Columna lui Traian
Columna lui Traian adăpostește multe mistere, pe care istoria se încăpățânează să le treacă cu vederea. Degradat, prost interpretat, magnificul monument nu prea îi mai interesează pe istoricii noștri. S-au scris câteva studii, s-au dat câteva interpretări și s-a închis dosarul. Se așterne praful peste o istorie a dacilor scrisă cu condeiul rupt, de niște istorici grăbiți, o istorie din care adevărul încă nu s-a arătat decât în mică măsură.
Victoria lui Traian asupra dacilor a fost mai mult decât o simplă victorie militară: a fost începutul unui jaf care a scos Imperiul roman din criză. Tezaurul dacic regal, estimat la cifre fabuloase conform autorilor vremii (mii de tone de aur și argint, rectificate de istorici la câteva sute, prin ștergerea unui zero), a dus la o scădere a prețului aurului în imperiu, la scutirea cetățenilor romani de impozite pe timp de un an, la spectacole și jocuri ce au durat 123 de zile - cele mai lungi din istoria imperiului. Romanii și-au exprimat bucuria pentru înfrângerea dacilor, punând să fie uciși în jocurile de circ 10 000 de gladiatori sclavi și 11 000 de fiare sălbatice. Minele Daciei au furnizat în continuare aur imperiului, finanțând ample programe de construcții, între care și grandiosul for al lui Traian. Pentru realizarea acestuia s-a excavat un deal întreg, iar pentru a marca acest efort a fost înălțată o columnă. Era o columnă albă, goală, iar inscripția de pe soclul său spunea că acest monument s-a ridicat pentru a marca înălțimea colinei excavate. Era viitoarea Columnă a lui Traian. La un moment dat, la scurtă vreme după inaugare, cuiva i-a venit ideea decorării columnei. Probabil arhitectului Apollodor din Damasc. Monumentul, înalt de 38 m, a fost decorat cu benzi săpate în spirală, acoperite cu scene de luptă, asemenea cadrelor unui film, reprezentând desfășurarea celor două războaie daco-romane. Mulți specialiști susțin chiar că reprezentările de pe columnă erau în culori, că marmura a fost pictată. Astfel a luat naștere unul dintre cele mai grandioase monumente din câte a avut antichitatea, admirat și imitat de-a lungul timpului. Doar inscripția a rămas aceeași, fără să pomenească nimic de războaiele cu dacii.
Pe columnă apar foarte multe scene în mișcare, complexe, elaborate, compuse pe mai multe planuri. Figurile sunt expresive și, deși sunt peste 2500 de fețe reprezentate pe columnă, rareori se găsesc unele care să semene între ele. Nimic nu este repetitiv, totul este plin de dinamism, de durere și compasiune. Deși romanii sunt prezentați mereu învingători, deși nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătați zdrobiți în toate înfruntările, chirciți, căzuți sub copitele cailor, săgetați, decapitați, cu toate acestea, se desprind din aceste reprezentări o mare compasiune și admirație a autorului față de daci. Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-și apăra libertatea și pământul. Mai mult, în afară de celebra scenă a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie își străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scenă mult discutată, beau otravă. (După alte interpretări, ar fi vorba de împărțirea ultimelor provizii de apă, nu de împărțirea otrăvii.) Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâșietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii decât chinul morții.
Mulți dintre cei ce au studiat temeinic reliefurile de pe columnă au afirmat că la baza povestirii ilustrate pe acest monument se află cartea pierdută a împăratului Traian despre războaiele cu dacii; că, de fapt, columna nu este decât "ilustrația" acelei cărți, respectând succesiunea episoadelor, evenimentele, personajele și descrierile din carte. Multe din episoadele columnei sunt enigmatice. Ele erau probabil înțelese de romani, care erau familiarizați cu textul cărții lui Traian și recunoșteau ușor pe fusul columnei cele descrise în carte. Pentru noi însă, care nu am avut sub ochi această carte, ele rămân o enigmă.
