit în acţiunea de ajutorare şi consulii străini aflaţi la Bucureşti. Astfel, Consulul general rus, dispunînd de o importantă sumă de bani, reprezentînd darul Curţii de la Petersburg pentru sinistraţii bucureşteni, precum şi rezultatul apelului pentru a se subscrie ajutoare în împărăţia vecină, a întreprins cercetări proprii şi a împărţit sumele adunate. Această acţiune era menită să întărească prestigiul Rusiei în Ţara Românească. 

Sumele totale împărţite pînă la 13 martie 1848 se urcau la. 236 800 lei. Consulul francez, de asemenea nemulţumit de felul cum s-au atrebuit ajutoarele unor protejaţi ai săi, a intervenit la domn şi a depus o listă de 12 persoane socotite de dînsul ca nedreptăţite şi pe care secretariatul statului a înaintat-o din înalt ordin comisiei. Operaţiile de ajutorare asupra cărora s-a revenit în mai multe rînduri, au continuat în tot cursul anului, la 29 noiembrie 1847 apărînd ultimele date comunicate publicului. 

Peste 5 luni, în aprilie 1848, comisia formată din Califarov, Gherasim şi Pancu raporta domnitorului Bibescu situaţia: 52 de păgubiţi tot nu se prezentaseră să-şi încaseze ajutoarele. In faţa acestei atitudini Bibescu pune o rezoluţie, la 17 aprilie 1848, prin care dă un ultim termen de 2 luni celor ce întîrziau să-şi valorifice drepturile. Socoteala definitivă a întrebuinţării banilor s-a dat într-un volum anume tipărit, din care rezultă că s-au ajutorat 2887 păgubiţi, cărora li s-a împărţit suma de 3 195 759 lei. Din sumele ce trebuia să le plătească, Mitropolia a reţinut pentru refacerea bisericelor incendiate: 12 000 lei pentru biserica Sf. Gheorghe Vechi, 8000 lei pentru biserica Vergului, 10 000 lei pentru biserica Lucaci, 6000 lei pentru biserica Sf. Ştefan, 8000 lei pentru Biserica Ceauş Radu şi 6000 lei pentru biserica Olteni. Visteria a mai eliberat din acest fond suma de 230 552 lei pentru despăgubirea expropriaţilor în vederea sistematizării părţilor din oraş distruse de foc. Numărul celor care au contribuit la ajutorarea sinistraţilor se ridica la 3 560 persoane, iar suma totală subscrisă era de 3 489 370 lei 23 parale, la care se adăugau 4 112 lei diferenţă de curs.

Din acelaşi fond s-au mai cheltuit pentru repararea azilului de la Sf. Vineri 9 000 lei, apoi s-au restituit unele sume, date bunăoară de ofiţeri şi cîrmuitorul de Prahova peste ce erau obligaţi. In sfîrşit, s-au ajutat şi victimele unui foc ce se întîmplase la Rîmnicu Vîlcea, cu 80 000 lei. 

Totuşi, au mai rămas cîţiva meseriaşi şi alţi oameni săraci care erau îndreptăţiţi să capete despăgubiri, dar nu s-au mai prezentat să-şi mai încaseze sumele, mult prea mici, ce li se repartizaseră, dînd acestui refuz caracterul unui protest împotriva spiritului părtinitor în care se făcuse împărţirea banilor. 

La sugestia unora dintre funcţionarii civili rămaşi în slujba statului din vremea administraţiei militare provizorii ruse, care au atras atenţia guvernului că nenorocirea focului era totuşi un prilej nimerit pentru a se schimba faţa acelei părţi din oraş, s-au luat măsuri importante pentru sistematizarea zonelor arse. Un rol însemnat în această acţiune de sistematizare l-a avut inginerul maior Rudolf Arthur von Borroczyn, şeful secţiei tehnice, care propune ca uliţele să rămînă cu aceeaşi direcţie, numai să se lărgească şi să se construiască pe lături în condiţiuni de siguranţă pentru viitor. Lui Borroczyn i se datoreşte înfiinţarea pieţii de pe locul fostei Puşcării şi trasarea celor cîteva străzi drepte de pe locul fostului Tîrg al Cucului care se deosebesc aşa de bine de acea veche mahala comercială. Pentru punerea în aplicare a măsurilor preconizate de comisie s-au. făcut schimbări de proporţii şi exproprieri.

