Despre Cristache Ciolac, lăutarul care a cucerit marile orașe ale Europei cu vioara sa și s-a stins în sărăcie, părăsit de toți

Cristache Ciolac

Câteva cuvinte despre fratele lui Cristache Ciolac 

Alexandru Ciolac era fiul naistului Radu Ciolac și fratele violoniștilor Cristache Ciolac, mort în 1927, Dănică Ciolac (care a participat la Expoziția Universală de la Paris ca vioară a doua în orchestra lui Sava Pădureanu), Barbu Ciolac și al chitaristului Fotache Ciolac zis „Prințul” (chitarist de mahala de la sfârșitul sec. XIX, compozitorul „Sârbei avocaților”).

Sărbătorile Anului Nou 1934 îl găseau pe vestitul lăutar Alexandru Ciolac sărac lipit într-o colibă de pe strada bucureșteană Palade, numărul 12. Era un bătrân înalt, cu părul sur și pielea feței închisă. „Atâția prinți la soarelele cărora am cântat, mi-au întins mâna și m-au plătit cu pumni de aur, iar astăzi la vreme grea de bătrânețe o duc mai greu ca cerșetorul care întinde mâna la colț de stradă”, se plângea lăutarul. „Toate s-au dus, ca spulberate de crivăț. Am rămas doar cu amintirile. Dar ele nu-ți pot încîlzi oasele și nici astâmpăra foamea. Cinci sute de lei pe lună plătesc aici și-s câteva luni de când nu am mai putut da un ban. Am fost la domnul Duca și i-am destăinuit chinurile în care mă zbat. Mi-a promis o pensie.Oh, dacă s-ar îndura Dumnezeu să se poată face ceva și pentru mine”, îngăima el. 

Întrebat de ce nu încearcă să facă apel la Palatul Regal, lăutarul răspunde:

„Maiestății Sale Regina Maria i-am cântat doar la nuntă, în 1892. Mi-amintesc bine, era un ger groaznic, ca acum. Treizeci și două de nunți țărănești s-au cununat în ziua aceea la biserica Sfântul Spiridon. Și într-o căruță cu boi, în fruntea nuntașilor, a mers taraful nostru cântând până la Ateneu. Acolo, în sala cea mare, a venit Regele Carol cu tinerii principi. 

Biruitor în capitalele Europei

Am plecat apoi prin orașele mari ale Europei, căci angajamente strălucitoare ne chemau pretutindeni. Pe unde n-am cântat? La Berlin la Wintergarden, apoi la Paris la teatrul Folies Bergeres. De acolo, am coborât spre sud, mergând pâna la granița Spaniei. Ne-am oprit și-n orășelul unde fusese îngropat Gambetta și am depus o coroană cu tricolorul român pe mormântul lui. La Vichy am cântat zece ani de-a rândul. În 1894 la expoziția de la Anvers am întâmpinat pe regele Carol cu cântece românești. Bruxelles, Monte Carlo, Nisa, toate orașele Italiei, au fost colindate de noi. 

Povestea lui Cristache Ciolac

Alex F. Mihail scria în articolul „Lăutarii noștri”, publicat în aprilie 1934: „Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cristache Ciolac a fost ceea ce Barbu Lăutarul fusese în prima jumătate a secolului al 19-lea. Apropae patruzeci de ani, spune Radu D. Rosetti, n-a fost petrecere, nuntă, banchet fără taraful lui Ciolac și tot el era chemat să delecteze urechile monarhilor și persoanelor distinse, vizitatori ai curții regale românești. Câte alaiuri domnești, alte evenimente mari din istoria României moderne, nu ne-a slăvit cu vioara lui fermecată.”

Nunta de argint a Regelui Carol

C-a fost masă mare de 10 Mai, banchet la inaugurarea podului de peste Dunăre, nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand, Ciolac era nelipsit, ca și în climaterica stațiune a Sinăii, unde muzica sa se-mgâna cu susurul apei Peleșului. A fost, în adevăr, un fenomen al muzicalității românești, apreciat de marii Enescu, Kubelic, Paderewsky, Jaques Thibaud etc. 

La Paris, cu prilejul inaugurării Expoziției din 1889, șefii de orchestră trebuiau să execute o compoziție ocazională. Ciolac care nu buchisea o notă, învățase partitura viorilor pe de-a rostul, ascultând-o la repetiții, cum o cântau ceilalți. 

Într-o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit cu interes de melomani. Un scurt circuit stinse electricitatea pe neașteptate. Toată lumea rămase în întuneric și orchestra încetă brusc. 

Auditorii și muzicanții, uluiți, auziră atunci răsunând înainte, în beznă, o singură vioară, a lui Cristache, care-și urmă partiția până la sfârșit, cu mult elan, în mijlocul tăcerii religioase din enorma sală a concertului. 

Urale și aplauze furtunoase recompensară pe nevăzutul artist.

Când se află cine era, lăutarul român fu obiectul unei manifestații de mare simpatie, primind o invitație să dea un concert a doua zi, împreună cu taraful lui, la o serbare oferită de Loubert, președintele repubicei franceze. Vioara lui plângea și suspina cu accente de irezistibil farmec. Loubert, fermecat, îi oferi personal două mii de franci francezi: „O, nu! Excelență, nu pot primi acești bani - îi răspunse lăutarul nostru - marea cinste de a fi cântat în fața Președintelui Republiceu Franceze nu trebuie plătită!”

În altă împrejurare, Alexandru Vlahuță, Octavian Goga și Delavrancea i-au dat lui Ciolac următorul autograf: „Să trăiești, dragă Ciolac! Patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta și numai tu știi s-o spui și boierilor”.


Iată ce publica despre Cristache Ciolac poetul dramaturgul, publicistul Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).

În loc de antereu, Cristache purta fracul mo­dern; în loc de taclit, şirul sclipitor de decoraţii, la care, în urmă, se adăugaseră „Bene-Merenti”, „Steaua României” şi „Legiunea de Onoare”. Aşa îmbrăcat, respectul pentru vechii boieri nu-l părăsise însă, deşi aceştia nu-l mai răsplăteau ca pe înaintaşii lui, umplându-i paharul cu poli de aur şi silindu-l să bea, ci punându-i răsplata muncii într-un plic discret. El se purta tot exagerat de politicos, ploconindu-se cu sărut-mâna la pământ. Pe semne, vorbea în el sângele strămoşilor, robi până ieri, moşteniţi cu întreg sălaşul, odată cu mo­şia, bieţi dezmoşteniţi ai soartei, pe care latifundiarul îi putea împuşca, la beţie, numai fiindcă i se năzărea că au cântat fals.

Ca prin vis mi-aduc aminte de numele lui, po­menit de cei care asistaseră la cutare soiré dată în casele Elencuţei Manu sau în palatul lui Şuţu (azi, sediul municipiului Bucureşti), sau la chefurile în care combăteau Cneazii Cantacuzino şi Moruzi, Barbu Bellu, Mişu Cornea sau Petrache Grădişteanu.
Personal l-am cunoscut în epoca de aur mai apropiată, dinainte de război. Pribegind când la „Continental”, când la „Terasă”, când la „Iordache”, când la „Elizeu”, l-am urmărit. Înalt, frumos, legat ar­monios, cu o faţă de mulatru, cu ochi blânzi, de­gaja o simpatie infinită. Când îşi pleca languros capul pe vioară şi începea să cânte, legănându-se după cadenţa melodiilor, nu-l mai pierdeai din ochi. Se simţea iubit şi, rând pe rând, îşi fixa pri­virea asupra admiratorilor, mulţumindu-i pe toţi. Când raza vizuală venea de la un sex diferit, ar­cuşul pornea mai cu foc, coardele vibrau să se rupă. Plin de atenţii, ştia gusturile clienţilor localului şi, rând pe rând, zâmbind şiret, cânta bucata pre­ferată a fiecăruia, răsplătit de cele mai multe ori cu un surâs recunoscător.

A fost vremea valsurilor ameţitoare şi a roman­ţelor sentimentale, botezată patriarhală, în compa­raţie cu cea de azi, vremea popularizării poeziilor lui Scrob şi Şerbănescu, puse pe note de Ventura şi Cavadia, când după „Unde eşti?”, „Ciocârlia” sau „Steluţa”, arcuşul maestru o schimba în „Faust”, „Tosca” sau „Traviata”, ca s-o dea, cu aceeaşi dexteritate, în suspinele lui Paul Delmet.

Dacă nu mai trecea graniţa, îl căutau străinii pe el, şi mi-a rămas întipărită în minte pe vecie noaptea petrecută cu Jean Richepin, de la Acade­mia Franceză, care, după o conferinţa ţinută la Institutul Pompilian, s-a delectat savurând pe Ciolac până la ziuă.
Nu ştiu dacă Liszt a sărutat sau nu pe Barbu Lăutaru; dar Richepin, entuziasmat, care de altfel îşi făcea o glorie să spună că descinde din neam de ţigan, încălzit şi de un vin generos, a ciocnit cu el până în zori, şi, la despărţire, l-a îmbrăţişat, plângând. Întors acasă, a povestit cald, aşa cum ştia el, în „Les Annales”, impresiile lui din noaptea neuitată, şi ar fi interesant de găsit articolul ini­mosului poet, plecat şi el, de curând, în lumea um­brelor, din care nu s-a mai întors nimeni.
Dar într-o zi a sunat goarna de război şi ro­manţele au amuţit. Atunci Cristache a cântat „La Arme!”, însufleţitul marş al lui Castaldi. Cine a asistat, în ziua mobilizării, la scena când soldaţii, înflăcăraţi, l-au ridicat pe braţe, în urale nebune, îşi poate da seama şi mai bine cât era iubit de popor.
Oameni înţelegători l-au păzit de focul fron­tului, şi l-am revăzut, în zilele de restrişte de la Iaşi, în uniformă de infanterist, în serviciul popo­tei de la Marele Cartier, ziua aşezând farfuriile la bufet, seara trăgând pe-nfundate, cu o vioară de împrumut, că pe a lui o lăsase, în zăpăceala retragerii, în mâna nemţilor, câte un cântec de inimă-albastră.