Misterul unei scene șterse de pe Columnă
Columna Traiana, cu statuia Sfântului Petru așezată în locul celei a lui Traian (sec.XVI)
Deși timpul și-a lăsat amprenta pe suprafața columnei, ea a rămas totuși întreagă, după aproape două mii de ani. Culorile s-au șters primele, apoi numeroase detalii s-au tocit, elementele metalice adăugate s-au pierdut (armele din mâinile războinicilor erau dificil de reprezentat în marmură, în relief, din pricina fragilității lor, așa încât au fost inserate arme metalice). La Muzeul de Istorie a României există o copie a columnei în mărime naturală, executată în anii 30, și ajunsă în țară în 1967. Dar în vreme ce scenele de pe columna de la Roma cresc în spirală de la bază spre înălțime, unde nu mai pot fi văzute de la distanță, copia de la București nu este compusă pe înălțime, ci este desfășurată pe orizontală, scenă cu scenă, în așa fel încât să poată fi văzute toate detaliile. (În antichitate, columna putea fi "citită" din clădirile care o înconjurau, și care aveau cel puțin două etaje.)
Undeva spre vârful columnei, sub capitel, unde ochiul privitorului ajunge cu greu, iar detaliile sunt aproape imposibil de distins, se desfășoară scenele cele mai dramatice: căderea Sarmizegetusei, sinuciderea lui Decebal și sfârșitul războiului. De fapt, sfârșitul istoriei unui neam. După ce Decebal a înțeles că nu mai are scăpare, a ales să-și curme singur viața, pentru a nu trăi dezonoarea de a fi legat de carul triumfal al lui Traian. Urmărit prin pădure de un grup de romani, Decebal aleargă călare, alături de alți nobili daci. Este ajuns din urmă, iar în momentul în care soldatul din spate îi întinde mâna într-un gest care îi oferea viața (dar și sclavia), Decebal se lasă să cadă de pe cal și își duce spre gât sabia încovoiată. În scena următoare, doi copii daci sunt capturați de romani, probabil fiii lui Decebal. Iar în scena imediat următoare, doi soldați prezintă unei mulțimi, pe un scut, capul lui Decebal. Ambii au privirea întoarsă, nici unul nu se uită spre scut și spre capul sângerând al regelui dac. Sursele scrise spun că atât capul cât și mâinile regelui au fost duse la Roma și azvârlite pe treptele templului Gemoniilor. În scena imediat următoare, trei nobili daci, cu siguranță de mare vază, sunt prinși în munți de un grup numeros de soldați romani. Între ei poate se aflau și fratele lui Decebal, Diegis, și marele preot, Vezina. Pentru prinderea celor trei a fost mobilizat un număr foarte mare de soldați romani, după cum rezultă din ilustrarea a nu mai puțin de 16 figuri de legionari. Ultimele rezistențe dacice sunt înăbușite în munți. Un grup de daci, cu bagaje, se întorc la casele lor (sau, din contră, părăsesc țara ocupată), apoi un șir de animale domestice închide lungul șir al reliefurilor de pe coloană. Nu urmează nici o procesiune, nici un marș triumfal, nicio defilare glorioasă a armatei, nicio intrare strălucitoare în Roma. Un final neașteptat pentru un monument care trebuia să celebreze victoria, triumful, gloria lui Traian, un final macabru și plin de tragism.
Episodul prezentării capului lui Decebal de pe Columnă este confirmat de un izvor cu cel mai mare grad de autenticitate posibilă. Acum câteva decenii s-a descoperit la Grammeni, pe teritoriul fostei provincii romane Macedonia, un monument funerar închinat lui Tiberius Claudius Maximus, cel care i-a dus lui Traian capul lui Decebal. Mormântul conține o inscripție care confirmă fapta acestui soldat și un relief reprezentând un călăreț care se repede la un om prăbușit la pământ, înveșmântat în straie de dac, și din mâinile căruia cade un pumnal încovoiat: este vorba de regele-erou, care tocmai își luase viața. Scena sinuciderii lui Decebal apare reprezentată și pe obiecte de ceramică din Gallia și din Spania, dovadă că i-a impresionat pe contemporani. Cu totul ciudat este faptul că relieful de pe Columnă, în care capul lui Decebal este prezentat pe scut (sau pe o tavă) a fost distrus prin ciocănire minuțioasă, milimetru cu milimetru. Nu se mai văd decât contururile care sugerează, vag, despre ce este vorba: un castru, în interiorul căruia se vede un cort militar, în fața căruia două personaje prezintă unei mulțimi, alcătuită din soldați romani și daci prizonieri, un scut pe care este așezat un cap uman. Cine a distrus această scenă și de ce? Cine putea ajunge la vârful Columnei, înarmat cu o unealtă de zdrobit, probabil un ciocan, și ce l-a determinat să șteargă de pe Columnă această scenă ? Căci un lucru e sigur: nu este vorba de o distrugere accidentală, nici de eroziune din pricina intemperiilor. Este mâna cuiva care a vrut să facă să dispară din istorie aceast cumplit episod.