De o importanţă deosebită pentru prevenirea incendiilor şi sistematizarea Capitalei este însă hotărîrea Sfatului orăşenesc, adoptată la sfîrşitul anului 1847, prin care oraşul s-a împărţit în trei ocoluri de trei „clasuri", fiecare cu alt regim de construcţii şi cu severe măsuri de pază contra incendiilor, în special în centrul oraşului (ocolui clasului I). Totuşi, măsuri eficiente în această privinţă nu se iau decît în deceniul al VI-lea al veacului al XIX-lea, cînd prefacerile şi modernizarea oraşului se accentuiază, în special după Unirea Principatelor Române.

 

Focul de la 23 martie 1847 a şters vechea înfăţişare a părţii centrale - meşteşugăreşti şi comerciale - a oraşului, moştenită din veacurile trecute. Nenorocirea aceasta a fost însă un prilej potrivit pentru negustorimea care se ridica tot mai puternică şi înţelegea să se afirme pentru a da oraşului o altă faţă, potrivită cu starea ei economică înfloritoare. Se cunoaşte din alte surse în ce timp scurt s-au refăcut casele de comerţ grav lovite, ce mers prosper au avut în anii următori. In locul centrului de dughene de lemn, întunecoase şi înghesuite, în locul bolţilor de hanuri s-au ridicat la fiecare pas casele negustoreşti clădite ca în Austria, cu prăvălii şi depozite jos şi cu locuinţe deasupra. Aspectul atîtora dintre străzile comerciale de pînă mai ieri a fost acela imprimat ·de refacerea de după „focul cel mare".

ANEXA SFATUL ORAŞENESC AL CAPITALEI BUCUREŞTI 

Nenorocita întimplare a focului de la 23 marile au silit pe Sfat a chibzui următoarele măsuri spre a se putea regularisi alinierea uliţelor cu scumpătate și a se lucra cu cerută temeinicie zidurile şi cu asigurare pe cît putiinţa va sta despre ferirea focului, să se împartă oraşul în trei ocoluri de trei clasuri. 

Ocolul clasului I. 

Din uliţa Mogoşoaiei în dreptul palatului tronului la dreapta, pe ulita ce coboară în vale pe din dosul bisericii Kreţulescului, socotindu-se amîndouă laturile dreapta şi stînga, drept în poarta clucerului Simion  Marcovici înainte pe dinaintea paharnicului Pencovici şi paharnicul Algiu pînă la podul de peste Dîmboviţa de lîngă batimentul fîntînilor şi apoi în josul Dîmboviţei pînă la podul de peste acest rîu de lingă casa Brîncovenească, înainte pînă în dreptul grădinei răposatului paharnic Constandin Bobescu prin uliţa ce de curînd se află deschisă în dreptul hanului Golescu, uliţa Caliţii şi de aici pe uliţa ce merge la Palatul de locuinţă înainte pe la Sfinta Ecaterina în uliţa cea mare la stînga pînă la casa lui Halfon şi apoi în dreapta pe la Beilic, Kreps berarul, general Mavro, la Piaţa Sfatului din dreapta bisericii Sf. Vineri pe la Stelea în Piaţa Mare în dreapta prăvăliei lui Mişu, proprietatea lui Gazoti şi de aici pe uliţă pînă la Sfinţi şi apoi pînă la Scaune, Sărăria veche, Carvasaraua Colțea, Hagi Moscu, clucerul Vasilache, Voinescul, boierii Corneşti, pe la casa logofătului Ioan Manu şi iarăşi la palatul tronului. 

Ocolul clasului al II-lea. 

Celelalte uliţi ce rămîn în ocolul II (vopseaua) roşie cu toată întinderea uliţelor celor mari şi anume Mogoşoaia, Tîrgul de Afară pînă la bariera de acum a Caliţiei şi Şerban Vodă, Podul de Pămînt pînă la barierele vechi, precum şi laturile uliţelor ce cade în linia ce desparte raioanele celeilalte văpseli de roşu, adică faţă uliţei ce se învecineşte cu vopseaua roşie. 

Ocolul clasului al III-lea. 

Toate mahalale ce rămîn în celalte vopseli. 