Într-o seară de iarnă grozavă, când, descurajaţi şi bolnavi, ne aşteptam să nu mai apucăm ziua de mâine, cu tifos exantematic împrejur şi pericol de aeroplane deasupra, fără ştiri, de un an, de la ai noştri, gata să plecăm în triunghiul morţii, câţiva amici, adunaţi împrejurul unui castron cu fasole, l-am auzit fredonând „Doina”. Numai atunci ne-am dat seama ce răsunet are în sufletul unui român cântecul jalnic al durerilor strămoşeşti.
Într-un moment de acesta, probabil, i-au dat lăutarului minunat Alexandru Vlahuţă, Octavian Goga şi Delavrancea autograful preţios: „Să trăieşti dragă Ciolac; patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, şi numai tu ştii s-o spui şi boierilor”, şi tot într-un ceas de jale, desigur, poetul Proca şi-a scris capodopera lui, când a preamărit melopeea noastră neîntrecută.
Când s-a împrimăvărat şi speranţa a renăscut, într-o zi, la popotă, zărind pe Ciolac, pe un colţ de masă, i-am făcut un sonet:

Unui lăutar

Te-am revăzut în haina ostăşească,
Drag cântăreţ al doinelor străbune,
Artistule păgân din vremuri bune,
Tu ce făceai o lume să iubească!

Mi-a revenit în gând dulcea minune
A serilor de viaţă nebunească
Şi „Ciocârlia” ta dumnezeiască
Pe-arcuşul fermecat ce-atâtea spune.

Azi nu mai cânţi. Vioara ţi-e furată,
Dar porţi cu tine, tot ispititoare,
În braţ şi-n suflet patima curată.

Ca mâine-n strălucita sărbătoare
Vei zice iar romanţa-nflăcărată
Şi marşul biruinţei viitoare.

Iaşi, 1917.

Deşi nu desăvârşit, fiindcă răscoleşte suveniruri, îl public.

Biruinţa a venit, dar bietul Ciolac n-a avut parte să intoneze marşul mult aşteptat. O infirmitate năprasnică i-a încremenit braţul, în mijlocul unei ro­manţe, şi, privind deznădăjduit arcuşul căzut la picioarele-i tremurânde, a coborât sfârşit de pe es­trada care-l înălţase atâţia ani, ca să nu o mai suie niciodată.
Unui puternic al zilei i-a năzărit, după ce se mai înzdrăvenise – desigur, cu cele mai bune intenţii, dar tot bizară rămâne ideea – să-l numească inspector al Pescăriilor Statului, funcţie pe care ne­fericitul muzicant o luase în serios, plecând, în fie­care dimineaţă, să-şi facă datoria.
Şedea, pe atunci, pe strada Vasile Lascăr, 46, în casele proprii, cu fiu-său, Manole, căsătorit, şi cu fiică-sa, fostă măritată cu căpitanul aviator Roguski, mort în război, şi profita de ocazie că merge în inspecţie, să dea o raită prin hale, să se apro­vizioneze cum trebuie, că nu degeaba era funcţio­nar al statului. Era un spectacol tragi-comic plecarea lui Ciolac la serviciu, trăgându-şi de-abia piciorul, cu or­donanţa fostului ginere pe capră, ţinând în mână coşniţa, că de!, la rândul lui era boier, şi nu-i da voie ţopârlanului să se aşeze în trăsură lângă el… Îl petrecea până la poartă întreg sălaşul, cu coana Lina în cap, tovarăşa de viaţă a artistului, o femeie de o corpolenţă puţin obişnuită, cu un cap de o frumuseţe rară.
Arareori ieşea seara; ultima oară, l-am văzut, în public, la „Brasserie de la Paix”, unde se aşeza umi­lit la o măsuţă, lângă pupitrul unde, acum, cânta fiu-său, ale cărui mişcări le urmărea melancolic. Alte cântece erau acum la modă: Fox-trot, Shimmy, Tango, cerute de îmbogăţiţii de război sau de tineretul crescut cu ele; rar de tot, câte-o ro­manţă sau serenadă, amintitoare de trecut.
Figurile necunoscute din preajmă nu ştiau cine e străinul jerpelit, cu gura strâmbă, din colţ; de se întâmpla să se rătăcească prin local vreunul din vechea gardă, dându-i seara bună afectuos, îi strecura în mână câteva hârtii, pe care bătrânul lăutar le primea cu recunoştinţă.
A mers aşa până-n toamnă, când paralizia s-a agravat şi sinecura a fost revocată. Atunci a început calvarul. Ţintuit în pat şi ajuns pentru ai lui o sarcină, fata şi nora nu s-au jenat să discute testamentul bolnavului neputincios în faţa lui; au urmat ameninţări de punere sub inter­dicţie şi bătăi, cu păruieli periodice, la care lua parte şi coana Lina, împreună cu fiul Manole, până când Cristache, exasperat, şi-a vândut casa şi s-a mutat în strada Aurel Vlaicu, 81.
Se pare că, pentru moment, învinsese partida căpitănesei văduve – se spune că cumpărase noua locuinţă pe numele ei, fapt probabil, avându-se în vedere ceea ce-a urmat – fiindcă în vecinătatea ei l-am găsit, acum câtva timp, când, auzind des­pre suferinţele lui, m-am dus să-l văd. Zgribulit, lângă o sobă ruginită de fier, cu o pe­lerină numai petice pe umăr, moţăia cu capu-n pă­mânt. Alături, nevastă-sa obeză (moartă, la câteva zile), în imposibilitate de a mai mişca. O lampă de petrol fumegândă da tabloului un aspect sini­stru. M-a recunoscut şi a început să plângă. I-am spus că am venit să culeg note biografice pentru un portret, pe care voiam să i-l fac, şi, în rezumat, am aflat următoarele:

S-a născut în Bucureşti, în strada Speranţei No. 9, şi pe tată-său îl chema Radu Ciolac Muscalagiu, vestit, pe vremuri, în tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică. Îl însoţea pe Muscalagiu în cârciumile pe unde acesta îi trăgea cu naiul, cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, până când, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur.
– Cine te-a învăţat, Ciolac dragă?, l-am în­trebat curios.
– Dumnezeu!, mi-a răspuns Cristache privind în sus.
Ce tristă a fost toată convorbirea asta, cu răs­punsurile greoaie şi bâlbâite, cu siguranţa că i le iau pentru necrolog!
M-a îndemnat să-i văd camera de alături, unde domnea un frig aprig, şi pe pereţii căreia am citit tot trecutul glorios al marelui artist. Ici „Legiunea de Onoare”, sub portretul Preşedintelui Republicii, pe care i-o oferise cu o dedicaţie măgulitoare; colo, autograful lui Enescu: „Admirabilului nostru Cio­lac, cu toată recunoştinţa pentru preţioasa colabo­rare” (E vorba de albumul „100 de cântece româneşti”, la care a contribuit şi Ciolac); mai încolo, fotografia Ţarului, dată cu mâna lui, omagii iscă­lite Sarah Bernhardt, Paderewsky, Robert de Flers, atâţia şi atâţia, ale căror inimi le-a încăl­zit arcuşul lui de vrăjitor.
Grozav a fost contrastul, când l-am regăsit pe scaunul de paie rupt, în încăperea mohorâtă! Strângându-i mâna moale şi rece, ştiam că n-o să-l mai văd.

Ce s-a mai întâmplat, pe urmă, n-am mai putut afla cu preciziune. La ştirea morţii, citită în ziare, am alergat la casa din Aurel Vlaicu, unde un om indiferent mi-a spus că se mutase de mult de acolo, „de când fiica dumnealui şi-a vândut proprietatea”, până când, din adresă în adresă, trecând şi pe la Spitalul Central de Boli Nervoase, unde un medic inimos încercase să-l salveze, i-am dat de urmă, prin ajutorul Secţiei anchetatoare a scandalurilor lui familiare, tocmai lângă Făgădău, alături de Manole Fieraru, peste drum de localul „La Cotitură”.
Am ezitat mult, până să întreb, în fundul unui loc viran, pe care sta aplecată o şandrama cu as­pect de staul de vite, dacă acolo a locuit, în ultimul timp, Cristache Ciolac. O femeie de vârstă mijlocie m-a recunoscut şi, deschizând uşa, mi-a răspuns indignată:
„Da, domnule dragă; l-am găsit, într-o seară, tremurând de frig, pe o bancă de lemn, părăsit de toţi, nemâncat de două zile şi cu buzele muşcate de păduchi, şi, făcându-mi-se milă de el, l-am adus în bordeiul meu, unde l-am spălat pe corp şi i-am tăiat unghiile. Scrie, conaşule, la gazetă, să ştie toţi că, atunci când a rămas singur ca un câine, eu, ţiganca Elena Pandele Botea, fostă cântăreaţă la „Groapa dulce”, eu şi numai eu am avut grijă de el până în seara de 26 Februarie, la ceasul nouă şi jumătate, când a murit sărutându-mi mâna ca unei cocoane mari.
Scrie, conaşule, la gazetă, să afle toată lumea că l-au scos de aici nebărbierit, cu haina ferfeniţă pe el şi cu pantofi de casă în picioare, că fiu-său a dat telegramă din Constanţa că nu poate să vină la înmormântare şi că fiică-sa a fugit la Ploieşti, spunând că-i face rău să-l vadă, că marţea tre­cută, când l-au îngropat, cu talerul, la cimitirul „Pă­trunjel”, nu eram după el decât eu şi domnul gene­ral Nicoleanu.
Nici măcar lăutarii, să-i zică lângă sicriu ulti­mul cântec, aşa cum e obiceiul în breasla noastră de muzicanţi, afară de unul Vlădescu, care i-e neam… Bietul domn prefect i-a adus un buchet de flori; eu şi cu soru-mea ne-am tăiat muşcatele de la fe­reastră şi i le-am pus la căpătâi”…
Ţiganca, la care acum mă uitam cu respect, se jelea înainte, pe când mie îmi trecea prin gând sfârşitul lui Oedip:

„Cu viaţa nu se ştie pân’ nu se isprăveşte.
Nu fericiţi pe nimeni, cât încă mai trăieşte”.

(Rosetti, Radu D., (Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120).