Columna reprezintă scene de luptă din cele două razboaie daco-romane
Un martor incomod
Columna a fost obiect de mare admirație, încă de timpuriu. Mulți artiști ai Renașterii s-au inspirat din reliefurile sale, iar regii Europei au vrut să aibă, nu de puține ori, o copie sau o columnă similară. S-au făcut desene și gravuri după reliefuri, încă de pe la 1400. Cele mai precise au fost executate de artistul Sante Pietro Bartoli, la începutul secolului al XVII-lea, când Ludovic al XVI-lea a comandat o copie după columnă. Pentru realizarea mulajelor au fost ridicate schele până în vârful columnei. Bartoli a profitat de această oportunitate și, urcându-se pe schele, a copiat în cel mai mic detaliu toate scenele de pe Columna. În desenele lui, scena astăzi distrusă este întreagă, cu toate amănuntele sale. Albumul său de gravuri, dedicat lui Ludovic, pe care îl numește "Traian al Franței" a fost editat în 1673. Deci, la o prima analiză, zdrobirea scenei nu poate fi atribuită inițiativelor Bisericii din secolul anterior, așa cum s-a afirmat. Lipsa de interes și de informare a celor care ar fi trebuit să se ocupe de studierea și interpretarea scenelor de pe Columna a dus la tăinuirea, cu sau fără voie, a unui episod de mare importanță pentru istoria noastră. Orice studiu temeinic al imaginilor de pe fusul Columnei trebuie să plece de la analiza imaginilor copiate, fie prin mulaje, fie prin desen, în perioada secolelor XV-XVIII. Și acestea nu sunt puține!
Albumul de desene al lui Sante Pietro Bartoli există și în România, în câteva exemplare. Unul se află la cabinetul de stampe al Bibliotecii Naționale a României, iar un altul la Sibiu, dăruit bibliotecii Astra de către Badea Cârțan... Da, acel Badea Cârțan, ciobanul care a rupt cinci perechi de opinci mergând pe jos până la Roma, anume ca să vadă Columna. Acel Badea Cârțan care a presărat în jurul Columnei pământ adus de acasă și boabe de grâu. Acel român patriot, despre care ziarele Romei au scris că este "un dac coborât de pe Columnă". A cărat de-a lungul vieții cu spinarea, peste munți, mii de cărți în limba română, din "România liberă", în Ardealul ocupat. Între ele, și aceste neprețuite reproduceri după reliefurile Columnei, pe care specialiștii continuă să le ignore.
Unii cercetători susțin că Bartoli ar fi reprodus din imaginație unele detalii dispărute de pe Columnă. Nu putem ști deocamdată dacă scena cu capul lui Decebal este reconstituită de artist sau chiar exista intactă în secolul al XVII-lea, pe piatra monumentului. Alfonso Chacon, un călugăr spaniol care a scris comentarii despre Columnă în limba latină, în secolul al XVI-lea, spune că alături de cap se aflau și cele două mâini tăiate ale regelui, dar în desenul lui Bartoli nu vedem decât capul. Există două explicații: fie călugărul nu a văzut detaliile scenei, deoarece era deja ștearsă, și s-a orientat în descriere după știrile din izvoare, care susțineau că atât capul, cât și mâinile regelui au fost duse la Roma, fie a văzut scena originală, a descris-o cu exactitate, dar Bartoli a găsit-o deja ștearsă și a reconstituit-o fără cele două mâini. Singurul mod în care se poate afla perioada în care scena a fost distrusă este consultarea tuturor reproducerilor după Columnă existente, de la cele mai vechi, datând de pe la 1400, până la cele mai recente.