In ocolul întîiu orice zidire de case va face cu un cat sau două prăvălii - sau orice alte namestii, să fie de zid învelite cu olane sau fier, cu coame de zid despre vecini şi cu coşuri teminice, cu galerii şi balcoane de fier şi împrejmuirile curţilor de zid sau de fier fără a se mai ierta cîrpelile, învelişurile cu şindrilă sau la împrejmuire de uluci, să nu fie iertat a se mai afla în acest ocol de întiu clas, cherestegii şi oricîte se află astăzi, să se ridice soroc de un an. Asemenea să nu fie volnic în acest ocol de nimeni în prăvălia sa, sau între alte încăperi iarbă de puşcă pentru vînzare, volnicindu-se a o vinde numai în ocolul al II-lea şi acolo iarăşi fără de a ţine încătăţimi mari, ci atît mai precît ar trebui pentru alişveriş şi vînzare vremelnică, iar cătăţimi mai însemnătoare de vor fi avut să fie datori să le ţie şi să le păstreze sub desăvîrşită priveghere la locuri ferite în ocolul al III-iea. 

Să lipsească cu totul covăceriile, cazangeriile, fierăriile şi vărăriile, spirturile asemenea afară numai ca, cîrciumarii şi rachierii să poată ţinea în pivniţele prăvăliilor ce vor fi avînd două sau trei buţi de spirt pre cit le-ar fi de trebuinţă spre a sluji la al lor alişveriş fără de a fi volnici a avea întru acest ocol magazii de spirturi sau povarne pentru făcutul rachiului sau al spirtului, urmîndu-se pentru aceste din urmă temeiul statornicit mai dinainte de a fi adică volnici să şi le ţie şi să le aibă după modelul hotărîtei construcţii numai în ocolul al III-lea. 

În ocolul al II-lea să fie iertat a se face case şi prăvălii în paiente, însă după o construcţie solidă cu toată lemnăria să fie îngropată în zid. Să fie iertat a se face covăcerii, fierării, cazangerii, vărării, cherestegii, şi a se cîrpii vremelniceşte învelitorile de şindrilă şi împrejmuiri de scînduri şi uluci, iar toate ce se vor face din nou se va asemăna cu regulele Ocolului întîiu. 

In ocolul al III-lea să fie iertat a se face şi din nou învelişuri cu şindrilă, precum împrejmuiri de uluci şi scînduri, chipul construcţiei însă a tuturor zidirilor de case mari sau mici şi prăvălii cu desluşirile cerute pentru fiecare în parte lucrare, fiindcă această ramură se atinge de partea tehnică, săvîrşindu-se un proect statornicit la care se îndeletniceşte secsia tehnică a cinstitului Departament, se va obşti cu a doua spre ştiinţa tuturor de obşte. 

Aceste măsuri în urma jurnalului încheiat de sfat şi aprobat de Măria Sa Prea Înălţatul Domn se vor păzi cu nestrămutare de către toţi proprietarii după bileturile ce vor lua de la sfat avînd şi cunoştinţă că orice împotrivă lucrare nu se va putea ierta fiinţa ei. 

Iscălit mădulariile Sfatului."

sursa: -Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-VII-1969, lucrare alcătuită de Florian Georgescu, profesor universitar, Director al Muzeului de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti, Director al Muzeului National de Istorie a Romaniei

Controversa din jurul morţii celebrului cascador Tudor Stavru, pierit în ruinele cutremurului din martie 1977

Cascadorul Tudor Stavru, extrem de apreciat în cinematografia românească, a fost una dintre victimele cutremurului din 4 martie 1977. Deşi a scăpat teafăr din teribilul seism, Stavru şi-a pierdut viaţa pe ruinele Bucureştilor, căutând supravieţuitori. 

Era cascadorul preferat al lui Sergiu Nicolaescu, cel care spunea despre Stavru că este cel mai bun din branşă. Tudor Stavru a evoluat la Bucureşti ca sportiv de performanţă la caiac-canoe, fiind legitimat la Clubul Dinamo. La mijlocul anilor ’60, regizorii Sergiu Nicolaescu şi Doru Năstase au constituit o grupă de cascadori din rândul sportivilor cu aptitudini acrobatice. Stavru a fost cooptat în echipă, devenind în scurt timp cel mai căutat cascador pentru filmele de succes ale lui Nicolaescu. În 22 producţii a jucat Tudor Stavru de-a lungul carierei sale întrerupte brutal. Filmografia cascadorului începe cu „Dacii“, film istoric lansat în anul 1967, şi continuă cu „Mihai Viteazul“ (1971), „Cu mâinile curate“ (1972), „Păcală“ (1974), „Un comisar acuză“ (1974), „Patima“ (1975), „Osânda“ (1976), „Războiul Independenţei“ sau „Buzduganul cu trei peceţi“, ambele apărute în 1977. „Evadarea“, ultimul film în care a putut fi văzut Tudor Stavru, a apărut postum, în 1979. În 6 dintre producţii, Stavru a condus echipa de cascadori. 