Cele 43 de melodii notate de George Enescu de la Ciolac în 20 de pagini poartă titluri precise. Melodiile lăutărești culese constituie, în realitate, o parte din repertoriul lui Cristache moștenit de la precursorii săi. Culegerile sunt redate, în integralitate, așa cum le-a transcris Enescu după dicteul lăutarului:

1. Hora Săltăreață, p. 1
2. Hora Țigănească (Romneasca), p. 1
3. Sârba, p. 1
4. Hora Ploaia, p. 2
5. Cimpoiul (sârba), p. 3
6. Doina, p. 4
7. Hora, p. 5
8. Sârba, p. 5
9. Hora boierească, p. 6
10. Hora lui Chipan, p. 7
11. Lelea cu scurteica verde, p. 8
12. Hora Taci, taci, ca pământul / Să n-audă afurisitul, p. 8
13. Hora nebuna, p. 9
14. Hora Cine-a lăsat dragostea / N-ar avea parte de ea, p. 9
15. Hora cercului, p. 9
16. Hora Popișteanca, p. 10
17. Sârba Of! plâng!, p. 10
18. Hora clopotul, p. 11
19. Hora Șapte scări, p. 11
20. Hora Mitocanca, p. 11
21. Hora La major, p. 12
22. Hora Sol major, p. 12
23. Hora la minor, p. 12
24. Hora mi minor, p. 13
25. Hora „Mițo, fă”, p. 13
26. Sărbătorește, p. 14
27. Șapte scări, p. 14
28. Hora Ciolac-La major, p. 15
29. Hora brâulețul-la minor, p. 16
30. Lățeasca (de doi), p. 16
31. Ca la Breaza (de doi), p. 16
32. Hora miresei, p. 17
33. Hora Ut major, p. 17
34. Hora Din Ploiești, pân-la Gheboaia, p. 17
35. Hora la minor, p. 18
36. Sârba, p. 18
37. Țigăneasca (Ca la ușa cortului), p. 18
38. Hora Văleni a lui Ciolac, p. 18
39. Hora Ut major, p. 19
40. Sârba în căruță, p. 19
41. Hora Bâzoiul, p. 20 „re acordat la do”
42. Țigăneasca, p. 20
43. Biru' greu. Sârbă, p. 20

surse: https://evenimentulistoric.ro/alexandru-ciolac-lautarul-care-a-cantat-la-nunta-regelui-ferdinand-cu-regina-maria-face-revelionul-in-saracie-lucie.html

https://dragusanul.ro/radu-d-rosetti-cristache-ciolac/

Momârlanii- urmașii dacilor, obiceiuri, superstiții

Într-un peisaj neschimbat de generaţii, în satul Slătinioara, situat pe coasta Parângului şi anexat între timp oraşului din punct de vedere administrativ, Muzeul Momârlanului îşi aşteaptă vizitatorii. Momârlanii de pe Valea Jiului, populaţia de păstori ce trăia pe dealuri după cutumele străvechi, într-o evidentă distanţare faţă de oamenii veniţi din toate părţile să lucreze la mină, şi-au găsit o bună reprezentare la Muzeul Momârlanului din Slătinioara. 

Soţii Elena Mălinesc şi Petru Gălăţan sunt momârlani din Livezeni şi respectiv Dâlja Mare, sate din jur care au fost încorporate în municipiul Petroşani. Au lucrat la mină până la pensie, dar au crescut şi animale, ca momârlanii. 

Într-o casă de lemn cu arhitectură tradiţională din curtea casei, au amenajat un muzeu cu obiecte adunate numai din satele de momârlani, multe de o rară frumuseţe, despre care pot spune cu precizie cum se folosesc, căci sunt foarte buni cunoscători ai culturii locale. Hotărâţi să lupte pentru păstrarea tradiţiilor încă vii, organizează nedeia de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pleacă cu piţărăii de Crăciun la urat, prin Asociaţia „Bujor-de-Munte” Petroşani 2009 pe care au înfiinţat-o, căci aceste sărbători îi adună împreună pe localnici, ducând obiceiurile vechi în viitor. 

Momârlanilor le plac obiceiurile comunitare, cărora le dau o deosebită amploare. Înmormântarea, nunta, nedeia sunt sărbători cu sute de participanţi, mai bine zis, la care participă toţi, cu mic, cu mare. Nu e de mirare că Elena Mălinesc a ales să expună nunta într-una din cele două încăperi ale căsuţei care adăposteşte Muzeul. În interiorul bătrânesc, în care a păstrat cu sfinţenie obiectele bătrânei care le-a lăsat moştenire casa, a expus costume de sărbătoare astfel încât să reprezinte mirii, naşii, bătrânii, chemătorii. Plosca împodobită cu care sunt invitaţi la nuntă, instantanee de la diferite nunţi, patul împodobit şi lada de zestre plină de obiecte textile: lepedeie cu ciptă, căpătâie, şterguri, pricoiţe, ţeprag, pătureică, plocad şi desagi frumos ţesuţi, sugerând zestrea miresei, completează expunerea. Păpuşile îmbrăcate în port, manechine în miniatură, amintesc de copiii care se amestecă printre nuntaşi.

Încăperea a doua este consacrată muncii. Războiul de ţesut, furca de tors, cămaşa de cânepă şi podişoarele cu vase de bucătărie reprezintă ocupaţiile feminine. O sarică de cioban expusă, original, pe un cuier de lemn, împreună cu obiecte care se găsesc la stână, sugerează ocupaţia principală a momârlanilor. 

Deschis abia în 2005, Muzeul Momârlanului mai are multe de arătat. Proprietarii doresc să integreze în muzeu o cămară tradiţională, construită pe o fundaţie de piatră cu beci, odată cu casa, o bucătărie de vară cu afumătoare, ca să poată transforma, cu încetul, Muzeul într-un ecomuzeu. Mai este prevăzută transformarea unui garaj într-o sală cu multiple funcţii, conţinând un punct de informare, o sală pentru expoziţii temporare, care să pună în valoare şi alte exponate, deocamdată ţinute în depozit, şi un punct unde localnicii meşteri să poată vinde turiştilor obiecte locale. Tot pentru a înzestra Muzeul cu cele necesare, proprietarii au ridicat şi câteva căsuţe din lemn, unde să-i poată caza pe cei dornici să rămână o vreme, să cunoască mai bine viaţa momârlanilor.

Istoria fabuloasă a momârlanilor, urmașii dacilor.

Momârlanii sunt una din cele mai vechi comunităţi rurale din România, despre care se spune că se aseamănă cu dacii imortalizaţi pe columna lui Traian şi sunt urmaşi direcţi ai acestora. Unii spun că numele lor este de origine latină, şi în traducere ar însemna ţăran băştinaş. După ce în zonă au început exploatările miniere şi aşezarea a devenit un centru industrial şi comercial, au fost siliţi să se retragă spre munte iar numărul lor s-a împuţinat, dar multe tradiţii sunt încă respectate cu sfinţenie. Bătrânii poartă şi acum portul popular tradiţional, alcătuit din cioareci albi şi strâmţi de lână, cămaşă albă, opinci şi brâu din piele şi, deşi sunt creştinaţi, păstrează încă multe obiceiuri păgâne. Unul dintre acestea este spovedania la brad, copac pe care momârlanii îl socotesc sacru şi în faţa căruia îngenunchează şi îl îmbrăţişează, mărturisindu-şi păcatele. În general, au un adevărat cult al copacilor, obiceiul fiind acela de a săruta orice copac înainte de a fi tăiat. Un alt vechi obicei al momârlanilor era acela că având casele departe de cimitire, îşi îngropau morţii în curtea acestora şi din acest motiv nu le vindeau, pentru a nu-şi înstrăina morţii. Dacă se întâmpla să moară vreun flăcău, lângă mormânt era aşezat un brad împodobit. Momârlancele coboară şi acum dimineaţa de la munte, călare, pentru a-şi vinde laptele orăşenilor. Puţini însă mai pătrează vechile tradiţii şi obiceiuri, istoria lor e pe cale de a fi uitată şi, încet-încet, va rămâne imortalizată doar în muzee.

În Petroşani se mai păstrează două case vechi de peste 200 de ani, aduse de la munte, care au fost donate de momârlani, find transformate în obiective turistice. Casele momârlăneşti au două odăi, iar construcţia lor, cu fundaţie de piatră, pereţi din bârne de lemn, lipitură de pământ galben amestecată cu bălegar de cal şi paie pusă peste nuiele, podea de pământ bătut şi acoperiş de şindrilă este asemănătoare cu reconstituirile caselor dacice făcute de arheologi. Aici pot fi văzute unelte tradiţionale şi obiecte de patrimoniu rural care au aparţinut, odinioară, momârlanilor: un război de ţesut, fuse, oale de pământ, lămpi cu petrol, o ladă de zestre sau plosca de nuntă, care era purtată prin sat plină cu ţuica din care cei care acceptau invitaţia la nuntă trebuiau să bea o înghiţitură, fotografii vechi, piese de îmbrăcăminte, diferite unelte gospodăreşti sau obiecte de podoabă. Tot de pe munte a fost adusă o stână momârlănească din lemn de brad, din vremea Regelui Ferdinand, unde pot fi văzute căldarea şi untarul folosite de ciobani sau cojocul pe care aceştia îl purtau. Casele sunt vizitate mai ales de străini, care pleacă de aici extrem de impresionaţi de aceste tradiţii arhaice

David Ansted, un celebru geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, relata despre sălbăticia locurilor şi despre portul şi înfăţişarea pitorească a oamenilor din aşezările de munte. 

„Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi aspri, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”. Autorul povestea, în cartea "O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862", despre o aşezare a Văii Jiului, în care a fost întâmpinat de un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf. „Cu acest instrument clasic la care cânta, copilul ne-a purtat înapoi în timpurile Arcadiei (n.r. o regiune antică a Greciei) şi probabil şi el reprezintă o populaţie la fel cu cea care era aici în urmă cu 2.000 de ani”, scria David Ansted. Acesta remarca imensa bogăţie în cărbune a zonei şi faptul că existau urme ale exploatării lui din perioada antică. „Aici sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor. Arderile au avut loc, probabil, cu foarte mult timp în urmă, poate înainte ca romanii să intre în Ţara Românească. Poate aici locuitorii păgâni îşi ardeau morţii ori focurile mari ar fi fost făcute şi întreţinute ca semnale, pentru o vreme îndelungată“, relata David Ansted. 

Bărbaţi frumoşi, femei urâte 

Despre momârlani relata şi Aron Densuşianu, în volumul "Suveniri şi impresiuni de călătorie", publicat în Familia, în 1866. Istoricul a călătorit în ţinuturile Hunedoarei, ale Haţegului şi Văii Jiului şi a relatat despre locurile şi oamenii întâlniţi. „Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă. Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu. Dar pe cât sunt de frumoşi bărbaţii pe atât sunt de urâte femeile. Şi ele sunt de o statură înaltă, dar neregulată, trăsături bărbăteşti, dar asemenea neregulate. Locuitorii mai de la şes trăiesc cu agricultura, cei de sub poalele munţilor cu puţină agricultură şi cu negoţul de scânduri şi şindrile. Iar cei de prin locurile muntoase trăiesc cu economia de vite. Muntenii coboară la târg cu vite şi se reîntorc acasă încărcaţi cu bucate. Bătrâni şi tineri, toţi poartă dinainte la brâu o teacă cu un cuţit şi o furcuţia care adeseori au dimensiunea unor hangere. Teaca şi-o face fiecare din lemn de tei sau de salcie şi o leagă în plumb, aramă sau şi argint. Ar crede cineva că aceşti oameni, la cea mai mică ocaziune vor fi făcând întrebuinţare de cuţitele din teacă. Din contră, ei se ajută cu ele numai în lucruri economice şi la mâncare. Când se ceartă şi se bat folosesc pumni sau aleargă la parii din gard şi cuţitele rămân în teacă nemişcate”, îi prezenta Aron Densuşianu. 