Scena ștearsă a capului lui Decebal prezentat mulțimii pe un scut
Enigmaticul justițiar
Cine a fost, totuși, autorul faptei? Nu puteau ajunge la vârful Columnei decât cei care urcau pe schele. Trebuie să fi fost, așadar, fie vreunul dintre cei care se ocupau de executarea mulajelor, fie cineva care a profitat, la fel ca Bartoli, de existența schelelor și a urcat pe ele. Totuși, trebuie să fie vorba de un cunoscător, căci doar cineva care știa foarte bine ce scenă se află sub capitelul columnei s-ar fi urcat să o distrugă. Înainte de comanda lui Ludovic, a mai existat o comandă, în 1541, din partea regelui Francisc I al Franței, când s-a făcut prima copie după Columnă, azi dispărută. Atunci s-au ridicat primele schele. Însă momentul distrugerii acestei scene nu poate fi stabilit decât studiind toate reproducerile existente în acea perioadă. Am putea avea surpriza să descoperim că fapta s-a produs mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, sau poate foarte de timpuriu, chiar din antichitate, căci interpretările s-au făcut (și continuă să se facă) doar după copiile mai noi ale columnei. Pe lângă cele două copii recente, cea de la București, și o a doua, aflată la Roma, la Muzeul Civilizației Române, mai există alte două copii, ambele din secolul al XIX-lea, una în Franța, făcută la cererea lui Napoleon al III-lea, din cupru galvanizat, iar cea de-a două, expusă în Anglia, la Albert and Victoria Museum din Londra. Abia după studierea tuturor acestor reproduceri vom putea ști mai multe.
Rămânând deocamdată în domeniul speculațiilor, putem presupune, fără a ne teme că ne depărtăm prea tare de adevăr, că cel care a șters scena a vrut să apere nu memoria lui Traian, cum s-a sugerat până acum, ci pe cea a lui Decebal. Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admirația, în față căruia contemporanii și-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său și care nu a acceptat să fie prins și dus sclav la Roma. Însă scena prezentării capului său desprins de trup (poate împreună cu mâinile tăiate, așa cum indică sursele) era o imagine umilitoare și dureroasă pentru daci, pentru urmașii lor și pentru amintirea regelui dac. Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei și lăsarea lui ca pradă batjocurii romanilor a dus umilința până la limitele ei cele mai greu de suportat. Cel mai probabil, cineva a vrut să șteargă din istorie acest episod sângeros, tragic și umilitor. Lipsa totală de preocupare a specialiștilor pentru acest incident semnificativ a dus la îngroparea unei informații de mare interes. Poate într-o zi vom afla numele acestui justițiar. Dar chiar dacă va rămâne anonim, fapta lui trebuie investigată, pentru a-i afla motivația, ca și epoca în care un astfel de gest s-ar fi putut produce.
Portret al lui Decebal de pe Columna
Pedepsirea lui Traian
Traian a avut o faimă bună printre contemporani și chiar multă vreme după moartea sa. Ziua lui de naștere era încă sărbătoare națională în secolul al IV-lea. Chiar dacă unii istorici antici l-au mai criticat, în ansamblu a fost considerat un împărat bun, un model. Pentru romani, desigur. Pentru daci a fost un exterminator, masacrând forța de luptă a dacilor și ducând la Roma o jumătate de milion de prizonieri, dacă e să dăm crezare surselor vremii. Și totuși, ceva s-a întâmplat cu posteritatea lui Traian. Este de neînțeles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, în care se pomenea de daci, au dispărut. Cu greu ne putem imagina ce s-a întâmplat. Într-o scurtă enumerare, au dispărut: jurnalul de război al lui Traian, intitulat "Dacica" (sau "De bello dacico"); cartea medicului lui Traian, Crito, intitulată "Getica"; scrierea lui Apollodor din Damasc, despre construcția podului de la Drobeta; toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel puțin patru la număr), care au scris despre împărat și despre războaiele sale cu dacii; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; capitolele din istoria aceluiași autor, în care erau înfățișate luptele cu dacii; istoria Daciei scrisă de Dio Chrysostomos, învățat exilat în Dacia în vremea lui Domițian, dar foarte iubit de Traian; edictul lui Traian, în care erau consemnate toate operațiunile din timpul celor două războaie, ca și cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit și el pe larg despre cucerirea Daciei; poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; istoria Daciei, cuprinsă în capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh, celebrul istoric grec; capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnată de Dio Cassius; capitolele din istoria romană a aceluiași autor, care tratau despre războaiele lui Domițian și expedițiile lui Traian în Dacia. Doar din acestea din urmă ne-au rămas niște rezumate stângace: singurele informațîi care au ajuns până la noi despre războaiele cu Traian. În rest, totul s-a pierdut! Absolut tot. Până la noi nu a ajuns nici măcar un rând!