 Eroismul de la cutremur 

Când Bucureştiul a fost lovit de cutremurul din seara de 4 martie 1977, Tudor Stavru a fost printre primii care au dat curs impulsului de a merge să ajute echipele de intervenţie. Statura sa atletică, pregătirea fizică, curajul ieşit din comun au făcut ca presa vremii să descrie cu admiraţie ceea ce făcuse cascadorul: „Stavru pătrunde printre dărâmături scoţând molozul cu raniţa de la masca de gaze, dezmembrând o dormeză, bucată cu bucată, şi astfel salvează pe studenta Livia Negoescu, chiar în ziua în care împlinea 22 de ani... Stavru este primul care îi zice „La mulți ani”(Radu Târcop, ziarist). Lui Stavru Tudor cel puţin zece supravieţuitori îi pot spune după datina Dunării, ca nişte oameni scăpaţi de la înec - TATA“ (Corneliu Vadim Tudor, ziarist şi poet). 

Tudor Stavru a mers şi la ruinele blocului Nestor din centrul Capitalei, situat pe Calea Victoriei, aproape de Ateneul Român, acolo unde se ridică astăzi Hotelul Bucureşti. A urcat pe dărâmături până în vârf, acolo unde era un apartament care rezistase, nefiind total distrus. Era deja în coborâre când o grindă a cedat, iar cascadorul s-a prăbuşit de la etajul 8, spun unele mărturii, în timp ce alţi cascadori relatează că Stavru a vrut să treacă dintr-o cameră într-alta şi s-a sprijinit de un perete despărţitor, care a cedat, iar cascadorul s-a prăbuşit în gol. A murit la spital. 

 „Radio România şi-a întrerupt emisiunea anunţând cu o voce gravă şi plină de tristeţe: A plătit cu viaţa sub privirile încremenite ale celor de faţă, ce-l urmăreau pe neînfricatul cascador“, este consemnat pe blogul Cernavodei, citând cartea „Puntea dintre zări - Cernavoda, dragostea mea“, scrisă de Vasile Stavru Teodorof şi tipărită la Editura Dobrogea în 1996. 

Controversa jafului din ruine 

Cunoscuţii au respins vehement zvonul că în buzunarele lui Stavru au fost găsite bijuterii şi că el ar fi fost acolo la jefuit de prin ruine. „După ce câteva zile, presa a scris despre eroismul fabulos al cascadorului, în buzunarele lui au fost găsite piese din aur de prin apartamente. Spre uimirea mea, nimeni n-a scris în presă despre acest incident. Nimeni“, a relatat realizatorul TV Mihai Tatulici într-o emisiune din martie 2007, la care participau cascadori, foşti colegi de-ai lui Tudor Stavru. Ei au adăugat: „Se spunea că avea şi diamante în cizme. Dar cum poţi merge cu o pietricică în încălţăminte, n-are cum să meargă“. Moderatorul şi invitaţii au căzut de acord că a fost „mult folclor“ în acea perioadă, dând exemplu despre alte descoperiri surprinzătoare, cum ar fi sume uriaşe de bani, valută, arme etc. 

Alt cunoscut cascador, Sobi Cseh, a povestit episodul morţii lui Tudor Stavru, spunând că a fost o încercare de discreditare a cascadorului zvonul pus pe seama lui. „Pe Tudorel l-au discreditat - că aşa a vrut Securitatea - cum că s-ar fi dus să fure. Păi, este o tâmpenie! Eu eram cu microbuzul şi cu cascadorii, şi unde ne anunţau prin staţie că s-ar presupune că există supravieţuitori, acolo ne duceam! Eu i-am spus că acolo nu era niciunul viu! Unii spuneau să scoatem diverse lucruri, dar eu le-am spus că nu scoatem decât oameni. El s-a împrietenit cu generalul care comanda punctul ăla şi nu a venit cu noi. A rămas cu unul, Ispas Cornel. Găseau morţii şi îi puneau în stradă. I-am spus: „Băi, Tudorică, nu e meseria noastră! Noi căutăm oameni vii, să-i salvăm!”L-am avut pe unul, Pal, care a găsit o casetă cu bijuterii. L-au băgat într-un colţ şi i-au dat cu cizmele în burtă, ca să vomite şi să vadă dacă a înghiţit vreun inel sau altceva“, a declarat presei Sobi Cseh. 

 Înmormântat ca un erou 

 La înmormântarea lui Tudor Stavru, Cernavoda natală a fost inundată de tristeţe, dar şi de VIP-uri. Regizori, actori, cascadori şi sportivi, ziarişti şi activişti, localnici, l-au condus pe Tudor Stavru pe ultimul drum ca un erou. Sicriul său descoperit a fost dus pe umeri de colegii de filme printre care se remarcau Sergiu Nicolaescu şi Doru Năstase. 

„A căzut un vultur. Stavru pătrundea în sufletul omului, nu prin vorbă, ci prin faptă. A fost cel mai bun cascador, cu greu va putea fi înlocuit“, a spus Sergiu Nicolaescu. 

„Stavru murind a intrat direct în legendă. Numele său este nepieritor. Şi de câte ori îl voi auzi, mă voi ridica în picioare“, scria şi Eugen Barbu. 

 Tudor Stavru odihneşte în pământul Cernavodei, într-un monument funerar cu bust din bronz ridicat pentru cel mai cunoscut fiu al oraşului din domeniul cinematografiei. O stradă din Cernavodă poartă numele faimosului cascador Tudor Stavru.

sursa: https://adevarul.ro/locale/constanta/controversa-jurul-mortii-celebrului-cascador-tudor-stavru-pierit-ruinele-cutremurului-martie-1977-1_58b83a7c5ab6550cb8f78b58/index.html

Misterul doamnei cu umbrelă, cimitirul Bellu

Unii spun că un bucureștean foarte bogat și însurat s-a îndrăgostit nebunește de o fată frumoasă, pe care a luat-o ca guvernantă pentru copiii lui. Se şopteste numele lui George Assan, din familia proprietarului primei mori cu aburi din România sau chiar numele lui Carol al II-lea.
Soția, geloasă, a vrut să scape de ea punându-i otravă în mâncare și ucigând-o.
Răpus de durere, bărbatul a înmormântat-o undeva pe aleile din față, aproape de cavoul familiei, și a dat ordin maestrului Romanelli s-o sculpteze în mărime naturală.
Intervine din nou soția, care poruncește să fie scoasă de acolo și mutată tocmai în fundul cimitirului, să n-o vadă nimeni.

Adevărul:
În spatele uneia dintre cele mai frumoase sculpturi din Cimitirul Bellu, se ascunde povestea de dragoste dintre o guvernantă erudită din înalta societate belgiană şi un medic român pe nume Andrei Popovici (care este și el înmormântat undeva la intrarea în cimitir).
Pentru că îi murise soţia de tânără lăsând în urmă doi copiii orfani de mamă, medicul Popovici a căutat la Paris o guvernantă. Aşa a întâlnit-o pe frumoasa Katalina Boschott. Cei doi s-au îndrăgostit şi într-o vară şi-au luat o vacanţă în care să stea singuri.
În 1906, au mers împreună la Herculane, la băi. Aici Katalina s-a îmbolnăvit de peritonită. A fost transportată la spitalul din Herculane, dar nepricepearea unui medic a făcut ca aceasta să moară pe patul de operaţie.
Iubitul îndurerat a îngropat-o la Bellu, dar a ţinut secret povestea de dragoste. Asta explică şi de ce celebrul sculptor Raffaelo Romanelli, întrebat cine a comandat o asemenea statuie pentru o simplă guvernantă, a răspuns: „Un domn cu stare, dar care a dorit să rămână anonim”.
Sculptorul a terminat lucrarea înfăţişând-o pe Katalina în mărime naturală ţinând în mână o umbrelă (după o fotografie). Până nu demult pe peretele monumentului era scris cu litere de alamă următorul text în franceză: „Cet animal de médecin m’a tuée!” Herculesbad-Mehadia 11-12 Aout 1906 - în traducere: Acest animal de medic m-a ucis!. Probabil aceste vorbe reprezentau strigătul ei de moarte care i-a impresionat pe cei ce au vegheat la căpătâiul bolnavei și care l-au redat întocmai, ca o postumă denunțare publică în fața posterității a unui doctor socotit incapabil, neglijent sau imprudent.
În fața statuii era o băncuță de piatră, în prezent ea nu mai există.
Literele cu ultimele vorbe ale Katalinei au dispărut și ele, se spune că erau aurii…

Monumentul a fost restaurat recent.

sursa: http://vicentiu205.ro/boschott-katalina-doamna-cu-umbrela/