Personajele fantastice ale lui Jules Verne 

Scriitorul Jules Verne a plasat acţiunea celebrului roman „Castelul din Carpaţi“, publicat la sfârşitul secolului XIX, în împrejurimile unei cetăţi misterioase, aflată pe un pisc deasupra trecătorii Vulcan. Primul personaj înfăţişat de autor este ciobanul Frik, din satul Werst, care îşi păstorea turmele la marginea unui podiş plin de verdeaţă de la poalele Retezatului. Frik ar fi putut fi momârlan, dată fiind zona în care acţiunea romanului şi eroul ei erau plasaţi. Era descris astfel: „La picioarele lui înfipte în nişte încălţări grosolane şi caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei. Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare păducherie. Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor şi animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii şi vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele”, îl descria Jules Verne. 

Ciobanii senini din iadul negru 

Istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului la începutul secolului trecut şi a descris locuitorii Petroşaniului în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva. La acea vreme, aşezarea numită Petrozseny era o comună mare, invadată de străini din întreg Imperiul Austro – Ungar, dornici să se îmbogăţească muncind în exploatările carbonifere. În lumea cosmopolită a Petroşaniului, băştinaşii, oameni ai muntelui, erau descrişi astfel: „În Straja, pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, scria istoricul despre oamenii din comunităţile vechi ale locului. 

Momârlani şi barabe 

Potrivit etnologului Dumitru Gălăţan Jieţ, numele de momârlani a fost dat băştinaşilor din aşezările Văii Jiului spre sfârşitul secolului XIX şi este tradus prin „rămăşiţe” sau „urmaşi”. Străinii din Imperiul Austro-Ungar ajunşi în zonă în număr tot mai mare o dată cu dezvoltarea mineritului au fost cei care i-au denumit astfel pe localnici, spune autorul mai multor cărţi despre momârlani. La rândul lor, spune etnologul, cei care au venit din alte zone în Valea Jiului au fost numiţi „barabe”, ceea ce însemna pentru localnici intruşi, străini sau oameni fără ţară. Timpul a făcut ca mare parte a populaţiilor să se amestece, iar numărul momârlanilor păstrători de tradiţii să se reducă până aproape de dispariţie. Momârlanii mai pot fi întâlniţi în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munţi, din zona Petroşaniului. 

Momârlanii cei izolaţi 

În 1937, istoricul Ion Vintilescu îi descria pe localnicii satelor de munte din împrejurimile Văii Jiului în articolul „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească, a Institutului Social Român. „Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Diferenţa de clasă nu există şi nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată. Toţi sunt o apă şi un pământ. Îşi dau seama însă că sunt cei mai înapoiaţi dintre locuitorii ţinutului şi nu ascund calificativul peiorativ „momârlan” - care trudeşte singuratec la munte - pe care li-l adresează sătenii din părţile mai bogate ale Ţării Haţegului. Merişoreanul trăieşte mai mult retras în mijlocul averii lui, muncind de dimineaţa până seara, interesându-se puţin de ceea ce se petrece în jur. Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii. Originalitatea vieţii merişorenilor se manifestă şi în distracţiile lor. Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi satenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie işi ingroapă morţii in grădina cu pomi, ca peste câţiva ani să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul”, scria Ion Vintilescu, în 1937. 

Superstiţiile momârlanilor 

Despre superstiţiile momârlanilor a scris Dumitru Gălăţan Jieţ în seria de volume „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor”: „Naşterea”, „Căsătoria”, „Înmormântarea”, publicată în 2011 – 2012. Potrivit autorului, femeilor însărcinate le erau interzise pe durata sarcinii mai multe lucruri, din cauza superstiţiilor. „Gravida nu avea voie să dea cuiva jar din soba casei, deoarece va naşte un copil cu bube. Nu avea nimeni voie în jur să ameninţe gravida cu cuţitul, căci va naşte un copil fricos. Gravidei îi era interzis să privească ciungi, ologi şi în general orice persoană cu handicap, căci va naşte copii cu probleme. Gravida nu trebuia să sărute icoanele din biserică pentru a nu naşte copii slabi precum sfinţii”, exemplifica Dumitru Gălăţan Jieţ. 

În tradiţia locală, o mulţime de superstiţii erau legate de prevestirea morţii în familiile momârlanilor. „Visarea unei gropi pentru mort sau morminte proaspete poate prevesti o moarte în familie. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi atunci când visezi că îţi cad dinţii, când visezi convorbirea cu un mort, mai ales atunci când te cheamă să-l însoţeşti. A te visa mire sau mireasă prezintă, în tradiţiile momârlanilor, pericolul ca moartea să dea târcoale casei”, relata autorul. Urlatul prelung al câinelui din curte, cântecul cucului sau al cucuvelei în vecinătatea casei, spargerea sticlei de la lampa de gaz erau considerate semne rele. Sinuciderile erau rare, iar cei care alegeau să îşi curme viaţa, spânzurându-se de crengile unor copaci aveau parte de o înmormântare cu totul ieşită din comun. Era săpată o groapă sub pom, iar oamenii tăiau laţul în care sinucigaşul îşi găsise sfârşitul, pentru ca trupul lui să cadă direct în ea şi să fie acoperit cu pământ, fără niciun fel de serviciu religios, amintea etnologul.

Obiceiul îngropării morților în grădina din apropierea casei își are rădăcinile în urmă cu mai bine de 500 de ani, când exista credința că morții, ca și viii, trebuie să se afle în apropierea familiei, chiar și după ce au trecut la cele sfinte. Astfel, ei puteau să aibă parte de liniște și să nu se transforme în ființe malefice, să nu devină strigoi sau moroi. Locul în care oamenii erau îngropați căpăta denumirea de „morminți de ogradă” sau „morminți de curte”.

sursa: http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=1926&-Muzeul-Momarlanilor-PETROSANI-Hunedoara

https://www.pressalert.ro/2016/07/moanrlani-istorie-si-obiceiuri/

https://adevarul.ro/locale/hunedoara/povestile-fascinante-despre-momarlani-urmasii-dacilor-valea-jiului-ciobanii-daruiti-puterea-vrajitoriei-jules-verne-pastorii-mitosi-descrisi-iorga-1_550e0c33448e03c0fdc80636/index.html

Eugene Ionesco povestind despre Brâncuși

L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?”, îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc”. Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile, îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau.Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească.

Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi : îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate de aceştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftecurilor”, pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit : nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră”.



Într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră : un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh. Şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate”, cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Îi fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului :

— „Ce face la viaţa lui ?”
— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.
— „Ce e ?” întrebă iarăşi Brâncusi.
— „Scrie piese,… piese de teatru !”
—„Piese de teatru ?” se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privindu-mă în faţă :
— „Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru!”
— „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv” îi spusei.
Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :
— „Ce credeai despre Hitler?” mă întrebă el.
— „N-am o părere despre treaba asta” răspunsei eu cu nevinovăţie.
— „A fost un om de ispravă!” strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !” Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului”. Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîta interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor, povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos,  ne vorbi şi despre ,,ioni”, principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lung, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în mînă, nu ne mai purta pică, ne simpatiza.

Îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască ou vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme, nu-i dădea prin minte să telefoneze.Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îi spuse, duios, ţinînd-o de mină: „Logodnica mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit. Vezi tu, eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind.”Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna.

S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură”, la distanţă de ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci” şi care nu este decît ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii”, pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual” şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sînt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timp critici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care,adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi, înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară: nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată, realismul poate să nu fie, cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi, ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ; într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete.O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului, individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului.Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură, în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusă în forme şi linii de forţă vii.

Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută : ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul..

În cele dintîi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect : în al său „nud” de-bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), „realismul” său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu”, unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.

Începînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul” seamănă destul de multcu ,,nou-născutul” în scutecele sale. 

Din 1910, „Pasărea Măiastră” a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany”, pentru a ajunge la etapa ultimă,care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge Ia un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul.

.

Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu”, sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidența însăși. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze: folclor fără pitoresc, realitate antirealistă; figuri de dincolo de figurativ; ştiinţă şi mister; dinamism în împietrire; ideea devenită concretă,făcută materie, esenţă vizibilă; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.

Eugene Ionescu 

sursa: http://1001arte.ro/2013/01/eugene-ionesco-povestind-despre-brancusi/

Enigma Sarmisegetuzei Regia, un laborator astro-genetic, cunoștințele incredibile ale dacilor

Sarmizegetusa Regia (Grigore Roibu)

România cu teritoriul său actual moştenit de la străvechea Dacie, reprezintă acum aproximativ jumătate din cât era marele regat Geto-Dac de care ajunseseră să se teamă mai târziu până şi romanii, cărora le plăceau să se creadă „cuceritorii lumii”.
Acest Mare Regat Geto-Dac a fost o bună perioadă de timp, mult înainte de a apare Imperiul Roman, alcătuit din 32 de regate mai mici, fiecare fiind condus de câte o regină geto-dacă, toate fiind adunate sub conducerea unui Rege Preot. Acesta era modelul de funcţionare a naţiei geto-dace, cel mai răspândit neam dintre toate cele trace.

Este destul de cunoscut faptul că în anii 90 un satelit rusesc, a cărui misiune era cercetarea suprafaţei continentului european, a detectat în zona munţilor Orăştiei o sursă enigmatică de energie ce emitea pe o frecvenţă mult mai mare decât orice altă sursă de energie a subsolului.
Indiciile făceau referiri la incinte subterane aflate sub Sarmisegetuza, amplasate sub forma unor aşezări străvechi necunoscute până atunci. Cu toate că dialogul dintre ai noştri şi ruşi, în urma acestei descoperiri comunicată ulterior de partea rusă către ai noştri, a conţinut elemente concrete despre cam ce ar fi acolo, nu s-a dat nimic publicităţii în acest sens, fiind menţionată doar existenţa unor zone subterane mai vechi decât tot ce se credea până acum. Este evident că anumite persoane au cunoscut o parte din acest adevăr, care a apărut apoi sub formă narativă în cartea Viitor cu cap de mort scrisă de un autor cu pseudonim – Radu Cinamar. Cartea a făcut vâlvă mare la vremea sa când a apărut, deoarece se baza pe date concrete.
În acest sens un argument forte este că în urma descoperirii făcute de ruşi referitor la ce s-ar afla sub Sarmisegetuza, oficialităţile de la Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi de la Ministerul Culturii au decis efectuarea unor cercetări şi în acest sens s-a întocmit un dosar. Desigur că au avut aprobări date de cele mai înalte oficialităţi ale statului de atunci, pentru că aşa cum a fost descris compromisul dintre noi şi americani în privinţa Bucegilor şi Munţilor Orăştiei şi Retezat, nu trebuia să se ştie nimic de investigaţiile ulterioare.
Concluzia prezentată în dosarul cercetării a fost una care a deschis orizontul dezvăluirilor de mai târziu. Nu doar că în subsolul zonei de la Sarmisegetuza se află diferite amplasamente de clădiri de diferite mărimi ce amintesc de cetăţi de mici dimensiuni, dar există o întreagă structură întinsă pe o suprafaţă de 204 kilometri pătraţi.
Această structură cuprinde un ansamblu civil, unul militar şi mai multe zone interpretate ca având funcţie de nucleu. Ceea ce a stârnit uimirea la vederea fotografiilor realizate de ruşi cu ajutorul satelitului, a fost faptul că toată această suprafaţă de 204 kilometri pătraţi era practic terasată, ca şi când acei arhitecţi de atunci proiectaseră special un asemenea model arhitectonic ambiental. Toată această zonă, aflată practic sub zona de la Grădiştea de Munte la o adâncime de aproximativ 50 – 70 metri de la nivelul solului, se află în cea mai mare parte a sa în zona masivului Şureanu.
Mare parte a acestor construcţii subterane coboară pe versanţii estic, vestic şi nordic între râurile Sebeş şi Strei. Au fost identificate foarte multe componente din aur existente în aceste structuri, ceea ce constituie deja o enigmă: la ce foloseau străvechii locuitori geto-daci atâta aur? Există cronici antice în care sunt consemnate aspecte precum cel referitor la o realitate incredibilă pentru zilele noastre şi anume că dacii ştiau să taie şi să modeleze munţii. Cu ce? Oare cu unelte primitive gen topoare, ciocane rudimentare şi ce mai aveau ei pe acolo?

Problema se pune în cu totul alt mod. Este foarte posibil ca această aşezare, a cărei suprafaţă echivalează cu cea a Bucureştiului, fără doar şi poate că a fost una dintre principalele capitale ale Marelui Regat Geto-Dac. Şi acum intrăm în zona spirituală a problemei. Este un lucru evident că nu poţi construi o asemenea aşezare de proporţii doar cu unelte primitive, aşa cum s-ar considera aparent.

Geto-dacii aveau un reper spiritual în constelaţia Pleiadelor şi există foarte multe trimiteri mitologice şi folclorice către un asemenea adevăr. Ca urmare este logic să ne gândim că aveau şi altfel de unelte cu care modelau munţii, căci dacă am accepta că ar fi folosit doar uneltele rudimentare, le-ar fi luat poate zeci şi chiar sute de ani să construiască tot ceea ce a identificat satelitul rusesc. Ceea ce iarăşi nu concordă, deoarece toate acele construcţii aşa cum au fost datate sunt din aceeaşi perioadă de timp. Deci admitem că dispuneau de tehnologie adusă din stele de către fiinţele pleiadeene. De asemenea acceptăm că aşezarea din zona Şureanu aflată în vecinătatea Sarmisegetuzei nu a fost construită toată în acelaşi timp ci cel mai probabil în etape, de-a lungul a câţiva ani sau cel mult un deceniu-două. Exact cum se dezvoltă un oraş care prosperă.
Ipoteza noastră este că dacii dispuneau de elemente de tehnologie moştenite de la înaintaşii lor pelasgii care se aflaseră şi ei în contact cu pleiadeenii, cel mai probabil din epoca contemporană cu atlanţii. Şi nu numai unelte ci şi ştiinţa cu ajutorul căreia puteau realiza nu doar construcţii, ci şi previziuni, calcule matematice exacte, operaţiuni ce vizau informaţiile genetice şi nu în ultimul rând deţineau vaste cunoştiinţe de anatomie şi astrologie. Şi vă vom prezenta imediat argumentele în acest sens.

Fără îndoială că aşezarea de sub zona Sarmisegetuzei ce se întinde dinspre Şureanu a fost un important nod economic-militar-spiritual. Doar într-o astfel de aşezare echivalentă cu suprafaţa Bucureştiului poţi amplasa importante forţe militare, sacerdotale şi economice. Şi vorbim aici pe chestiuni concrete.

Descoperirile care zac în dosarul menţionat la Ministerul Lucrărilor Publice descriu astfel oraşul aflat în subsolul regiunii:
Dacii construiseră la poalele muntelui, în zonele sale de nord şi de vest, un zid de apărare foarte lung relativ circular, deoarece sistemul era cel mai vulnerabil în acea direcţie. În interior, fiecare înălţime a fost terasată de jos în sus, ca şi cum construieşti o formaţiune piramidală. Fiecare terasă, cu lăţimi diferite, era apărată de ziduri. Pe culmi au fost construite mai multe cetăţi fortificate – gen castele, de diferite dimensiuni. În acest fel fiecare cvartal (a patra parte) al unei aglomeraţii de clădiri mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu. Cine a văzut de exemplu Stăpânul Inelelor – Întoarcerea regelui a remarcat acel oraş sub forma circular conică – Gondor – asemănător ca structură cu descrierea din dosarul de la Ministerul Lucrărilor Publice.

Deci vorbim despre un amplasament vast structurat foarte metodic în aşa fel încât toate zonele oraşului erau foarte bine apărate în cazul unui conflict cu inamici din exterior. Asta demonstrează că acei daci de atunci, şi ar fi important de ştiut care ar fi vechimea oraşului subteran estimată de către oficialii de la minister, cunoşteau elemente de proiectare şi urbanistică, aşa cum le numim noi azi. Dar şi din perspectiva geografică au amplasat aşezarea astfel încât era foarte bine apărată din trei părţi de către îmbinările cu formele de relief învecinate.

Cunoştinţele dacilor la vremea aceea conţineau şi informaţii despre genetică, anatomie şi rolul aminoacizilor şi al codonilor în organism. Iar acesta este un alt mister care persistă, şi pe care totuşi îl regăsim în elementele sanctuarului de la Sarmisegetuza. În privinţa aceasta se pare că sanctuarul – în forma sa originală de atunci – reprezinta un străvechi templu de dinainte de Potop, când sacerdoţii deţineau toate cunoştinţele menţionate. Este posibil ca după Potop o parte a acestor cunoştinţe să se fi pierdut şi astfel gradul de civilizaţie să fi scăzut şi el. Iar în legătură cu asta scrierea de la Tărtăria care este considerată de către specialişti străini drept cea mai veche scriere din lume poate fi o rămăşiţă a unui sistem de scriere mult mai bine structurat, care-şi poate avea originea în scrierea pelasgilor.

Sanctuarul de la Sarmisegetuza aşa după cum ştiu mulţi prezintă în partea sa centrală vestitul calendar dacic, mult mai precis chiar şi faţă de cel mayaş cu 4 zecimi. Şi mai mult de atât, cunoşteau principiul fractalic al numărului de aur care stă la baza creării tuturor formelor în univers. Pentru a argumenta, priviţi cu atenţie fotografii ale calendarului existente pe internet. În mijloc avem Ovoidul sau Oul Primordial, Oul Cosmic din care au ieşit toate lucrurile, după cum susţin şi scripturile orientale străvechi. Acest Ovoid are două deschizături care separă două grupe de stâlpi, prima cu un număr de 13, cea de-a doua cu un număr de 21. Dacă împărţim 21 la 13 obţinem 1,615 care este foarte, foarte aproape de valoarea 1,618 a Numărului de Aur.

Din punct de vedere al creaţiei şi funcţionării corpului uman, acesta nu poate funcţiona fără cei 21 de aminoacizi dintre care amintim aici doar câţiva:

Triptofanul – care are un rol fundamental în mecanismul funcţiilor cerebrale şi a chakrelor frunţii şi creştetului;
Valina – care are legătură cu vitalitatea corpului;
Serina – cu rol fundamental în memorare şi învăţare;
Treonina – corespunzătoare funcţiilor motorii;
Tirozina – corespunzătoare tiroidei;

Dacă scădem 13 din 21 rezultă 8 care este atât numărul aminoacizilor esenţiali principali din corp fără de care acesta nu poate funcţiona, cât şi cele 8 puncte cardinale. De unde cunoşteau oare sacerdoţii acelor vremuri aceste taine? De la strămoşii lor şi poate de la conexiunile spirituale cu înţelepţii din Pleiade şi din Shamballa.

Cele două spaţii care delimitează grupele de 13 şi 21 între ele simbolizează atât mecanismul ADN, cât şi cele două energii Yin şi Yang ce pot fi transpuse ca şi concept esoteric drept Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Mama. Ori se ştie că dacii aveau un respect enorm pentru pământul pe care călcau, deoarece credinţa lor era că Geea – de unde şi numele Dacia – Da Geea – Mama Pământ era sacră şi aveau toată recunoştiinţa pentru ceea ce pământul roditor le oferea.

Cercul mijlociu al calendarului are 84 de stâlpi dispuşi în patru grupe a câte 21, cu patru deschideri ce delimitează aceste grupe între ele. Patru deschideri ca patru direcţii cardinale ca şi cele patru nucleotide ADN. Nucleotidele structurează cei 64 de codoni, iar combinaţiile codonilor dau naştere aminoacizilor. Iată încă o enigmă – pe ce bază sau calcul au structurat sacerdoţii daci în vremea aceea calendarul în acest mod? Căci nu este doar un calendar, este o mecanism complex de calcul genetic, energetic, matematic, astrologic.
De exemplu medicina modernă oferă foarte clar răspunsul despre numărul de proteine pe care-l avem în corp – 104.000. Cercul exterior al calendarului dacic are 104 stâlpi. Este clar că dacă înmulţim acest număr cu 1000 obţinem 104.000, căci acest număr 104 nu se regăseşte conectat la nicio noţiune sau element esoteric. Dacă am porni de la Ovodiul din mijloc, în baza conceptului creaţionist, putem considera că acest calendar nu era folosit doar la măsurarea timpului, a lunilor din an şi a altor fenomene terestre şi cosmice, ci servea în primul rând pentru înţelegerea modului în care omul a fost creat prin combinaţia unor forţe care acţionează precis în interiorul organismului fizic, la bază având mecanismele energetice fractalice.
O asemenea cunoaştere despre genetică mai ales, care este un domeniu destul de complex pe care noi de abia acum îl putem aborda concret datorită aparaturii moderne, sacerdoţii o deţineau în urmă cu mii de ani.
Nu este deloc de mirare că ştiau foarte multe informaţii spirituale, căci sanctuarul de la Sarmisegetuza mai avea şi un alt rol. Şi anume acela de iniţiere în diferite grade sacerdotale. 

În funcţie de data naşterii, candidatului i se calculau parametrii structurii psiho-energetice şi fizice, folosind combinaţiile cifrelor reprezentate de stălpii celor trei cercuri ale calendarului. Deci era folosit într-un mod asemănător cu o hartă natală din astrologie, unde se calculează poziţiile planetelor în raport de data şi ora naşterii. Aceste date erau combinate cu informaţiile astronomice oferite de Soarele de Andezit pe care erau amplasate indiciile ce reprezentau echinocţiile şi solstiţiile.

Întorcându-ne la calendarul-mecanism genetic putem spune că cercul median al celor 84 de stălpi împărţea zona dintre Ovoid şi cercul exterior în două benzi, cea de lângă Ovoid în cercul Lunii, iar cea de lângă cercul exterior cu 104 stălpi în cercul planetelor cunoscute şi în astronomie, şi în astrologie – Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Dar 84 este şi durata ciclului planetei Uranus!
De ce au ales sacerdoţii o asemenea amplasare a planetelor în calendarul de tip laborator genetic?
Pentru că fiecare dintre planete indică o anumită funcţie şi un anumit program existent în ADN-ul uman. Şi potenţialul fiecărui candidat la Şcoala Misterelor Zamolxiană era calculat pe baza acestor mecanisme combinate între structura calendarului-mecanism genetic şi Soarele de Andezit ca element de setare cronologică.
Iată deci că misterele Sarmisegetuzei nu constau doar în obiecte de podoabă, de cult şi vestigii arheologice. Un exemplu legat de explicaţiile anterioare este matriţa geto-dacă descoperită în toamna anului 2014.

Sursa foto: Valentin Cîrstea

Pământul acestei țări încărcate de istorie este încă plin de taine. Aproape nu trece o zi fără să aflăm de o nouă descoperire importantă. Așa s-a întâmplat și de curând, când trei arheologi amatori (detectoriști) au făcut o descoperire de senzaţie într-o pădure de lângă oraşul Târgu Cărbuneşti, din judeţul Gorj. Dotaţi cu detectoare de metale, aceştia au găsit duminică, 19 noiembrie 2017, o matriţă folosită de daci, în urmă cu peste 2 000 de ani, la realizarea de monede din argint. Sorin Maria, Valentin Cîrstea şi Florin Daniel Guţă sunt autorii descoperirii care va urma să fie consemnată în istoria României.

Valentin Cîrstea a povestit cum a fost găsită matriţa: „Nu ne-am dat seama despre ce piese este vorba sau de valoarea lor decât după ce le-am curăţat. Ştanţa era acoperită de noroi. Când le-am curăţat, ne-am dat seama ce sunt de fapt. Când le-am găsit erau alăturate. Am făcut această descoperire după ce am parcurs prin pădure mai mulţi kilometri. Părerea mea că valoarea lor este inestimabilă, fiind unicat în România. Am vorbit cu mai mulţi experţi în domeniu şi asta ne-au spus. Este cea mai valoroasă descoperire pe care am făcut-o de când ne ocupăm cu aşa ceva. Este ceva fabulos“. Matriţa găsită de cei trei pasionaţi de istorie este confecţionată din fier şi bronz. Sorin Maria ne spune că exista chiar riscul ca piesele dacice să nu mai fie găsite vreodată: „Nu ar fi putut fi descoperite la întâmplare. Erau la o adâncime de 15-20 de centimetri, dar locul era greu accesibil, într-o râpă. Dacă aluneca pământul, probabil că nu le mai găsea nimeni vreodată“. Acesta ne explică şi cum era folosită ştanţa: „Foloseau ca material brut biluţe de argint pe care le încălzeau până deveneau moi, după care le puneau în matriţă şi le loveau cu ciocanul. Pe partea din bronz care se imprima pe monede este stilizat un cal“ (simbolul forței planetare care va aduce schimbarea; calul ține cu picioarele sale colțurile pământului întinse, iar când ridică picioarele în aer există riscul de a se „aduna” colțurile acestui pământ „pătrat” (plat)).

Cine consideră că dacii erau nişte primitivi fără prea multă cunoaştere, să dea răspunsul la întrebarea cum de au reuşit atunci să deţină un regat atât de întins care cuprindea jumătate din Polonia de azi, Cehoslovacia aproape toată, Ungaria, jumătate din Austria, toată fosta Iugoslavie, toată Bulgaria, Albania. Tocmai de aceea se învecinau direct cu grecii care au furat multe de la dacii noştri, inclusiv mitologia şi zeii. Deci un regat aşa de mare nu avea cum să fie menţinut de către o naţiune fără un grad de civilizaţie avansat pentru acele vremuri.
Şi concluziv pentru ideea acestui articol, dincolo de enigma reducerii teritoriale a Marelui Regat Geto-Dac, descendent al Pelasgilor şi Agatârşilor, putem să ne gândim la simbolul Sfinxului care păzeşte cunoaşterea pierdută a dacilor noştri, la conexiunile spirituale-dimensionale pe care sacerdoţii le aveau cu civilizaţia din Pleiade şi cu cei din Shamballa de la care moşteniseră rezervorul acesta tainic de cunoaştere ştiinţifică şi spirituală şi la presupusele evenimente care au dus la restrângerea teritorială de după Potop.

Ideea centrală a decăderii Marelui Regat îşi are taina în războiul cu giganţii – Războiul din Ţara Luanei şi în locurile sacre din alte dimensiuni paralele cu cea fizică, unde cunoaşterea sacră a fost depozitată de către sacerdoţii de dinainte de Potop, până când veni-va vremea eliberării spirituale a acestui neam al nostru, urmaş al lui Zamolxe şi al Sacerdoţilor din Stele.

Contele Incappucciato

sursa: https://revistacosmos.com/misterele-sarmisegetuzei-regia/

https://ziarulnatiunea.ro/2017/11/26/o-matrita-folosita-de-geto-daci-pentru-baterea-monedelor-de-

argint-a-fost-descoperita-in-gorj/

Catacombele de sub București, folosite de Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Ceaușescu

Prima rețea de catacombe din București a apărut încă din secolul al VIII-lea și a fost construită de către negustorii și boierii care voiau să își protejeze avuțiile de tâlharii care atacau orașul. O zonă în care tunelurile secrete se găsesc la tot pasul este formată între trei mari puncte strategice din Bucureștiul vechi: Cișmigiu, Centrul Vechi și Mitropolie.Catacombele sunt întinse pe o distanță impresionantă: De la Curtea Veche poți străbate Bucureștiul spre Dealul Mitropoliei și mănăstirea Antim, spre Cișmigiu, de-a lungul străzii Schitu Măgureanu, apoi spre Cotroceni plus mai multe ramificații spre Gara de Nord și Bellu.
Obsedat de putere și siguranță, Ceaușescu a folosit militarii pentru a construi mai multe tuneluri și adăposturi antiatomice. La Piața Revoluției există o rețea de catacombe prin care poți circula cu barca. Culoarele sunt betonate și prin ele curge un râu subteran cu un debit de 1.5 metri cubi pe secundă.

De-a lungul istoriei Capitalei, mai multe secrete au fost ascunse sau pur şi simplu uitate, altele s-au transformat în legende şi nimeni nu a fost interesat să afle adevărul. O serie de galerii subterane au fost astupate sau demolate, însă cele mai multe există ascunse în măruntaiele Capitalei. 

În adâncul Bucureştiul se ascund numeroase galerii secrete descoperite încă din anul 1888, pe când s-au început lucrările de canalizare a râului Dâmboviţa. Există tuneluri care leagă Mănăstirea Plumbuita de Palatul Ghica, pe sub râul Colentina. Pe lângă acestea au mai fost descoperite galerii între Mănăstirea Sarindar şi Dâmboviţa sau între Casa Dudescului şi Zăvoaiele Cioplea, situat în apropiere de Dudeşti.

Cel mai vechi tunel subteran a aparţinut domnitorului Vlad Ţepeş 

Unul dintre cele mai vechi tuneluri subterane se spune că a aparţinut pe vremuri lui Vlad Ţepeş, pe care îl construise special pentru a se refugia atunci când era atacat de duşmani. Tunelul pornea de la castelul lui Vlad, aflat pe locul Palatului Kretzulescu de astăzi şi trecea pe sub Cismigiu. Totodată, acesta avea o ramificaţie spre Schitu Măgureanu, după care trecea pe dedesubtul aleilor din parc, pe sub lac şi ajungea tocmai în zona unde se află actuala Primărie Generală a Capiltalei, după care cotea brusc pe sub cheiul Dâmboviţei şi ajungea la ascunzătoarea special amenajată pentru zilele de asediu. Cele mai multe tuneluri subetarane aveau guri de aerisire, pentru ca cei aflaţi sub pământ să poată respira. Una dintre aceste aceste guri de aerisire era ascunsă sub aleea principală din Cişmigiu, iar alta chiar sub lac, fiind ulterior distrusă odată cu amenajarea acestuia. Documentele istorice, precum dicţionarul geografic din 1898 precizează că lacul din Cismigiu este legat de Dâmboviţa „printr-un canal lung de doi kilometri”. În adâncul străzilor din centrul Capitalei se ascund cele mai vechi şi cele mai cunoscute galerii subterane datând din secolul XVI. În timpul invaziilor bandelor turceşti care veneau şi devastau Bucureştiul, oamenii au început să-şi sape tuneluri pentru a-şi ascunde averile. 

În zona Unirii, pe strada Negru Vodă, a fost găsit un tunel căptuşit în totalitate cu cărămidă, cu o lăţime de 1,5 metri. Tunelul a fost săpat la o adâncime de peste zece metri, şi are aproximativ 250 de metri care leagă Curtea Veche de Hanul lui Manuc şi Biserica Domnească, după cum scrie jurnalistul Romulus Cristea, pe blogul său. 

Tunelul personal al lui Ceauşescu 

Şi Ceauşescu a avut, precum marii domnitori, propria sa reţea de tuneluri subterane. Între anii 1970 – 1975, Calea Victoriei a fost blocată pentru a se efectua lucrări la un tunel care făcea legătură între Comitetul Central, Palatul Regal şi Sala Palatului. Tunelul era foarte bine realizat, fiind dotat cu sursă proprie de de apă şi alte dotări care, în caz de urgentă se putea rămâne în tunel timp de trei zile, fără intervenţie exterioară. Dictatorul se deplasa la Comitetul Central direct în loja de la Sala Palatului prin tunelul special construit ce nici măcar nu era păzit, fapt ce atrăgea destul de multe suspiciuni din partea celor care nu îl vedeau traversând Calea Victoriei. 

Palatul Tei şi Mănăstirea Plumbuita legate de un canal subteran de un kilometru 

Poveştile din popor susţin că între Palatul Tei şi Mănăstirea Plumbuita exisă un tunel de aproximativ un kilometru ce face legătura între cele două puncte. Din relatările jurnalistului Simon Săveanu, care în anul 1972 a vizitat beciurile şi ascunzătorile de sub Mănăstirea Plumbuita, reies amănunte relevante care atestă adevărul care se află în spatele poveştilor. „Eram în adâncul pământului, acolo unde au suferit mulţi oameni, păşeam în inima legendarelor ascunzători... Şi când ni s-a spus că fostele guri de puţuri din afara mănăstirii ar fi aparţinut reţelelor subterane, fiind răsuflătorile unui tunel ce se continuă undeva, departe, fiecare dintre noi a pus acest amănunt în legătură cu tradiţiile localnicilor”, relatează scriitorul Silviu N. Dragomir în cartea „Un Bucureşti mai puţin cunoscut”. 

În nordul Parcului Cişmigiu, Biserica Schitu Măgureanu e legată prin subterane de Palatul Kretzulescu

Sub Palatul Golescu, situat lângă Stadionul Giuleşti, a fost depistat un coridor subteran care dă înspre lunca Dâmboviţei. Coridorul a fost folosit şi de Tudor Vladimirescu. “De pe la 1826 ne-au rămas câteva relatări, care ne dau o imagine asupra catacombelor de sub Capitala Ţării Româneşti. La acea vreme haiduceau în zonă vestiţii Tunsu şi Grozea. Timp de mulţi ani, ei au băgat spaima în boierii din Bucureşti, în special în cei care aveau casele în zona actualei Şosele Panduri. Îi călcau mereu, iar poterele nu puteau face nimic. Deşi reuşeau să îi localizeze, când să pună mîna pe ei, haiducii dispăreau «intrând în pământ», adică coborau în subteran. Astăzi, putem afirma că, sub această şosea, erau o mulţime de coridoare subterane, late de 3 metri şi înalte de 2 metri.

Labirintul subteran vechi al oraşului pare neînsemnat pe lângă cel construit din ordinul lui Ceauşescu. Datele parvin de la militarii care au intrat în subteranele fostului Comitet Central, actualul Senat al României, respectiv de la maiorul Gheorghe Grigoraş şi căpitanul Nicolae Grigoraş, de la unitatea specială de luptă antiteroristă. Ei au intrat în aceste catacombe chiar pe 25 decembrie 1989, împreună cu un grup de genişti şi pirotehnişti”, explică muzeograful Dan Falcan.
Conform relatării militarilor, la subsolul clădirii au găsit un tunel, nu prea lung, care coboară într-un fel de cazarmă. Opt camere cu paturi pliante. Din aceste camere pornesc mai multe culoare, unul ducând chiar pînă la etajul II al clădirii.
Pe un alt culoar se poate ajunge la un buncăr mai larg, la 7 metri adâncime. Se trece, apoi, de o uşă blindată şi se ajunge la un apartament spaţios, la adâncimea de 9 metri. Militarii au căutat, apoi, camera în care se afla sistemul de ventilaţie şi s-au trezit pe un nou culoar. După ce au străbătut aproximativ 30 de metri, au găsit o nişă cu o ladă mare, în care erau 16 bărci din cauciuc, cu pompe de umflare. După alţi 20 de metri, militarii au observat că pereţii tunelului au altă culoare, sunt mai noi şi sunt acoperiţi cu un fel de răşină sintetică. După încă 10 metri, culoarul se înfundă. Chiar la capăt se afla un piedestal din lemn pe care era aşezat un capac de WC. Au ridicat capacul, iar sub el au găsit un chepeng de fier. L-au ridicat şi au găsit… un rîu cu apă curată, care curge într-o matcă artificială din beton. Are lăţimea de cca. 1,5 metri şi adâncimea de aproximativ 1 metru. Râul se află cam la 12 metri sub platforma Pieţei Revoluţiei.
Cele 16 bărci erau folosite, de fapt, pentru această cale de navigaţie. Albia amenajată are pe lateral bare metalice făcute pentru oprirea sau impulsionarea bărcilor. “În opinia militarilor, râul secret duce către unul dintre lacurile din afara oraşului, în nord, şi Dâmboviţa, în sud-est”, subliniază Falcan. Ofiţerii au vorbit, însă, de existenţa unui alt canal similar, la capătul unui alt tunel, precum şi de un sistem de inundare a labirintului, pe secţiuni.
În cazul în care un eventual fugar e urmărit, el poate inunda porţiuni de tunel în spatele lui, pentru a-i opri pe următori. A mai fost găsită o gură de ieşire din labirint în curtea interioară a fostului CC, de unde, printr-o reţea de canale, se poate intra în canalizarea oraşului, de unde se poate ieşi către Dâmboviţa. Reţeaua are guri de ieşire în Palatul Regal, Biserica Kretzulescu şi Magazinul Muzica. “În urma unor cercetări ulterioare a reieşit că ramificaţiile subterane au corespondenţă cu circa 80 de obiective din Bucureşti, cum ar fi clădirea ASE, Casa Enescu, Opera Română etc. Subliniez, relatările sunt ale unor ofiţeri din cadrul Armatei. Lucru foarte interesant, nimeni nu neagă existenţa acestor căi de navigaţie secrete, dar, când am încercat să le explorăm, nu ni s-a permis, pe motiv că… nu se poate.

Despre aceste galerii ale lui Ceauşescu ne-a vorbit şi Rădulescu Dobrogea, preşedintele Asociaţiei Eco-civica, fost inspector de mediu în Primăria Capitalei, omul care s-a ocupat mulţi ani de pânza freatică a oraşului. El susţine că ştie de aceste galerii ale lui Ceauşescu şi că apa limpede care curge prin ele este pânza freatică de sub oraş. Administratorii Senatului au văzut numai intrarea în catacombe: “Pot să vă spun că am auzit despre aceste lucruri, dar nu le-am văzut. Există o cale de comunicaţie subterană care pleacă din Senat către Piaţa Revoluţiei, o cale care pleacă de la Palatul Regal către Piaţă şi încă una, tot din Palatul Regal, către Biserica Kretzulescu. Intrările în aceste căi de acces le-am văzut, dar unde se opresc, nu ştiu, nu este treaba noastră să cotrobăim pe acolo”, a declarat inginer Constantin Bratu, directorul tehnic al administraţiei clădirii fostului CC, apoi a Senatului României, iar acum a Ministerului de Interne.

Catacombele de sub Casa Poporului

Casa Poporului are un singur buncăr antiatomic, legat de principalele instituţii ale statului prin 20 de kilometri de catacombe. Aceste secrete ale Bucureştiului au fost dezvăluite pentru Libertatea de colonelul în rezervă Nicolae Kovacs.
“Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist. Şi a reuşit”, spune colonelul în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului.
Kovacs, absolvent al secţiei de construcţii speciale din Academia Militară, a avut comanda celor 12.000 de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. Colonelul dezvăluie că în Casa Poporului sunt 5.000 de încăperi şi că în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.
Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.
“Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”, ne-a declarat Kovacs.
“Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piaţa Revoluţiei – n.r.) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice”, ne-a explicat colonelul Kovacs.
Unele catacombe, ţinute secrete până acum – mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Al doilea buncăr al lui Ceauşescu… a fost început de Hitler

Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului, Kovacs a lucrat şi la clădirile “speciale” din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. “Pe locul ales pentru minister era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu este sub Casa Poporului, cum s-a spus mereu, ci, repet, sub Ministerul Apărării”, a detaliat Nicolae Kovacs.
La mijlocul anilor ’80, colonelul Kovacs era în relaţii foarte bune cu generalul Ion Coman, consilierul special al lui Ceauşescu la şantierul Casei Poporului.

Ce s-a publicat până acum despre Casa Poporului- partea subterană, este o nimica toată; regiunea Bucureștiului de astăzi, în vechime era o regiune alternantă de pădure și mlaștini, cu dealuri calcaroase și un bogat bazin de ape curgătoare; de la regiunea Călugăreni și până în Bucureștiul de acum se întindeau o serie de munți calcarosi de mici dimensiuni, scobiți în subteran și traversați de numeroase canale dintre care unele inundate; acest lanț de munți calcarosi (despre care astăzi nici nu se șoptește în școli…) se întindea pe aproape mai multe sute de kilometri, plecând de la Dunăre din regiunea Orșova, mergând apoi pe o linie neregulată, când mai aproape când mai departe de cursul Dunării, urcând la un moment dat puțin spre nord și trecând prin regiunea Călugăreni și București, apoi cotind iarăși către sud și mergând aproape paralel cu Dunărea.Regiunea de pădure, mlaștini și munți calcarosi tociți pe care s-a amplasat mai târziu Bucureștiul, a atras atenția dacilor pentru numeroasele ascunzători subterane de mari dimensiuni, dar și canale lungi săpate în peretele de calcar, acestea putând fi ușor amenajate și adaptate diverselor scopuri. La început, dacii au utilizat aceste cavități și galerii pentru a stoca rezerve strategice de alimente, piei și blănuri, etc. Cu timpul, la suprafață s-a format încă din perioada antică staulul și mai târziul târgul de animale, pe care în Evul Mediu avea să se dezvolte la un moment dat și așezarea omenească de mai târziu.

Primul care a sesizat potențialul strategic al Bucureștiului a fost Domnitorul Vlad Țepeș, cel care a făcut și primele amenajări “moderne” ale tunelurilor subterane. Mai târziu, peste amenajările făcut de Țepeș, alți domnitori au construit obiective de mascare și prelungiri sau altfel de amenajări.

Catacombele ascunse de sub străzile Capitalei nu sunt deschise publicului, unele au fost astupate sau blocate, iar altele sunt incluse în planurile MApN, MAI sau SRI.

 

surse: adevarul.ro/news/bucuresti/bucuresti-553-secretele-ingropate-catacombele-tunelurile-capitalei-1_505021e98a396968668f6938/index.html

https://www.dir.org.ro/tunelurile-de-sub-bucuresti/#

Columna lui Traian - misteriosul justițiar care a înlăturat scena morții lui Decebal

Columna lui Traian

Columna lui Traian adăpostește multe mistere, pe care istoria se încăpățânează să le treacă cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea îi mai interesează pe istoricii noștri. S-au scris câteva studii, s-au dat câteva interpretări și s-a închis dosarul. Se așterne praful peste o istorie a dacilor scrisă cu condeiul rupt, de niște istorici grăbiți, o istorie din care adevărul încă nu s-a arătat decât în mică măsură.

Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul roman din criză. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur și argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ștergerea unui zero), a dus la o scădere a prețului aurului în imperiu, la scutirea cetățenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole și jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii și-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie uciși în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi și 11 000 de fiare sălbatice. Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanțând ample programe de construcții, între care și grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort a fost înălțată o columnă. Era o columnă albă, goală, iar inscripția de pe soclul său spunea că acest monument s-a ridicat pentru a marca înălțimea colinei excavate. Era viitoarea Columnă a lui Traian. La un moment dat, la scurtă vreme după inaugare, cuiva i-a venit ideea decorării columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, înalt de 38 m, a fost decorat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfășurarea celor două războaie daco-romane. Mulți specialiști susțin chiar că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată. Astfel a luat naștere unul dintre cele mai grandioase monumente din câte a avut antichitatea, admirat și imitat de-a lungul timpului. Doar inscripția a rămas aceeași, fără să pomenească nimic de războaiele cu dacii.
Pe columnă apar foarte multe scene în mișcare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive și, deși sunt peste 2500 de fețe reprezentate pe columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere și compasiune. Deși romanii sunt prezentați mereu învingători, deși nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătați zdrobiți în toate înfruntările, chirciți, căzuți sub copitele cailor, săgetați, decapitați, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentări o mare compasiune și admirație a autorului față de daci. Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-și apăra libertatea și pământul. Mai mult, în afară de celebra scenă a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie își străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scenă mult discutată, beau otravă. (După alte interpretări, ar fi vorba de împărțirea ultimelor provizii de apă, nu de împărțirea otrăvii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâșietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morții.
Mulți dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian despre războaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât "ilustrația" acelei cărți, respectând succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele și descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înțelese de romani, care erau familiarizați cu textul cărții lui Traian și recunoșteau ușor pe fusul columnei cele descrise în carte. Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă.

Misterul unei scene șterse de pe Columnă

Columna Traiana, cu statuia Sfântului Petru așezată în locul celei a lui Traian (sec.XVI)
Deși timpul și-a lăsat amprenta pe suprafața columnei, ea a rămas totuși întreagă, după aproape două mii de ani. Culorile s-au șters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilității lor, așa încât au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturală, executată în anii 30, și ajunsă în țară în 1967. Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirală de la bază spre înălțime, unde nu mai pot fi văzute de la distanță, copia de la București nu este compusă pe înălțime, ci este desfășurată pe orizontală, scenă cu scenă, în așa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (În antichitate, columna putea fi "citită" din clădirile care o înconjurau, și care aveau cel puțin două etaje.)
Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfășoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal și sfârșitul războiului. De fapt, sfârșitul istoriei unui neam. După ce Decebal a înțeles că nu mai are scăpare, a ales să-și curme singur viața, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă călare, alături de alți nobili daci. Este ajuns din urmă, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viața (dar și sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal și își duce spre gât sabia încovoiată. În scena următoare, doi copii daci sunt capturați de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldați prezintă unei mulțimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uită spre scut și spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun că atât capul cât și mâinile regelui au fost duse la Roma și azvârlite pe treptele templului Gemoniilor. În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranță de mare vază, sunt prinși în munți de un grup numeros de soldați romani. Între ei poate se aflau și fratele lui Decebal, Diegis, și marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldați romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai puțin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistențe dacice sunt înăbușite în munți. Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc țara ocupată), apoi un șir de animale domestice închide lungul șir al reliefurilor de pe coloană. Nu urmează nici o procesiune, nici un marș triumfal, nicio defilare glorioasă a armatei, nicio intrare strălucitoare în Roma. Un final neașteptat pentru un monument care trebuia să celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru și plin de tragism.
Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columnă este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conține o inscripție care confirmă fapta acestui soldat și un relief reprezentând un călăreț care se repede la un om prăbușit la pământ, înveșmântat în straie de dac, și din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai își luase viața. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată și pe obiecte de ceramică din Gallia și din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul că relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tavă) a fost distrus prin ciocănire minuțioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în fața căruia două personaje prezintă unei mulțimi, alcătuită din soldați romani și daci prizonieri, un scut pe care este așezat un cap uman. Cine a distrus această scenă și de ce? Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, și ce l-a determinat să șteargă de pe Columnă această scenă ? Căci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.

Columna reprezintă scene de luptă din cele două razboaie daco-romane

Un martor incomod

Columna a fost obiect de mare admirație, încă de timpuriu. Mulți artiști ai Renașterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puține ori, o copie sau o columnă similară. S-au făcut desene și gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei. Bartoli a profitat de această oportunitate și, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numește "Traian al Franței" a fost editat în 1673. Deci, la o prima analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită inițiativelor Bisericii din secolul anterior, așa cum s-a afirmat. Lipsa de interes și de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea și interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fără voie, a unui episod de mare importanță pentru istoria noastră. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Și acestea nu sunt puține!

Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există și în România, în câteva exemplare. Unul se află la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naționale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cârțan... Da, acel Badea Cârțan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cârțan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă și boabe de grâu. Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este "un dac coborât de pe Columnă". A cărat de-a lungul vieții cu spinarea, peste munți, mii de cărți în limba română, din "România liberă", în Ardealul ocupat. Între ele, și aceste neprețuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiștii continuă să le ignore.

Unii cercetători susțin că Bartoli ar fi reprodus din imaginație unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem ști deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intactă în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latină, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau și cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul. Există două explicații: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ștearsă, și s-a orientat în descriere după știrile din izvoare, care susțineau că atât capul, cât și mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a găsit-o deja ștearsă și a reconstituit-o fără cele două mâini. Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, până la cele mai recente.

Scena ștearsă a capului lui Decebal prezentat mulțimii pe un scut

Enigmaticul justițiar

Cine a fost, totuși, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele. Trebuie să fi fost, așadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existența schelelor și a urcat pe ele. Totuși, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care știa foarte bine ce scenă se află sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă. Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franței, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută. Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă. Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (și continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei. Pe lângă cele două copii recente, cea de la București, și o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizației Române, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franța, făcută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a două, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea ști mai multe.

Rămânând deocamdată în domeniul speculațiilor, putem presupune, fără a ne teme că ne depărtăm prea tare de adevăr, că cel care a șters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat până acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admirația, în față căruia contemporanii și-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său și care nu a acceptat să fie prins și dus sclav la Roma. Însă scena prezentării capului său desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, așa cum indică sursele) era o imagine umilitoare și dureroasă pentru daci, pentru urmașii lor și pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei și lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilința până la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut să șteargă din istorie acest episod sângeros, tragic și umilitor. Lipsa totală de preocupare a specialiștilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informații de mare interes. Poate într-o zi vom afla numele acestui justițiar. Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivația, ca și epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.

Portret al lui Decebal de pe Columna

 

Pedepsirea lui Traian

Traian a avut o faimă bună printre contemporani și chiar multă vreme după moartea sa. Ziua lui de naștere era încă sărbătoare națională în secolul al IV-lea. Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forța de luptă a dacilor și ducând la Roma o jumătate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Și totuși, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian. Este de neînțeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut. Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat. Într-o scurtă enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre construcția podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puțin patru la număr), care au scris despre împărat și despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; capitolele din istoria aceluiași autor, în care erau înfățișate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învățat exilat în Dacia în vremea lui Domițian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operațiunile din timpul celor două războaie, ca și cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit și el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romană a aceluiași autor, care tratau despre războaiele lui Domițian și expedițiile lui Traian în Dacia. Doar din acestea din urmă ne-au rămas niște rezumate stângace: singurele informațîi care au ajuns până la noi despre războaiele cu Traian. În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Până la noi nu a ajuns nici măcar un rând!

Este oare o coincidență, o simplă întâmplare, dispariția tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute și la o dată greu de precizat, o încercare de ștergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puțin a episodului dacic? Încă și mai ciudat este că și monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemănătoare cu cea a cărților. Doar Columna, mare, impunătoare și greu de doborât, a rămas în picioare. Puțină lume știe că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută și realizată exact în același stil și cu același talent ca și reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafață plană. Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) și împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi. Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă. După numai două secole, forul lui Traian este profanat de urmași, friza spartă în mai multe bucăți, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum și opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiași Arc. Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puțini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci. Nu este exclus ca această obârșie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-și împodobească Arcul cu statui de daci și să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.

Știm, așadar, că la doar două secole după moartea sa, forul lui Traian începea să fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgrație a lui Traian, căci romanii aveau un cult pentru înaintașii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariția aproape în totalitate a documentelor lui și ale celor despre el, precum și spolierea monumentelor închinate lui. Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a împăratului, probabil atunci a fost jefuită și urna de aur ce ii adăpostea cenușa, așezată în soclul Columnei. E adevărat, nu avem absolut nici o informație directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greșite, putem înțelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie și dacii. Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, căci Traian avea, în ochii compatrioților lui, imaginea unui împărat bun și drept. Poate vreunul dintre împărații Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomenește niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea. Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorții... Oricum ar fi, important este că, de-a lungul vremii, durerea și revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ștergerii de pe Columnă a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovadă limpede în acest sens.

Aurora Petan

sursa: http://arhiva.formula-as.ro/2007/769/enigme-16/cine-a-inlaturat-moartea-lui-decebal-de-pe-columna-traiana-7989