Este oare o coincidență, o simplă întâmplare, dispariția tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute și la o dată greu de precizat, o încercare de ștergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel puțin a episodului dacic? Încă și mai ciudat este că și monumentele lui Traian, cele mai multe dintre ele, au avut o soarta asemănătoare cu cea a cărților. Doar Columna, mare, impunătoare și greu de doborât, a rămas în picioare. Puțină lume știe că a existat un fel de continuare a subiectului Columnei, concepută și realizată exact în același stil și cu același talent ca și reliefurile de pe Columnă, dar pe o suprafață plană. Este vorba de marea friză a lui Traian, ce măsura 32 de metri (după unii chiar peste 100 m!) și împodobea Basilica Ulpia ori un arc triumfal grandios, dispărut astăzi. Abia în această friză, care condensează într-un fel războaiele cu dacii, este reprezentat triumful lui Traian, procesiunea glorioasă. După numai două secole, forul lui Traian este profanat de urmași, friza spartă în mai multe bucăți, dintre care patru au fost încastrate în Arcul lui Constantin, precum și opt statui de daci, utilizate la împodobirea aceluiași Arc. Împăratul Constantin cel Mare se născuse la sudul Dunării, la puțini ani după retragerea romanilor din Dacia, zona locuită de daci. Nu este exclus ca această obârșie moeso-dacă a lui Constantin să-l fi determinat pe împărat să-și împodobească Arcul cu statui de daci și să distrugă monumentul lui Traian, pentru a-l încorpora în al său.
Știm, așadar, că la doar două secole după moartea sa, forul lui Traian începea să fie descompus. Un astfel de gest nu se poate explica decât prin căderea în dizgrație a lui Traian, căci romanii aveau un cult pentru înaintașii lor. În acest fel s-ar putea explica dispariția aproape în totalitate a documentelor lui și ale celor despre el, precum și spolierea monumentelor închinate lui. Probabil tot atunci a fost doborâtă de pe Columnă statuia colosală de bronz aurit a împăratului, probabil atunci a fost jefuită și urna de aur ce ii adăpostea cenușa, așezată în soclul Columnei. E adevărat, nu avem absolut nici o informație directă în acest sens. Dar dacă aceste presupuneri nu sunt greșite, putem înțelege de ce, odată cu Traian, au dispărut din istorie și dacii. Rămâne însă o mare enigmă: care ar fi fost motivul unei asemenea pedepse, căci Traian avea, în ochii compatrioților lui, imaginea unui împărat bun și drept. Poate vreunul dintre împărații Romei de origine dacică, despre care istoria noastră nu pomenește niciodată, a vrut să răzbune tragica soartă a dacilor. Sau poate altcineva, mult mai târziu, căci unele scrieri despre daci încă erau citate în secolul al VI-lea. Sau poate e doar o simplă răzbunare a sorții... Oricum ar fi, important este că, de-a lungul vremii, durerea și revolta pentru înrobirea Daciei au dăinuit, iar gestul ștergerii de pe Columnă a scenei celei mai umilitoare pentru daci este o dovadă limpede în acest sens.
Aurora Petan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu